A treia zi (15)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz A treia zi apărută la Editura Eminescu în 1980.

Era luni și menajera lui Vancu îl aștepta furioasă. Luni stabileau ce se va face de mâncare în zilele următoare în consilii lungi și plicticoase, dârze și încăpățânate, care se terminau în hotărâri ce nu erau respectate, fără ca Vancu să observe vreodată modul în care era păcălit.

— Atunci, ce să fac totuși mâine, întreba pentru a o suta oară Riți, sau mai precis „doamna Ritzi”, cum obișnuia Vancu să i se adreseze când îi lăsa bilețelele prin care o anunța că nu va putea veni la masă, că va fi obligat să întârzie sau că ar dori o abatere de la programul culinar stabilit pentru că avea din nou o indigestie.

— Fasole cu ciolan, supă de chimion… păi, stabilit?

— Asta am stabilit pentru joi!

Nu era adevărat și Vancu știa că ea-l mințea în fața numai pentru că din cine știe ce motiv ea dorea să gătească a doua zi varză à la Cluj.

— Cu cât era mai bine pe vremea tatălui meu! El știa mereu meniul de la cazarmă, meniul aceia zilnic care se repeta cu o sfințenie regulamentară: luni fără carne, marți fasole, miercuri Grenadier-Marsch, cartofi cu paste sau cu găluște adică… da, Grenadier-Marsch a fost cea mai bună mâncare… Mai puneau și ceapă prăjită pe deasupra… Merita să aștepți ziua de miercuri, cel puțin așa spunea tata…

— Atunci, ce să gătesc mâine? întrebă din nou impasibilă doamna Ritzi, încăpățânată în ideea că marți, adică mâine, vor mânca varza aceea pe care a cumpărat-o deja și carnea pe care o avea și care se potrivea neapărat cu ceea ce își pusese ea în cap.

— Ziceam fasole, nu? Vancu regreta că n-a fost și el măcar câteva zile militar în viața sa pentru a putea savura deliciile unui meniu regulamentar cu Grenadier-Marsch-ul acela de miercuri, pe care se spunea că merita să-l aștepți încă de luni.

— N-ar fi mai bine, totuși… niște varză cu carne…?

— Și atunci fasolea miercuri?

— Și ieri am avut fasole!

— Da, dar supă.

Vancu era absolut conștient că insista de pomană și că „doamna Ritzi” insistă și ea de pomană față de el și că până la urmă ea îi va pune în față ce va dori și el nici măcar nu-și va da seama că l-a păcălit, sau mai precis cu ce l-a păcălit, pentru că în legătură cu faptul că ea-l ducea mereu de nas n-avea nicio îndoială. La început când el protesta, ea îl mintea cu nerușinare că ,,asta au hotărât ei luni și că el a insistat chiar pentru felul acela pe care nu-l putea suferi și care se repeta insuportabil de des. Pe urmă, o vreme a încercat s-o convingă să noteze totul pe hârtie, lucru care ar fi putut înlătura atâtea discuții ulterioare, dar ea nu avea niciodată ochelarii Ia ea și fără ochelari… Mult mai târziu Vancu îi dădu dreptate: n-avea niciun rost să-și mai piardă vremea cu creionul, și așa ar fi modificat ea acolo tot ce ar fi vrut și s-ar fi jurat că așa a fost de la început și s-ar fi mirat cum de nu-și aduce el aminte… Ceea ce nu-l împiedica să insiste și să se încăpățâneze și după ani de zile:

— Atunci, miercuri varză cu carne în locul Grenadier-Marsch-ului, iar vineri, sau mai bine chiar mâine fasole.

Așa cerea jocul — să se încăpățâneze.

