În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011
La câţiva kilometri de oraşul Arad se află mănăstirea Hodoş-Bodrog, cea mai veche ctitorie monahală atestată din România de astăzi. Cei doi cavaleri şi scutierul lor, impresionaţi de legenda fondatoare a lăcaşului, au rămas acolo mai mulţi ani. Ba, chiar vreme de mai multe decenii. Legenda spune că un taur (sau, după mărimea trofeului – păstrat încă şi acum – un bizon) ar fi săpat cu coarnele într-o movilă de pământ în care se afla îngropată o icoană, Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus. Pe locul unde a fost găsită icoana, oamenii au ridicat o biserică, faptă împlinită cu peste şase veacuri înainte să ajungă Cavalerii Izbăvirii s-o vadă1. În lunga lor şedere la mănăstirea Hodoş-Bodrog, cei trei străini s-au adaptat la rânduielile ritului răsăritean, însă evenimentele de la sfârşitul veacului i-au făcut să îmbrace iarăşi straiele miriene cu care au venit, precum şi semnele ordinului lor dispărut.
În liniştea celestă a mănăstirii, au ajuns zgomotele de fiare din luptele principelui Valahiei, Mihai numit „Viteazul”. Însă, ca de atâtea ori, ştirile au sosit doar cu viteza acelor vremuri. Fost ban al Craiovei, Mihai a reuşit să unească Valahia cu Moldova şi cu Transilvania, să se opună turcilor, ungurilor şi polonezilor. Polonezilor! Aceia îi sprijineau pe Movileştii din Moldova. Aceia erau catolici. Aceia l-au sprijinit pe Ioan împotriva lui Erik, cel ce a fost marele maestru al celor trei oşteni ai Ordinului Izbăvirii. Care s-au împodobit din nou cu pelerinele ce zăceau de atâta vreme într-o ladă din chilia scutierului.
Însă ei erau doar trei, iar forţele unite împotriva noului mare stat apărut pe harta Europei deranja ordinea şi aşa fragilă din răsăritul continentului. Victoriile valahului au avut loc înainte de a ajunge şi ei pe câmpurile de luptă. Inamicii lui Mihai au uitat, pentru scurt timp, duşmăniile dintre ei. Ungurii voiau Transilvania, turcii Valahia şi Moldova, polonezii doreau vechea lor influenţă asupra aceleiaşi Moldove. Cavalerii Ordinului Izbăvirii au ajuns la 7 august 1601 la Turda, cu două zile înainte ca oamenii generalului Basta să-l ucidă pe principele român. Nemaiavând alături de cine să lupte şi ajunşi din nou în zone de sub influenţă catolică, cei trei au pornit spre regiunile unde stăpânea reforma. Şi, astfel, după o vreme, au nimerit şi la Hanul Diavolul Argintiu. Unde au aflat despre dispariţia lui Marie. „Armata de oameni” a depistat, în sfârşit, locul unde era judecată soţia Păpuşii. Cei trei au pornit spre Burg, purtând la vedere însemnele ordinului lor. Un ordin despre care la Burg nu se prea mai ştia mare lucru, cu atât mai puţin cărei confesiuni îi aparţinea. Cei trei au intrat nestingheriţi în acţiune, au răpit-o pe Marie de Fragniol şi au adus-o înapoi în Hanul Diavolul Argintiu2.
