CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (61)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

– Pot să vin şi eu să-l ascult? a întrebat Marie cu accentul ei francez.

– Mai bine nu! V-aţi îmbolnăvi!

– De ce? Cântă atât de fals?

Învăţătorul devenea tot mai furios, tot mai negru:

– Nici nu ştiu dacă vom putea să ne prezentăm de sărbători în faţa oamenilor! Şi va mai trece pe aici însuşi principele elector şi nu vom putea cânta nici în faţa lui, aşa cum ni s-a cerut!

– Cântă fiul meu atât de fals? mai întrebă o dată Marie.

– Munca tuturor copiilor a fost în zadar…

– Dar ce face? Cântă fals? întrebă Marie pentru a treia oară, lungind cuvintele.

– Nu cântă fals! Domnul Köppel tremura tot de furie, iar chipul îi deveni negru, de parcă ar fi fost din cărbune.

– Atunci, care-i necazul?

– Cântă altfel!

– Cum „altfel”?

– Nu aşa cum îi cer eu să cânte!

Dacă nu cântă fals, ci doar nu poate să se integreze în cor, Marie i-a cerut învăţătorului să-i ofere fiului ei scurte intervenţii solistice. Ceea ce dascălul a primit ca pe o ofensă personală.

Aceste lucruri s-au petrecut de mult, atunci când Al Optzeci şi patrulea abia a împlinit vreo zece ani. Domnul Köppel a mai protestat, s-a mai înnegrit, dar a uitat să plece din Hanul Diavolul Argintiu. Iar serbarea dată în onoarea lui Cristian al II-lea, principele elector, „prin graţia lui Dumnezeu, Duce al Saxoniei din Sfântul Imperiu Roman”, aşa cum scria pe talerul de argint pe care l-a dăruit drept recunoştinţă Bătrânului, a fost un adevărat triumf, toţi copiii fiind răsplătiţi cu dulciuri sub forma unor animale din partea înaltului oaspete. Mai ales iscusit alesul Psalm 119, cântat în limba germană, l-a încântat pe urmaşul lui August I, cel care şi-a luat drept deviză versurile „Pax multa diligentiles legem tua, Domine”. Micul Învingător al leului a avut şi el partea sa de glorie: în urma celor câteva intervenţii solistice, reprezentantul regelui danez, Christianus Cilicius Cimber (alias Heinrich Rantzau) i-a oferit două dintre cărţile sale.

(Scribul n-a citit niciunde despre întâlnirea dintre Cristian al II-lea al Saxoniei şi Heinrich Rantzau. Despre principele elector se ştia că este în drum spre unul dintre parcurile sale de vânătoare, iar despre atât de cunoscutul umanist al veacului nu se precizează niciunde că ar fi vizitat tocmai atunci Hanovra. Întâlnirea a trebuit să rămână secretă, situaţia din regiune fiind extrem de sensibilă, încât fiecare gest al unui potentat putea fi uşor considerat act de trădare a înţelegerile publice sau tainice convenite. Probabil că nici scribul n-ar fi descoperit acel contact dintre Cristian al II-lea al Saxoniei şi înaltul demnitar al regelui Frederik al II-lea al Danemarcei – un eveniment prea puţin important pentru locatarii Hanului Diavolul Argintiu -, dacă Rantzau nu ar fi avut un amplu teren de discuţie cu Bătrânul. Scribul nu cunoaşte conţinutul tratativelor care s-au desfăşurat într-o încăpere bine izolată între cei doi potentaţi, însă Al Optzecilea ne-a lăsat o descriere a întâlnirii sale cu marele umanist. „Noi doi ne potrivim izbitor!” notează Bătrânul mult mai în vârstă, făcând aluzie la faptul că amândoi şi-au pierdut, rând pe rând, copiii, că amândoi aveau o atitudine profund tolerantă pentru toate credinţele, că amândoi nu vedeau o fericire mai mare pentru lume decât pacea universală¹. Protestant convins, dar având un frate ofiţer al atât de catolicului Duce de Alba, Rantzau a purtat corespondenţă şi s-a întâlnit cu oricine putea fi activ în planul său utopic şi nu s-a ferit de nimeni care i l-ar fi putut sprijini. „Noi doi ne potrivim izbitor!” a exclamat Bătrânul, un autodidact cu o cultură modestă, în vreme ce cel cu care „se potrivea” atât de „izbitor” era considerat unul dintre cei mai erudiţi bărbaţi ai pământului. Totuşi, urmărindu-le caracterele şi faptele, cei doi se potriveau într-adevăr izbitor.