Pe urmă, după ce se mai ciorovăi o vreme și sfârși prin a accepta un compromis pe care-l uită de îndată, se retrase la orga sa, instalată „provizoriu”, pentru a putea doar s-o încerce, să vadă dacă nu s-a deteriorat cumva în timpul transportului, dacă îi priește locul (o orgă nu este un scrin pe care să-l pui într-o sufragerie sau pe un culoar lângă o debara!). Se așeză pe taburetul înalt și încercă să cânte câteva acorduri, dar îi trebuia cineva care să apese pe pedalele „de aer”, ăsta era lucrul cel mai rău, el ar fi vrut să rămână singur cu instrumentul lui, să i se dedice în orele sale de maximă intimitate și orga îi impunea tocmai în clipele acelea un cineva care să stea obligatoriu lângă el, un martor nedorit de el, un intrus scârbos care îi strica toată atmosfera. Chiar și un surdomut l-ar fi deranjat.

Și, în afară de asta, își dădea seama că n-ar fi putut să se dedice nici atunci instrumentului cu tot sufletul său, cu tot sufletul lor, al lui și al orgii, pentru că starea i se dusese așa cum venise, mai precis pentru că starea nu venise de tot.

— Ce faceți, domnule Vancu? o auzi pe Amarilli în spatele său. V-au decorat?

— Dacă m-au…? A! Am și uitat. Nu știu, că eu am plecat de acolo.

— Ați plecat?!

— N-au prea venit toți cei care trebuiau să vină și să stau cu toată… (toată „gloata aceea” îi venea să spună).

— Ați plecat?! Asta era pentru Amarilli deosebit de șic. Să pleci înainte de a fi decorat numai pentru că nu-ți convine anturajul… Probabil că omul acesta nu s-a îmbogățit printr-o minune, probabil că totuși n-a devenit întâmplător atât de important! Altul ar fi alergat trei zile cu gura deschisă pentru o decorație… (Și Lazăr gândi în primul moment cam așa, când i se povesti că „nepotul” său plecase fără să-și ia decorația. Numai că el duse raționamentul mai departe: ,,Ăștia au întotdeauna noroc! Probabil că unii sunt făcuți pentru onoruri și mărire, că soarta i-a însemnat de la început, pe când noi, ceilalți, ne zbatem ca bezmeticii în van. Asta e și porcăria, că noi suntem condamnați de la început, că toată lumea este condamnată de la început pentru a ajunge prinț sau cerșetor și doar un fanatic ca mine — ca Lazăr! — își permite să-și imagineze că putem schimba acest destin, iar dacă nu ne-am agita toată viața noastră n-am avea niciun rost. Cât n-ar fi dat Rusan să fie decorat! Și chiar el însuși! Nu neapărat să fie decorat de legionari sau prin intermediul „camarazilor”, asta într-adevăr nu și-o dorea prea… prea insistent. Un instinct îi avertiza că bătăușii n-au niciodată o viață individuală lungă, în grup da, grupul bătăușilor. Ăștia au supraviețuit de secole, dar… dar indivizii se schimbă mereu, iar noi nu ne naștem grupuri, ci indivizi care murim o dată și… gata. Dar cu Vancu ăsta e altceva. Stă plictisit ca un lord la el în “castel” și este invitat de „camarazi” să-și ridice o binemeritată și binecuvântată răsplată, el care n-a făcut nimic ca s-o merite, el care, în general, n-a făcut niciodată nimic… pentru… pentru niciun scop! Și important în cazul lui nu este că ăștia, verzii, au vrut să-l decoreze, ci că întotdeauna atunci când trebuie cineva decorat, domnul Vancu stă cap de listă. La fel l-ar fi invitat astăzi și „albaștrii” și regele Carol prin reprezentanții săi și Churchill în persoană, dacă ar fi poposit pentru o singură zi la Lugoj, oficialitățile locale trimițându-l desigur și pe Vancu, pe domnul Vancu Junior, un… un foarte important și foarte stimat, un excepțional reprezentant, un veșnic reprezentant cu deosebite merite și pentru și contra… Unde? Unde pentru toți dumnezeii este dreptatea? Unde este răsplata și cine te poate răsplăti vreodată în lumea asta? Cine se ocupă cu așa ceva? Și de ce este acel cineva atât de prost și nu-și dă seama că împarte daruri în van, și nu la cei care l-ar putea într- adevăr aprecia, nu la cei care s-ar vinde și diavolului în persoană, dacă acesta ar fi vistiernicul onorurilor și celebrității umane, nu la cei care ar sluji acest împărțitor de daruri sfinte cu evlavie și devotament, până la jertfa de sine, dar nu și a celebrității, bineînțeles…, de ce este acel cineva atât de fraier și nu-și răsplătește adevărații slujitori? Dar Lazăr, în drama sa, nu avea răspunsuri care să-i aline durerea.)