În mod firesc, scribul îşi pune mai multe întrebări: în primul rând, cum de nu a acţionat la fel de prompt ca de obicei „Armata de oameni”, cea care a apărut întotdeauna ca din pământ, atunci când cineva dintre apropiaţii Bătrânului se afla chiar şi în cea mai mică primejdie? Cum de au permis acei luptători bine instruiţi, rămânând în restul timpului în cel mai strict anonimat, ca soţia Păpuşii să fie dusă pe ascuns din Han? Şi cum de aceeaşi „Armată de oameni” a redevenit brusc activă, putând să precizeze locul exact unde era ţinută ostatecă Marie şi să-i sprijine pe suedezi în eliberarea lui Marie, fiind de la sine înţeles că trei oameni singuri n-ar fi putut reuşi acea acţiune… A ştiut „Armata de oameni” mai devreme împrejurările răpirii? La ultimele întrebări, răspunsul logic ar fi că oamenii Bătrânului – răspândiţi mai pretutindeni la vedere sau incognito -, erau învăţaţi să afle tot ce se petrecea în sfera de influenţă a Hanului, aşa că nu le-a fost prea dificil să afle ceea ce se întâmpla la Burg, mai ales că judecătorii n-au ţinut în foarte mare secret evenimentul. (Aceasta a fost, poate, şi norocul lui Marie: faptul că se pregătea un spectacol deosebit şi nu o simplă ardere pe rug.) Pentru a-şi explica de ce n-au acţionat ei mai devreme, scribul n-a găsit decât două explicaţii, de fapt, una singură: rapoartele celor aflaţi la faţa locului au fost scurtcircuitate pe parcurs sau atmosfera din Han a devenit atât de ostilă soţiei Păpuşii, încât şi vechile reguli au fost încălcate cu bună ştiinţă. Şi într-un caz şi în celălalt, cineva ar fi trebuit să întrerupă intenţionat un sistem care, până atunci, a funcţionat atât de eficient. (Cu excepţia momentului când la Obersdach a fost omorât Jean de Metz.)
Şi de ce venirea cavalerilor Ordinului Izbăvirii a reactivat „Armata de oameni”? Scribul a trebuit să aştepte răspunsul, nemaipermiţându-şi să zăbovească prea multă vreme la un singur episod. Iar Mâna Invizibilă care i-a condus tot timpul scrierea l-a ajutat şi de data aceasta.
În catastiful contabil nu există însemnări pentru acele zile. (Prima perioadă necompletată, după aproape trei sfert de veac de adnotări regulate, a fost cea imediat de după moartea Bătrânului şi până ce Marie s-a refăcut suficient pentru a completa ea înregistrările.) În schimb, pe o margine de pagină, scribul a citit următoarele, după ce soţia Păpuşii a relatat prin ce a trecut la Burg3: „Totul e bine când Domnul permite să se termine cu bine. Viaţa este o veşnică încercare şi o divină binecuvântare” 4. Iar ceva mai încolo: „Buruienele au fost smulse”. Două precizări lapidare pe care scribul nu crede că mai e cazul să le comenteze. Modul în care au fost „smulse buruienele” rămâne o dramă personală, insignifiantă în istorie, acoperită de scurgerea vremii.
Totuşi, scribul s-a încăpăţânat să caute şi în documentele păstrate ale proceselor „vrăjitoarelor” de la Burg (în total 73 de procese, dintre care 29 s-au terminat cu 44 de condamnări de ardere pe rug). Printre hârţoagele mâncate de vreme, nu se găseşte nici o trimitere la acuzata Marie de Fragniol. Poate că paginile respective au dispărut, poate că au fost înlăturate intenţionat, poate că soţia Păpuşii a fost dusă spre a fi judecată în altă parte. De altfel, nici Burg nu mai reprezintă mare lucru astăzi faţă de importanţa pe care a avut-la începutul secolului al XVII-lea… Ba, căutând localitatea pe hartă, scribul cu greu a mai dat de un cătun, care, pe deasupra, nici nu mai poartă numele din evul mediu.