Rantzau a fost încă o figură importantă care a trecut pe la Hanul Diavolul Argintiu, aşa că nu e de mirare că localnicii se considerau trăind în centrul lumii, în centrul unei lumi afară atât de ostile. „Cine vrea să ne vadă, n-are decât să vină aici!” a spus odată Bătrânul. Iar ei, cei din Han, nu şi-au pierdut vremea pentru a-i căuta pe cei aflaţi cine ştie unde. Poate chiar inexistenţi.

După scurta vizită de o singură zi a principelui elector, Heinrich Rantzau a mai rămas în Han o săptămână. Scribul nu ştie dacă a aşteptat acolo pe încă cineva sau dacă plăcerea de a discuta cu Bătrânul l-a făcut să-şi amâne plecarea.

Mai târziu, însă, învăţătorul i-a luat prilejul Celui de Al Optzeci şi patrulea de a se mai produce, întrucât băiatul, crescând, nu mai cânta cum i se cerea, ci doar aşa cum credea el de cuviinţă.

Între timp, şi prestigiul domnului Köppel a început să se clatine. Se înfuria tot mai des, ameninţa că va părăsi Hanul trântind uşa, pedepsele la care îi supunea pe copii erau tot mai multe şi tot mai dure. Până când, după o altercaţie cu Păpuşa, Marie a fost cea care l-a rugat să se ţină de cuvânt şi să plece. Ameninţând şi blestemând, învăţătorul, acum bătrân, a fost găsit, câteva zile mai târziu, la Barsinghausen. Dar nu la mănăstirea unde a tras, ci aruncat într-un şanţ pe o uliţă lăturalnică. Cercetările au scos în evidenţă că ar fi fost într-o casă rău famată a unei văduve, unde se pare că a murit în condiţii ce nu au putut fi elucidate. A fost adus înapoi la Hanovra şi înmormântat creştineşte în cimitirul Hanului Diavolul Argintiu.

(După ce a trăit viaţa Hanului, nimeni n-a prea reuşit să supravieţuiască afară. Poate de aceea nici n-au plecat tinerii la studii ori în călătorii de iniţiere. Atmosfera sterilă de la Diavolul Argintiu şi lipsa de griji pentru asigurarea traiului zilnic dădea dependenţă, încât aerul din exterior s-a dovedit nociv pentru cei ce s-au aventurat în lumea largă.)

În locul domnului Köppel, a sosit domnul Robert Brink, un tânăr care abia şi-a isprăvit studiile la Leipzig. Brink a fost primul intelectual născut în Han şi întors în Han. La revenirea sa la Hanovra, abia de împlinise 22 ani. Strămoşii săi au venit din Toscana împreună cu Bătrânul, şi-au germanizat numele şi au fost printre cei mai apropiaţi colaboratori ai Stăpânului. Robert a avut opt fraţi şi trei surori şi toţi au trăit. Vechea fidelitate faţă de întemeietorul Hanului Diavolul Argintiu a fost răsplătită şi bunicul lui Robert, Thomas, a devenit reprezentantul Bătrânului într-o serie de „activităţi conexe”, ceea ce i-a adus o bunăstare considerabilă. Robert, băiatul cel mai mare, a fost trimis la Leipzig pentru a studia teologia, însă tânărul, de o timiditate excesivă, a suportat cu greu viaţa de student şi, mai ales, depărtarea de casă. Aşa că, o dată cu plecarea domnului Köppel şi ivirea unui post liber în casa natală, a insistat să-i fie atribuită această onoare, pe care a şi primit-o cu recunoştinţă.

Iniţial, Marie s-a îndoit că junele feciorelnic se va putea impune în faţa copiilor, însă lucrurile au mers bine şi au mers tot mai bine în continuare. Brink s-a împrietenit cu elevii săi, dovedind o mare dragoste faţă de prunci, printre care timidul din el se simţea în siguranţă. (Ca o ironie a sorţii, cel mai mare dintre fraţii Brink – cel care se simţea cu adevărat liber doar printre cei mici şi care a trăit întreaga sa viaţă doar pentru educarea şi instruirea lor – a fost singurul dintre cei doisprezece fraţi care nu a avut fericirea de a avea proprii săi copii!)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.