— N-ați vrea să-mi arătați orga dumneavoastră? Mi-ați promis! se alintă ea.

— Tot nu pot să cânt…

— Nu-i nimic!

— Trebuie cineva să miște pedalele pentru aer.

— Dar atunci e minunat! Asta cred că pot să fac și eu. Am rămas astăzi aici. După curs mi s-a făcut așa un somn… Cred că am dormit vreo oră.

Vancu își aminti că la Dacia nu fusese nicio orchestră și deci corepetitorul de la balet… Tot sporovăind, Amarilli ajunse în pivnițele lui Vancu. Aici se opri, nu știa încotro trebuia s-o ia, ea nu pătrunsese niciodată mai departe de „antecamerele” acestor subsoluri.

— Nu este încă ordine aici, nici instrumentul nu este încă așezat acolo unde va sta el „de tot”.

— Sunteți un adevărat boem. Nu vă place ordinea, stabilitatea.

— Tocmai că-mi place prea mult stabilitatea! Ordinea pe care o vreau, până ce va deveni așa cum mi-o doresc, este ea însăși ceva nou, instabil… Mi-e greu să ies din… din starea asta…

— Asta îmi aduce aminte de…

Vancu îi arătă cum trebuie să miște pedalele pentru a da aer instrumentului și începu să cânte. La început câteva acorduri grave, apoi încercă toate registrele pentru a se convinge că totul este în regulă, că instrumentul îl ascultă. După aceea, pe nesimțite, începu să improvizeze. O melodie, ceva apropiat de jazz, cu o mulțime de înflorituri și reveniri, mereu tema principală, care i se părea lui Amarilli vag cunoscută, dintr-o… dintr-un disc, parcă, un șlagăr… sau nu, o arie de operă… e pur și simplu groaznic când auzi ceva, un lucru atât de cunoscut, poți să fredonezi sau să fluieri continuarea până în cele mai mici detalii și habar n-ai ce melodie e, de unde provine, cine a compus-o și de unde ai mai auzit-o. Enervant! Ei revenea mereu la tema aceea cunoscută, dar variațiunile erau tot mai grave, tot mai îndepărtate de impresia de șlagăr, de arie de operă. Un motiv dintr-un concert…, un concert de pian… Ceaikovski?… nu, mai degrabă…

În fond, ce importantă are? Jazz! E o melodie de jazz! Cu Art Tatum, pianistul acela orb, sau cu… parcă, da, Nat King. Pe un disc The Master’s and his Voice, parcă… Dar, pentru Dumnezeu, ce importanță are? Ce frumos sună!

Vancu improviza. Enervarea sa că femeia asta i se băga cu sila în suflet, că a îndrăznit să vină să-i profaneze până și orga, noua sa amantă, pasiunea cea mai mare a momentului acela, începu să dispară, Amarilli nu mai era decât persoana care manevra pedalele de aer, mecanismul respectiv, anonimul și indispensabilul mecanism necesar ca el să poată iubi orga, să se poată iubi cu ea, să-și poată pune tot sufletul în sufletul ei. Vancu improviza și, puțin sentimental, viața cu toate melodiile ei auzite și trecute, trecute pe lângă urechile sale, muzica întâmplătoare și utilă, melodramatică asemenea firii sale, toată această… tot acest…

Și ceea ce era mai important, ceea ce era cel mai important, orga îl ajuta să uite. Să uite unde a fost și cu cine a fost și pe cine a întâlnit și pe cine va mai întâlni. Orga îl ajuta să uite totul și totul se transforma în acorduri…

Înainte de a intra în casă, îl întâlnise pe Vale. Nu-l văzuse ieșind din restaurant și fu destul de mirat când se pomeni cu el sub poartă.

