Axa lumii (58)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al șaselea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ.

Totuşi, poate că asemenea discuţii ar fi avut un sfârşit neplăcut, dacă n-ar fi intervenit un eveniment care a scos din reverie Veneţia. Cetăţenii din Fano au cerut ajutor dogelui pentru a scăpa de coaliţia dintre Comunele Pesaro şi Senigallia. Polani a intervenit şi a acordat protecţie oraşului Fano, ba i-a şi oferit libertate de comerţ în lagună (contra unei sume de 100 de livre anual). Norocul acelui doge părea într-adevăr extraordinar. În schimb, puţin mai târziu, conflictul cu Padova se va soluţiona prin luptă, iar dăruitul Polani va obţine pentru Regina Adriaticii şi monopolul sării. De ambele ori, Richard le Noir s-a instalat în primul rând al trupelor combatante, iar în bătălia cu padovanii s-a zvonit că ar fi fost chiar rănit. (Mai târziu, vorbele acelea au fost uitate, atunci când s-a încetăţenit ideea că Richard le Noir n-a primit niciodată vreo rană în luptă.) Întoarcerea în cetate i-a prilejuit un nou triumf. Stânjeneala de mai înainte era uitată: ea n-a fost decât adierea unui vis urât. Acum cetatea s-a trezit din nou.

S-a trezit cetatea, dar s-a trezit şi Al Şaizeci şi patrulea. Nu la Veneţia l-a trimis Bernard de Clairvaux.

La Veneţia, Femeia în Alb i-a dat perioade mai lungi şi mai multe de concediu, ceea ce l-a făcut pe cavaler să se simtă profund vinovat conform credinţei sale că Ea nu vine atunci când O chemi, ci doar atunci când O meriţi. Desigur, nu aventurile cu alte femei stăteau la baza sentimentului de culpă al Celui de Al Şaizeci şi patrulea: când se afla cu o alta, de fapt, spera să se afle cu Ea. Numai cu Ea. De aceea, tocmai din fidelitate faţă de Ea trebuia să caute mângâierile străine. În mod ciudat, şi contemporanii săi au intuit că Richard, mai mult ca oricare alt bărbat, nu caută aventura, ci o anumită femeie, iar atunci când se întâmpla să fie cu alta, acesta nu-şi trăda nici soţul şi nici iubitul: ea nu era decât, în cel mai bun caz, un reper pentru sublimul tânăr. Prilej de mândrie atât pentru ea…, cât şi pentru perechea ei tradiţională. Datorită acestei convingeri, mai mult simţite decât rostite, Cel de Al Şaizeci şi patrulea nu ne-a lăsat nicio urmă a vreunui scandal matrimonial şi nici un părinte nu l-a învinuit vreodată că i-ar fi sedus copila.

Ţipor îi vorbise despre Iov, despre credinţa nemăsurată, mai bine spus, necondiţionată. Ceea ce l-a făcut să nu se mai căineze pentru că nu era încă în stare să trăiască şi o a treia şi decisivă întâlnire cu Ea. De unde a tras cel puţin trei concluzii: în primul rând, că va primi confirmarea doar în urma unor grele încercări succesive. Femeia în Alb, în afara faptului că refuza să i se mai arate măcar în fugă, nu-l supunea la nici o privaţiune, la nici o altă suferinţă, la nici o pierdere dureroasă. Să fie de vină viaţa plină de succese că evenimentul considerat răsplata supremă nu mai venea? În cazul acela, va trebui să identifice el încercările, să le caute, să le înfrângă. Dacă şi până atunci Richard sfidase primejdiile, împins din spate de conştiinţa proverbialului său noroc¹, de când cu revelaţia necesităţii sacrificiilor pentru dovedirea credinţei supreme, faptele sale de vitejie vor întrece cu mult obişnuitul.

