PIETRELE (44)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

Iar a treia serie de senzații, dacă stăm totuși să punem noi într-o oarecare ordine cele rămase în creierul medicului — a treia scenă și cea mai groaznică, cea care avea să dea întreaga greutate nopții, a început nu mult după ce Lazăr a plecat din Strada Invalizilor. Copârșeu ieșise tremurând tot și vorbind fără șir și se așezase pe băncuță, alături de Fita­cek, dar fără să-l vadă. Bombăni întruna, acuză și se dis­culpă, iar Bufnița îi puse comportarea pe seama delirului și nu-i dădu la rândul său nici o importanță, până când celălalt îl descoperi totuși brusc într-un moment stingher de. luciditate și se sperie îngrozitor. Fitacek se sculă greoi, cu un fel de fâlfâit, și-l lăsă singur, dispărând în noapte. Era și el tulburat într-un mod în care viața îl dezobișnuise să mai fie și se îndepărtă în beznă, contopindu-se cu ea, fiind convins ca medicul nu poate să ajute acolo unde a rămas din el doar imaginea nudă a pasării de noapte. Dar aceasta a fost numai prima parte, chiar dacă Fitacek însuși n-ar fi fost capabil să precizeze dacă era vorba de întâia, a două sau a câta parte dintr-o succesiune pe care el n-o sesiza. Reveni din în­tunericul în care se refugiase doar atunci când auzi strigăte și când mai apucă să vadă prin noaptea cu care ochii îi erau atât de obișnuiți, cum Lazăr vorbea îngrozitor de liniștit, re­zemat de felinar, în vreme ce alte câteva mogâldețe se trăse­seră speriate înapoi. Apoi încăierarea, dar fără Lazăr, el stând mai departe proptit de stâlpul felinarului.

Noaptea s-a terminat brusc, odată cu lumea[1] care a venit cu lumini din case și cu el, care l-a găsit pe Copârșeu întins pe jos și cu foarte puțin sânge pe o gleznă și la baza craniului. Și în vreme ce medicul consulta, Bufnița se în­treba dacă l-a văzut într-adevăr pe Lazăr stând cu câteva clipe mai înainte proptit de felinar și vorbind sau dacă acum a apărut și el la locul nenorocirii, împreună cu vecinii adu­nați acolo în cămăși de noapte.

Stând pe fotoliul său de lângă peretele opus planiglobului și vederilor prinse în pioneze, Fitacek nu mai putea pune în succesiune nici ceea ce văzuse și auzise în noaptea care trecuse, amintirile îi apăreau toate deodată, și din când în când, pentru scurte clipe, se iveau și dispăreau din nou alte câteva imagini: Copârșeu încercând să smulgă din mâna cuiva un sfeșnic, sau mai multe cuvinte spuse de către cineva, ceva ca o rugă, curmată de răspunsul lui Lazăr, ascuțit ca un brici. Dar încă înainte de a apuca gândurile să includă în țesătura lor și aceste informații, imaginile respective se evaporau din nou, nelăsând în urmă nimic altceva decât o vagă părere ce se transforma cu timpul într-un sentiment neînțeles de ne­mulțumire. Iar Fitacek era într-adevăr prost dispus, nu apatic și morocănos, cum părea de obicei pentru ce-i ce-l vedeau și-l priveau de afară, ci nemulțumit și fără să-și găsească lo­cul nici măcar în tabieturile în care se complăcea de atâta vreme.

Nu reuși să stea nici acasă mai mult de câteva minute, ieși din nou și-și reluă consultațiile pe care abia le sus­pendase.

Orașul îl înghiți și-i dădu putere.

IX

După ce hotărî ce are de făcut în privința geamurilor colorate de la pivnița profitorului de la fabrica textilă, Lazăr nu reveni încă la depozit. Trecu pe la locuința lui Amarilli, dar n-o găsi acasă. Știa unde s-o caute: era vremea în care Amarilli dădea lecții de engleză copiilor unei familii de tâmpiți, după cum numea Lazăr clanul Stein. Așa că se în­drepta spre casa acestora, dar nu intră ci se plimbă prin fața geamurilor joase, încât după câteva minute elevii și profesoara n-aveau cum să nu observe pălăria neagră trecând m susul și în josul străzii. Amarilli își mușcă buzele, dar copiii nu mai aveau răbdare, căutau neîncetat pretexte să se scoale în picioare, să meargă la geam și să vadă cine tot umblă prin fața casei lor. Profesoara se uită disperată la ceas, mai erau peste douăzeci de minute până la sfârșitul lecției, nu mai avea nici ea putere să continue și mai ales să-i facă să fie atenți pe cei doi copii, care parcă îi simțiseră în ziua aceea slăbiciunea și i-o exploatau cu atât mai mult, dar știa ca după ce le va da drumul elevilor și va fi silită să treacă prin mulțimea de camere care o despărțeau de ieșire, o va întâlni pe stăpâna casei care se va uita ca de obicei „discret“ la ceas ca nu cumva să fi ținut ora cu două minute mai puțin de- cât plătea ea. În clipele acelea Amarilli îl invidia pe domnul Spineanu, profesorul de muzică, pentru calmul lui în fața unor situații asemenea celei prin care trecea ea acum, omul care se plimba pe stradă cu prietenii și-i ruga în mijlocul unei discuții „să-l aștepte cinci minute întrucât are de urcat în casa aceasta pentru a ține o oră“. Cu el s-a resemnat toată lumea, doamna Stein nu ar fi privit la ceas atunci când ar fi plecat el, doamna Stein care n-avea habar cum se desfășoară o oră de limbi străine, pe care putea, dacă ar fi vrut, s-o trișeze în fel și chip, doar se poate ține în atâtea feluri o lecție, poți să stai numai zece minute și să lucrezi mult mai inten­siv și mai cu folos cu copiii decât dacă ți-ai pierde cu ei o jumătate de zi, privindu-i și trăgând de timp.