— Nu acum! Altădată…, îi spuse blând și-i întinse o bancnotă. Asta-i un acont pentru tabloul pe care ai să mi-l faci odată. Negreșit că ai să mi-l faci odată…

— Un acont… un acont… Aș putea să vă desenez chiar acum.

— Altădată, Vale, acum n-am timp.

— Atunci…, eu… am să mai trec.

— Bine.

— Peste o oră?

— Nu astăzi. Altădată. Azi n-am timp.

— Vin mâine dimineața.

— Nu mâine. Altădată.

— O să mai trec. Mi-ați plătit un acont.

Îi mai stărui câteva clipe mirosul greu pe care-l răspândea pictorul și felul în care-i tremura bărbia de sub barba neîngrijită și modul în care tot corpul îi era cuprins din când în când de convulsii. În mod ciudat, doar mâinile continuau să-i fie sigure. Apoi reuși să-l uite și pe Vale, reuși să uite totul.

Încetul cu încetul, improvizațiile sale se cumințiră. Tema aceea, tema unică pe care o tot cânta cu diferite înflorituri, se transformă pe nesimțite, o muzică preclasică, Bach?, îi lua locul. Vancu cânta cuminte și sârguincios ca un elev la exercițiile de pian.

— Am obosit, spuse Amarilli, coborând de pe pedale.

— Întotdeauna pățesc așa, începu să se plângă Vancu, intuind ceva din motivul oboselii ei. Orice cânt, mă întorc mereu la acest preludiu… De altfel, singurul pe care-l știu pe de rost. Și nici pe ăsta prea bine,, după cum cred că ai observat.

— Dar eu ador Bach.

— Pachelbel.

— Pachelbel. E un preludiu de Pachelbel. E ceva mai lung, nu-l știu în întregime.

Amarilli se așeză lângă el pe banca din fața claviaturilor. Van cu simțea cum începe iarăși să se enerveze. În primul rând, pentru că femeia asta nu-l mai interesa. Nu că nu-l interesa acum: ea fusese una dintre multele pe care le visase în taină lângă el pentru o viață, și și le visase soții cu tot arsenalul de seri lungi de iarnă petrecute în comun lângă sobă etc. De fapt, ea fusese eroina principală, cea pe care și-o imaginase cel mai des și cel mai mult timp în posturile acelea. Asta când mai era un biet nenorocit în ochii lugojenilor, în ochii celor care-l luau în seamă, pentru că cei mai mulți priveau prin el. Ce a fost el până nu s-a abătut asupra sa grindina aceea de moșteniri? Nu avea ce să-și reproșeze pentru perioada anterioară decât cel mult o serie de scene penibile- multe dintre ele nici măcar sesizate de altcineva, multe dintre ele nici măcar întâmplate în realitate, dar posibile, gata să se întâmple, amintiri care li făceau pielea de gâscă și acuma, după atâția ani, după atâtea transformări, lucruri care, dacă reveneau din mâlul trecutului, îl făceau să vorbească singur, dacă era singur, sau să strângă pumnii cu unghiile adânc înfipte în carnea palmelor, atunci când mai era cineva de față tocmai când binevoiau ele, aceste fantome, să-și scoată capul la iveală. Amintirile acelea erau atât de dureroase, atât de disproporționat de dureroase față de evenimentele, față de lipsa de evenimente pe care o înglobau, încât îl făceau să urască tot ce era în legătură cu acele vremuri, tot, inclusiv pe el însuși și tinerețea sa dragă și pierdută în nimic. Ca și prezentul. Și, iată, venea femeia asta, atunci cu toate calitățile ei interzise lui, acum cu toate defectele pe care nu și le putea ascunde, îi apărea în față și se tolănea înaintea banilor săi, gest inconștient, bineînțeles că inconștient, pentru că până la apariția acestor bani ea pur și simplu nu-l observase, venea femeia asta și i se oferea lui și întregului său trecut plin de amintiri penibile, de gesturi refulate, de umilințe receptate din partea unor oameni care nici măcar nu catadicseau să-l lovească intenționat, aproape că și din partea unor obiecte ostile lui pe vremea când era încă sărac, când încă pur și simplu nu exista. Ce să facă acum cu ea?