A doua concluzie l-a făcut să încerce să uite numele pe care i l-a dat femeii. O dragoste supremă, a învăţat Cel de Al Şaizeci şi patrulea de la Ţipor, se dizolvă într-un cuvânt, acela făcând întotdeauna conotaţii nedorite cu alte cuvinte, pângărindu-se. Femeia în Alb redeveni „Ea”. Iar, ca totul să fie fără de întoarcere, iapa sa credincioasă primi numele de „Roura”. Numai că, de părea multe ori, Richard uita şi o numea şi pe Ea, în continuare, ca şi până atunci.

Iar, în al treilea rând, a învăţat din aceeaşi sursă, că Ea nu trebuia să fie un subiect aparte în viaţa lui, că Ea trebuia să-i pătrundă în fiecare gând, să facă parte integrantă din fiecare acţiune de a sa, să-i determine fiecare mişcare. Nu numai să trăiască pentru ea, ci şi prin ea.

Richard, Roger şi Raymond cutreierau lumea, săvârşeau fapte de vitejie, îi ajutau pe cei umili, le consolidau gloria celor virtuoşi, îşi ofereau oricând viaţa pentru strălucirea doamnelor lor: Roger pentru Agnes de Savoia, Raymond pentru Ann de Brell, Richard… Richard pentru cine? Iată un mister care mărea interesul pentru frumosul cavaler. Nimeni, nici măcar cei doi prieteni – care au dovedit că erau gata de orice sacrificiu pentru a se salva unul pe altul şi, bineînţeles, pe cea a celui de Celui de Al Şaizeci şi patrulea – nici măcar ei n-au putut afla numele femeii pe care o slujea acela. Roger, în cronica cântată a aventurilor lor, afirmă: „Ori de câte ori / viteazul Richard mai tăia un cap al balaurului / şi se umplea de vitejie, / noi ridicam paharul / în onoarea celei a cărei faimă o cultiva. // Atunci, de fiecare dată, / el întorcea capul, / privea departe în zare, / parcă se îndepărta de lângă noi, / asemenea unui om rănit profund.” Mai mult: la moartea lui Raymond, când Richard jură să-i ducă scutul la Brell, Roger îl întreabă:

– Tu eşti cel mai viteaz dintre noi şi tocmai de aceea, viaţa îţi este cel mai primejduită. Dacă Dumnezeu va dori să-l urmezi pe Raymond înaintea mea, nu mi-aş ierta niciodată să nu duc eu scutul tău la picioarele cui mi-ai cere, aşa cum ştiu sigur că ai face tu, dacă eu aş pleca mai înainte. Însă n-aş putea să îndeplinesc această sfântă îndatorire, dacă nu ştiu numele celei la care ar trebui să mă adresez.

Erau momentele când prietenul nu răspundea, se uita în zare şi nu mai vorbea multă vreme. Subiectul era de neatins.

Urmarea a fost că Richard le Noir a fost considerat singurul cavaler nu al unei anumite doamne, ci al femeii în general, al femeii ideale. Cum nimeni nu rostea asemenea lucruri în mod explicit, prezumţia plutea ambiguu deasupra a tot ce atingea cavalerul. Vraja unui amestec de incertitudine – născută din întrebări niciodată puse, însă mereu subînţelese – cu concreteţea atâtor poveşti garantate de cei ce se pretindeau martori oculari îl învăluia asemenea unei mantii din aur.

În 1141, în timpul luptelor cu ungurii, Richard şi Roger se aflau în Dalmaţia. Raymond murise, iar cei doi povesteau, peste tot, despre faptele minunate ale celui ce nu mai călărea alături de ei. (De mirare cum Richard a rămas prototipul şi nu Raymond. Probabil pentru că de la Richard lumea a mai putut aştepta multă vreme noi confirmări şi-şi mai spera împlinirea speranţele prin el, în vreme ce Raymond nu era decât un superb capitol încheiat¹.)