(Da, însă, după ce a terminat de povestit viaţa Celui de Al Optzeci şi cincilea, scribul a mai primit o informaţie cu totul neaşteptată de la Mâna Invizibilă care-i dictează scrisul. Aşa că acest aliniat este un adaos ulterior faţă de prima formă a manuscrisului. După ce Erik al XIV-lea al Suediei a fost înlăturat de fratele său, Ioan al III-lea, iar Suedia a revenit la catolicism, un grup de cavaleri ai Ordinului Izbăvirii au trecut marea şi s-au refugiat pe continent. În drumul lor, au mas şi la Hanul Diavolul Argintiu. Când s-au pomenit că nu mai au banii cu care să-şi plătească întreţinerea, Bătrânul i-a lăsat să plece. Aşa cum scribul a mai amintit, Al Optzecilea a fost un fin psiholog şi îşi folosea datornicii în favoarea Diavolului Argintiu – la Han sau în „activităţile conexe” -, însă avea şi darul de a-i presimţi pe cei ce îi vor răsplăti generozitatea mai târziu. Bătrânul avea răbdare să aştepte. Dintre cavalerii pe care i-a păsuit cu treizeci de ani în urmă, au mai rămas în viaţă cei trei care au adus-o înapoi pe Marie de Fragniol, soţia strănepotului celui care i-a omenit fără să le ceară bani, atunci când ei nu i-au avut. Desigur, ei n-au venit cu acest scop la Hanovra, însă n-au pregetat să-şi achite vechea datorie, acum când li s-a ivit prilejul.)
1 Icoana, păstrată şi astăzi, se pare că este şi mai veche şi că a fost adusă din Constantinopolul vremurilor iconoclaste.
2 Acuzata era în clipa aceea deja ca şi condamnată. Mai mult: pentru a da o şi mai mare dovadă a vinovăţiei ei, Marie de Fragniol povesteşte că a fost îmbrăcată în haine strălucitoare şi împodobită cu multe bijuterii din sticlă colorată, ca să li se arate şi austerilor reformaţi că ea, de fapt, a fost o ipocrită iubitoare de zorzoane şi de obiectele pierzaniei primite de la diavol, o ipocrită la fel ca şi cei de o confesiune cu ea. În felul acesta gătită, însă în lanţuri, ar fi trebuit să fie dusă din sat în sat la Hanovra cu o lumânare în mâini, într-o cuşcă de fier, ca „mireasă a diavolului”. Pe drum, urma să se citească de fiecare dată sentinţa şi în huiduielile oamenilor, să fie obligată să străbată localităţile târându-se în genunchi, fiind pedepsită de îşi păta straiele scumpe. Cu ea urma să se reînvie spectacolul uitatei tradiţii a „morţii elegante”, notează Marie de Fragniol ce i-au prevestit judecătorii (veniţi în mod special la Burg), în vreme ce îi descriau uneltele „clasice” de tortură.
Procedura cu care au ameninţat-o judecătorii pare plauzibilă: ea ar fi fost un atac din partea catolicilor la „ipocrita şi falsa sobrietate” a reformaţilor, însă „moartea elegantă” nu a mai fost practicată în secolul al XVII-lea şi este puţin probabil ca să se fi putut regiza la Hanovra „nunta diavolului cu mireasa sa”.
3 De ce la Burg? Procesului lui Marie de Fragniol, când contrareforma era în plină expansiune, trebuia să i se dea o mare amploare, el trebuind să fie o pildă pentru întreaga regiune, dacă într-o localitate, pe atunci de doar 4.500 de locuitori, au fost aduşi judecători de primă notorietate, capabili să regizeze spectacolul programat. Soţia Păpuşii a fost închisă şi judecată la Burg, socotindu-se că un oraş atât de izolat ar fi fost locul ideal pentru pregătirea în linişte a amplului scenariu menit să se desfăşoare, apoi, pe o largă arie geografică, plecând din ţinuturile catolice în cele reformate. Marie era o „mireasă a diavolului” ideală, ţinând cont că provenea dintr-o familie luterană cu mare influenţă în zonă. Să nu fi fost soţul bucătăresei pedepsite capul răpirii, ci totul să fi fost organizat de la un nivel mult, mult mai înalt? Foarte înalt! Scribul n-are nici o dovadă în acel sens.
4 Scribul a avut mari dificultăţi şi cu descifrarea scrisului vechi şi a limbii arhaice folosite de Al Optzecilea, trebuind să treacă mult timp până să se obişnuiască nu numai cu caligrafia, cu vocabularul, însă şi cu sensurile încifrate atât de frecvente în acel registru atât de voluminos. Pentru a se deprinde cu literele noii autoare, a trebuit să ia descifrarea de la capăt.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.