Își aminti de o scenă cu Jager. Asta se întâmplase destul de curând. Nu era încă nici bogătașul de astăzi, dar nici sărăntocul de pe vremuri nu mai era. Se nimerise, ca de atâtea ori, să se întâlnească pe stradă cu bătrânul avocat și cu Rusan. Ăsta îl bătea la cap pe deputat — parcă mai era deputat Jager pe atunci — că, dată fiind situația internațională (!), bătrânul ar fi putut să facă și să dreagă Vancu nemaiamintindu-și ce. Jager îl oprise pe Vancu numai ca să scape de pisălog, dar Rusan nu încetă să-l toace în continuare, Și atunci deputatul făcuse un lucru cu totul neașteptat: își scoase elegantele sale mănuși mâncate de patină și, ridicându-și superba lui pălărie de mușama gri, roasă peste tot de atâta purtat, începu să-și zburlească părul rar — o rană adâncă și după toate aparențele de origine destul de recentă ieși la lumină, năucindu-i pe Vancu și pe Rusan, care tăcu în sfârșit din gură.

— Uite ce mi-ai făcut cu bombăneala dumitale, îi spuse lui Rusan, dar buza superioară i se umfla ca întotdeauna atunci când se amuza. Apoi, la fel de tacticos, își aranjă părul, se acoperi și-și trase mănușile la loc.

— Domnule doctor, bolborosi Rusan, cine… cum s-a întâmplat?

— Păi, nu ți-am spus? Dumneata mă tot chinuiești! Ai văzut ce mi-ai făcut?

Puțin mai târziu, când a rămas singur cu Vancu și când acesta a adus și el vorba despre rana de pe creștetul deputatului, Jager se făcu că nu înțelege despre ce e vorba. Vancu nu insistă, dar bătrânul se tot miră și se tot prefăcu că nu-și amintește până ce își scoase din nou celebrele sale mănuși și, ridicându-și pălăria (nu mai puțin vestită), își oferi scăfârlia pentru admirat. Părul rar nu ascundea nimic neobișnuit.

După un timp, probabil că lui Jager i se făcu milă de mutra tâmpă a lui Vancu, pentru că înainte de a se despărți îi spuse:

— Nu e mare scofală! Trebuie doar puțină disciplină — și scoțându-și pentru a treia oară mănușile, arătă o vânătaie zdravănă pe mâna dreaptă, atât de evidentă încât nu s-ar fi putut ca Vancu să n-o fi văzut până atunci.

Da, dar Vancu nu știa să facă asemenea scamatorii ca să scape de pisălogi.

— Cred că nu-i acesta locul cel mai potrivit pentru orga mea… pentru orgă… Orga este prietenul cel mai intim pe care poți să-l ai, femeia care… care… Vancu roși puțin, cu toate că nu mai obișnuia demult să roșească. Numai că, știi, are un foarte mare defect orga: nu te acceptă singur. Trebuie să ai mereu un asistent, un intermediar care să-i sufle aer în plămâni pentru ca ea să fie dispusă… să poată să vibreze sub… sub mâinile… mele.

Lui Vancu i se părea aproape impudic chiar să și vorbească despre orgă în prezența lui Amarilli. Și atunci de ce o făcea? Simțea cum și ziua aceea, clipele acelea vor deveni pentru restul zilelor sale amintiri penibile, îngrozitoare. Nu va mai aduce niciodată aici jos femeia aceasta, mai bine zis și mai jos, acolo unde va îngropa orga pentru totdeauna.

— Sunt orgi care nu au nevoie de oameni care să apese pe pedale. Au un mecanism și cântă prin simpla apăsare…

— Alea sunt niște obiecte fără suflet! Niște surogate!

Evident! Ce putea ea să spună altceva? Nu înțelegea nimic și totul nu era decât o consecință a acestei neînțelegeri. Dar o alta? Nici alta… poate că nici alta n-ar fi înțeles mai mult, dar ar fi fost o neînțelegere nouă, virgină, o neînțelegere cu care n-ar fi avut nimic de împărțit, o neînțelegere liberă de un trecut penibil.