Greu de crezut e şi că Richard nu avea decât 23 de ani. Faima îi depăşise de mult hotarele locurilor unde tocmai se afla, devenise o legendă vie, în care eroul, pe lângă vitejie, trebuia să se distingă şi prin vigoare, frumuseţe şi tinereţe. În toate gravurile epocii, el ne apare astfel, iar, în cântece, mai este denumit şi „minunea bobocului ce se deschide sub cântecul razelor soarelui de dimineaţă”². (Este punctul unde scribul se simte cel mai nesigur: obligativitatea tinereţii minunatului protagonist îi pune adesea sub semnul întrebării adevărata cronologie a vieţii.)

Richard şi Roger se îndreptau spre Sebenico, una dintre cetăţile cucerite din nou de către unguri. În Dalmaţia, ruperea de Veneţia era resimţită şi mai cumplit decât în alte locuri. În afara de faptul că erau jefuiţi de tot ce aveau – şi aveau mai multe decât alţii – băştinaşii, de nu-şi pierdeau şi libertatea ori chiar viaţa, se trezeau lipsiţi şi de speranţă: rafinamentul Reginei Adriaticii le intrase şi lor în sânge, un rafinament bazat nu numai pe siguranţa traiului, dar şi pe alte obiceiuri decât cele avute de celelalte comunităţi din Balcani. Sebenicanii nu erau militari, deşi asta ar fi trebuit să fie pentru a apăra hotarele civilizaţiei apusene de toţi străinii care o ameninţau, ei se pricepeau la comerţ şi încercau să imite rafinamentul venet. Sosind mesaje disperate în cancelaria dogelui, Richard şi Roger au plecau singuri să elibereze cetatea. (Dar nici pentru aceasta nu l-au trimis nici abatele de la Saint Denis şi nici cel de la Clairvaux pe Cel de Al Şaizeci şi patrulea în Italia… Însă, oricum, mărindu-şi faima, tânărul se pregătea să fie şi mai capabil să îndeplinească cu adevărat marile misiuni ce se aşteptau a fi îndeplinite de el, gândind că protectorii şi îndrumătorii săi în mod sigur nu ar fi avut ce să-i reproşeze. Pe de altă parte, timpul nu constituia o coordonată în lucrările lui Richard, el rămânând de fiecare dată la fel de tânăr, ceea ce-l făcea să presupună că vremea se va opri pe parcursul acţiunilor sale şi pentru cei din jur, aşa că nu va întârzia niciodată să-şi facă şi altundeva datoria.)

Ungurii aveau un renume ce nu se putea despărţii de amintirea cruzimii regilor lor şi a cumplitelor obiceiuri „pe care le-au adus cu ei din Asia”, în ciuda faptului că se creştinaseră de atâtea generaţii, că în sângele suveranilor lor curgea şi sânge german, chiar şi venet, că stăteau la hotarele noii civilizaţii europene în faţa valurilor nesfârşite ale năvălitorilor succesivi. Dacă regele Kálmán ieşise, cât de cât, de sub această percepţie¹, la momentul expediţiei lui Richard în Balcani, tocmai murise Béla II, iar despre succesorul său, Géza II, încă nu se ştia chiar nimic, însă aşteptările nu erau deloc optimiste.

Scribul va încerca să traducă pentru cititorii contemporani lui descrierea făcută de Roger episodului din Dalmaţia, povestire îmbrăcată într-o limbă veche şi cu foarte numeroase ornamente stilistice în spiritul epocii. Roger nu îşi cânta doar sentimentele legate de întâmplările eroice la care pretinde, de obicei, că ar fi participat în mod nemijlocit – chiar dacă are modestia de a se plasa, de fiecare dată, în fundal -, el ne-a lăsat şi câteva manuscrise epice. De altfel, Roger de Bâlle, unul dintre primii menestreli atestaţi, mai îmbina, în mod firesc, epicul cu liricul.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.