Pe de altă parte, nu vedea nici o plăcere în a se întâlni cu Lazăr, la fel cum nu dorea în clipa aceea nici un alt lucru, nimic în afară de a dormi și de a nu mai ști de cele ce se petreceau în jur. O durea fierea, iar pălăria lui Lazăr care se plimba prin fața geamurilor, spre hazul copiilor, o enerva, dar pentru ca să se scoale, să termine lecția și să treacă prin toate încăperile acelea interminabile, să se lo­vească de atâtea mobile și de doamna Stein cu ceasul ei bles­temat, pentru toate astea ar fi trebuit să ia o hotărâre, să se decidă, să fie gata să înfrunte. În clipele acelea abia avea puterea de a-l pune pe unul dintre copii să citească un text în limba engleză, celălalt putând între timp să se uite pe geam sau la tavan sau oriunde ar fi vrut. Ca să facă un efort în plus, lui Amarilli îi lipsea orice stimulent.

Pe urmă se întâmplă o mică minune (atunci când n-o mai aștepta și când efectul ei îi devenise aproape indiferent). Doamna Stein apăru în odaie și, fără să observe pălăria neagră care se plimba prin fața geamurilor încăperii, o rugă să termine în dimineața aceea în mod excepțional mai repede lecția pentru că trebuia să sosească la Lugoj o rudă de-a domnului Stein și voia să spele copiii și să-i îmbrace pen­tru ca să poată merge cu toții la gară în așteptarea trenului.

Amarilli aproape că regretă, atunci când, trecând prin toate acele încăperi, își aminti că se va întâlni cu Lazăr. La poartă trebui să se oprească puțin și să-și ducă batista la gură: gura îi era plină de fiere.

—        Mai am de predat o oră, îi spuse lui Lazăr înainte de a avea el timp  să deschidă gura. Nu mințea, dar era evi­dent că nu făcea decât să încerce să scape de el, pentru ca știa prea bine că tot nu mai avea putere să mai stăpânească în dimineața aceea un copil râzgâiat și total indiferent la timpurile verbelor.

—        Te conduc până acolo.

În clipa aceea, Amarilli simți o oroare fizică numai la gândul că ar trebui să stea câteva clipe împreună cu Lazăr. Era un sentiment aproape ca o durere.

—        Știi că nu-mi place să ne plimbăm împreună pe stradă.

—        De ce?

Amarilli se opri și scotoci prin poșetă.

—        Ce cauți?

Ea găsi în sfârșit un flacon din care luă un comprimat și-l înghiți. Se înecă și începu să tușească convulsiv.

—        Ce te doare?

—        Fierea.

Dar nu era un medicament împotriva răului de la fiere, ci un somnifer. Intenționa să meargă acasă și să doarmă. Nu voia să se mai gândească la nimic.

—        Te conduc acasă.

—        Ți-am spus că trebuie să mă duc să mai predau o oră.

—        Te conduc acasă!

O luă de braț, brutal, aproape că o îmbrânci. Asta îi dădu ei noi puteri:

—        Ce dracu vrei? Până acuma ziceai că eu sunt aceea care te compromit că te vede lumea, om însurat, fâțâindu-te toată ziua în jurul meu. Te-au apucat căldurile?

—        Hai acasă! scrâșni el printre dinți.

Ea se smuci, vru să-l lovească, dar el îi apucă mâna, i-o îndoi de parcă ar fi luat-o de braț și o târî câteva sute de metri spre locuința ei. Trecură pe străzi mai lăturalnice în­soțiți de mirosurile de mâncare ce ieșeau de prin case. Cei câțiva trecători îi văzură: ea galbenă, abia ținându-se pe picioare, el ajutând-o atent, dar foarte corect, să meargă.

Era aproape ora prânzului. O cunoștință îi salută și-i întrebă ce s-a întâmplat. Lazăr explică, fără a se opri din mers, că doamnei îi era rău și că trebuia s-o ajute să ajungă acasă. Celălalt se oferi să le mai dea câteva sfaturi, dar ei nu se opriră. Lazăr o ținea strâns de braț, palma sa o apucase ca un clește și o obliga să meargă după ritmul pe care îl impunea el. Aproape că o silea să alerge.

[1] În parte, imaginația îi juca un renghi: în noaptea aceea n-a ieșit nimeni din casă, amintirile sale încurcând-se în timp cu altele, cu întâmplări reale dar petrecute cu ani în urmă și cu alți actori decât cei despre care era tocmai vorba.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.