CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (53)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

A fost ultima întâmplare deosebită în legătură cu Marie de Fragniol şi cu Păpuşa. Soţia Celui de Al Optzeci şi treilea s-a dovedit mai lapidară în însemnările făcute în marele registru, lipsindu-l pe scrib de numeroase amănunte imposibil de găsit în altă parte, amănunte pierdute, probabil, pentru totdeauna. Puţinele adnotări de pe marginea foilor dau impresia că următorii ani s-au desfăşurat – în şi pentru Hanul Diavolul Argintiu – în liniştea unei binecuvântate vieţi lipsite de evenimente. Însă poate că aceasta este doar o impresie datorită stilului concis al lui Marie, care a transformat marele registru în ceea ce a fost el gândit iniţial: într-un document contabil şi nu într-un jurnal de zi.

Aşa că scribul nu poate decât să tragă concluzii din puţinul material avut la dispoziţie¹: „Totul e bine când Domnul permite să se termine cu bine. Viaţa este o veşnică încercare şi o divină binecuvântare” lasă să se înţeleagă că Marie a depăşit groaznicele zile prin care a trecut, găsind salvarea în mila lui Dumnezeu şi mai dovedind, încă o dată, că şi într-un corp atât de firav se poate instala un caracter puternic. În schimb, despre „Buruienele care au fost smulse” nu aflăm mare lucru. Scribul a încercat să procedeze prin eliminare: la moartea cuiva din Han, în registru erau trecute cheltuielile de înmormântare, sume modeste suportate de Bătrân şi, prin tradiţie, de moştenitorii săi. Or, Marie, atât de scrupuloasă în a consemna fiecare cheltuială, nu notează nimic în legătură cu decedaţii din data când a revenit ea acasă. Aşa că nu ştim care au fost „buruienele smulse”, câte au fost şi cum au fost pedepsite.

Oricum, într-o întreprindere atât de mare ca Diavolul Argintiu, cifrele contabile conştiincios precizate ne spun destule, chiar dacă adăugirile de pe margine sunt mult mai rare.

În anii următori n-au urmat dezastre naturale, molime, atacuri din partea unor străini. Aşa ceva sigur s-ar fi răsfrânt într-un fel sau altul şi în înregistrările din registru. După o perioadă de stagnare – care a coincis cu ultimele luni ale vieţii Bătrânului -, veniturile au crescut din nou, aducând Diavolul Argintiu la maxima lui înflorire. Marie se vede că şi-a învăţat temeinic rolul, iar Păpuşa a continuat să fie executantul ideal. Poate că Marie a încercat să minimalizeze scurtcircuitul produs atunci când a fost răpită, un scurtcircuit care ar fi putut avea consecinţe grave pentru prestigiul Diavolului Argintiu, sfârşind mitul siguranţei depline a spaţiului imposibil de penetrat, marcând o impardonabilă întârziere în reacţia „Armatei de oameni”, consemnând un atac aproape reuşit chiar la vârful ierarhiei şi, nu în ultimul rând, prezentând o largă fisură în disciplina ajunsă proverbială în viaţa Hanului. Dar şi pe parcursul acelor zile cumplite, Hanul şi-a continuat activitatea, iar revenirea lui Marie s-a produs fără multă zarvă. Amploarea incidentului, atât de comentat într-o comunitate mică, a fost redusă cu multă dibăcie: Marie nu s-a tânguit, n-a povestit nimănui prin ce a trecut, au apărut zvonuri cum că ea nici n-ar fi fost dusă cu sila la Burg, ci că ar fi fost plecată pentru a încheia o afacere extrem de favorabilă ce s-a ivit pe neaşteptate, într-un moment când soţul ei a fost indisponibil, lipsind şi el tocmai atunci, tot într-o chestiune privind o „activitate conexă”. Varianta aceasta a circulat o vreme alături de procesul de vrăjitorie şi a sfârşit prin a-l acoperi cu totul. Peste câteva luni, nimeni nu-şi mai amintea că Marie ar fi fost răpită. De aceea, crede scribul, şi „buruienele” au trebuit să fie „smulse” fără mult zgomot.

Iar viaţa şi-a urmat cursul obişnuit, lipsit de pericole majore. Cu ce se ocupă o comunitate aflată în rutină. „Numai când ai probleme n-ai probleme”, se spune. Panaceul găsit a fost credinţa. Încă de pe vremea Bătrânului, oamenii din Han trăiau într-un spirit profund religios. Cucernicia îi menţinea într-un orar constant, într-o binecuvântată monotonie, pentru care nu întârziau să-i mulţumească zilnic lui Dumnezeu. Se sculau de cu noaptea, lucrau toată ziua, se rugau şi prăznuiau sărbătorile după datină. Singurele ore „pentru ei” erau cele de seară.