Dar se părea că ei îi plăcea tot mai mult felul în care o respingea, felul în care-i vorbea despre… despre orga lui, despre încăperile pe care le mai avea în „subsolul de jos”, cel în care avea de gând să-și transforme întregul bârlog.

— Și dacă ar veni o inundație?

— O…?! E adevărat! Al dracului de adevărat! La asta nu se gândise niciodată.

— Mie mi-ar fi nu-știu-cum să mă-ngrop într-o galerie din asta… de cârtiță…

— Cârtițele sunt animale foarte inteligente, îi răspunse el.

Avea o veche pasiune pentru cârtițe, furnici și alte viețuitoare care trăiau în astfel de localități subterane. Cârtița, o învăță el, este unul dintre animalele cele mai raționale. Are galerii pentru hrană, pentru apă — își face adevărate fântâni, un fel de canalizare cu ajutorul unor găuri care vin din exterior și unde se strânge apa… Iar hrana… hrana și-o depozitează în cămări… Are mereu carne proaspătă, prinzând insecte și paralizându-le… Are cameră de zi, dormitor, cameră pentru… pentru a-și depune excrementele la ea… Își apără locuința cu prețul vieții ei. Nu permite niciunei viețuitoare să intre acolo decât… decât peste propriul cadavru. Și… și nu-i e frică de inundații. Dar lui îi băgase Amarilli și ideea asta în cap și… bineînțeles că numai ea, purtătoare a atâtor amintiri penibile putea să-i aducă și o asemenea primejdie în existență! Cine a făcut parte dintr-un trecut scârbos nu poate să-ți ofere decât un viitor la fel de… de plin de fantome. Trecutul și viitorul se întâlnesc în prezent și prezentul nu există în imaginația noastră decât prin acest abstract: ce a fost și ce va fi.

Vancu o lăsase să intre la el, nu-și apărase vizuina cu prețul vieții, acum trebuia să plătească. Era încredințat de asta.

— Sunt ocupat!

— Poate vă pot eu ajuta… Până la cinci, când încep să vină cursanții mei… până la cinci și jumătate, eventual.

Totul devenea caraghios, îngrozitor de caraghios și numai el era de vină. Până la urmă, presimțea asta, toată scena se va transforma și ea într-o amintire penibilă pentru mâine sau pentru… totdeauna. Unde era siguranța pe care o dobândise în ultimul timp? Nu era prima femeie cu care avea de-a face de când se îmbogățise. Dar prima care… Cum se mai înroșea pe vremuri când avea ocazia să stea câteva clipe în preajma ei! Și cu câtă migală nu pregătea aceste „întâlniri”! Biete speranțe lipsite de speranță ale unei adolescente întârziate…

— Să mergem în biroul meu, îi spuse și o luă înainte, fiind hotărât să termine odată, să procedeze așa cum a procedat mereu în ultimul timp, cu siguranță și lipsit de imaginație. Și aproape că reuși.

Numai că după aceea îi trecu prin minte un gând obosit, obosit și vechi, așa cum era și el, își spuse că parcă nici n-a fost așa de rău pe vremuri, când n-avea nimic, când putea încă spera totul și nu avea ce pierde, nici măcar iluziile, când așa cum îi povestise odată nevasta lui Lazăr — nevasta teribilului său „unchi” — ea visa și se juca, se juca ore întregi, nopți întregi că n-are nimic, dar absolut nimic, nici măcar un ciorap sau o lingură, dar că poate lunar sau zilnic sau anual să-și facă rând pe rând de toate, jocul în care se îmbogățea treptat și continuu cu tot felul de lucruri utile, numai lucruri utile și de aceea bineînțeles nu pe gratis, o stare reală, umană și puternică, nu ca acum, când…

Vancu stătea culcat pe spate și habar n-avea ce să-și mai dorească în afară de un lucru sau de o ființă care să-i apese pedalele orgii fără a stânjeni, dar așa ceva nu există… și atunci… și atunci…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.