În general, serile erau scurte pe vremea aceea: fără tentaţii, fără lumină electrică, fără televizor, istoviţi, oamenii se culcau devreme pentru a fi apţi pentru o nouă lungă zi de muncă. Mulţumită lui Dumnezeu, noaptea era o binecuvântare prin dragoste şi somn. Însă în Hanul Diavolul Argintiu a apărut un nou mod de a-ţi trece timpul înainte de culcare: la cererea expresă a Bătrânului, Marie a dus înapoi acvariul în capelă. Ba, mai mult, a făcut rost de un recipient şi mai mare, un vas dintr-o sticlă groasă perfect transparentă. Asta s-a întâmplat şi fiindcă, la un moment-dat, peştii au început să se împuţineze şi au trebuit să caute îndelung un alt negustor care să le aducă exemplare noi. Şi pentru a nu rămâne iarăşi fără peşti viu coloraţi, au făcut acel acvariu mare, unde puteau trăi şi supravieţuii mai multă vreme mai mulţi peşti. (Şi în dormitoare au continuat să fie vase din sticlă, unde înotau printre pietre şi plante peşti din iazul de lângă Han. Unii dintre aceştia rezistau mai mult timp decât exemplarele exotice aduse cu atâta trudă, însă nu se puteau compara cu spectacolul viu colorat al acvariului cel mare din capelă. Asemenea deosebirii dintre televizorul color şi cel alb-negru…)

Toţi copiii din Han au devenit specialişti în creşterea peştilor în spaţii convenţionale, mai toţi aveau borcane, butii, chiar şi lighene, tot ce puteau folosi drept acvarii lângă paturile lor, însă fiecare venea şi în capelă pentru spectacolul color. Spre liniştea părinţilor care-şi vedeau odraslele participând la slujbe şi rugându-se, înainte de a zăbovi în faţa acvariului cel mare, până ce erau trimişi la culcare.

Cât i-a mers Diavolului Argintiu bine, le-a mers şi peştilor exotici bine. Şi în salonul notabilităţilor, acvariul de acolo era o piesă de mare atracţie, un stiuart fiindu-i plasat alături cu singura misiune de a avea grijă ca nu cumva vreun domn să se îmbete peste măsură şi să arunce cu ceva spre lumea peştilor. O vreme, unii muşterii care nu s-au putut obişnui cu firma care includea diavolul (Diavolul Argintiu), când se refereau la Han, spuneau că merg la „acvariu”, spre a nu rosti numele necuratului. (Scribul a găsit chiar şi în unele documente vechi referiri la un local prezentat drept „Acvariul”… Şi, ca de obicei, scribului i-a trebuit nepermis de mult timp pentru a face legătura dintre acea locaţie şi cea de care se ocupă de atâta vreme.²)

Episodul răpirii lui Marie de Fragniol a trecut, iar soţia Păpuşii îi mulţumea în fiecare seară lui Dumnezeu că şi în ziua care tocmai s-a încheiat nu i s-a întâmplat nici ei şi nici alor ei nimic rău, în acelaşi timp, Al Optzeci şi treilea îi mulţumea lui Dumnezeu că totul este bine. De unde, un psiholog ar putea trage concluzia că Marie trăia cu spaimele ei, în vreme ce bărbatul îşi savura cu veşnicul zâmbet pe buze fericirea fără griji.

La Obersdach mai poate fi admirat şi astăzi un tablou în care scribul crede că este vorba despre cei doi, împreună cu copiii lor: un domn cu o privire luminoasă, o doamnă cu uitătură severă şi cu mâinile ţinute protector pe umerii fetelor. Doar băiatul stă ceva mai încolo, de parcă ar avea ceva mai bun de făcut decât să se ascundă după fusta mamei. Este un tablou de epocă, zugrăvind o familie tipică de oameni înstăriţi ai timpului lor.

– Şi, iată, o imagine singulară, deloc specifică pentru stilul epocii, îşi recită ghidul discursul în faţa turiştilor ce vin şi pleacă. O să mă întrebaţi de ce am spus că „ne aflăm în faţa unei imagini singulare, deloc specifice epocii!”, va continua retoric. Pentru că, dacă aveţi bunăvoinţa de a vă apropia, pe rând, mai aproape, veţi putea observa în fundal, în penumbră, pictat… un diavol.

Scribul a zâmbit, având satisfacţia că doar el, din tot grupul de privitori, era la curent de ce se afla „în fundal, în penumbră, pictat… un diavol”. Şi, pentru a se controla, s-a apropiat la rândul său de pânză: lucrurile erau toate la locul lor – Diavolul cel Mic, punga cu bani şi cufărul cu capacul deschis…

Întâmplări deosebite în legătură cu Păpuşa şi cu Marie de Fragniol scribul n-a mai descoperit. De aceea, el nu poate decât să repete cuvintele despre impresia lăsată de tabloul de la Castelul Obersdach: „un domn cu o privire luminoasă, o doamnă cu uitătură severă şi cu mâinile ţinute protector pe umerii fetelor. Doar băiatul stă ceva mai încolo, de parcă ar avea ceva mai bun de făcut decât să se ascundă după fusta mamei. Este un tablou de epocă, zugrăvind o familie tipică de oameni înstăriţi ai timpului lor”. Scribul poate că se lasă prea mult furat de zâmbetul „permanent” al Păpuşii. Poate că acela n-a zâmbit chiar tot timpul, însă rămâne faptul că în răstimpul vieţii lui, Hanul Diavolul Argintiu a ajuns la perioada de cea mai mare prosperitate. Şi vorbim de o prosperitate ce n-a durat doar doi sau trei ani…