PIETRELE (43)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.

„Ciudate aceste jucăușe ființe luminoase ale întunericu­lui“, își spusese în timp ce se luase după ele. Senzația de exuberanță i se topise cu totul. Micile fulgere se îndepărtau în zig-zag și-l făcuseră să se mai apropie o dată de râu. „Sunt ca niște crâmpeie de amintiri“, îl duseseră mai departe gândurile, și se oprise uitându-se încă o dată la drumul larg de apă ce se pierdea lucind în amonte.

Și în timp ce scânteile mici și tot mai multe părăsiseră malul afundându-se în apă, planând deasupra ei și dispărând din nou în cele mai temute gropi ale râului cu fundul atât de aproape, Fitacek le privise cum se înmulțiseră parcă tot mai mult, le admirase zbenguiala și le observase cum cădeau și din aer, din văzduh și din înalturi ca o ninsoare de fulgi de foc. Se făcuse atâta lumină în jur, încât putuse să se vadă și pe el în oglinda apei și se privise tot mai de aproape, in­trase în râu, și râul îl simțise cald și moale, și, atunci când închise ochii, mii de stele continuau să șiroiască jucându-i-se incandescente pe obraji.

Ajuns nici el nu știa cum acasă, licurici uriași îl mai urmăriră multă vreme, în încăperea lui de holtei, până ce se sculă de pe canapea și începu să urmărească din obișnuința pe vechiul planiglob de pe perete itinerariul pe care-l visa de atâția ani.

Harta era depășită, fiind făcută cu decenii în urmă, de atunci granițele multor state se modificaseră, apăruseră noi țări, altele dispăruseră. Doar linia drumului său imaginar rămăsese să străbată aceleași meleaguri. Între timp, peretele se mai îmbogățise cu o mulțime de vederi care se succedau de jur împrejurul hărții, urmărind locurile himericului drum pe care continua să-l viseze cu aceeași conștiință a nerealiza­bilului ca în primele clipe în care l-a conceput. „Lumea asta mare nu poate fi la urma urmei prea diferită”, își spunea el de multe ori, întrebându-se dacă are rost să mai viseze o călă­torie în jurul globului. Așa că, fără a renunța la ideal, începu să dorească mai mult călătoria decât să vadă ceva nou. „Călă­toria e o stare. O amăgire. Restul e renunțare. Iar când faci ceva mult dorit trebuie să renunți la altceva. În lumea noastră renunți cu atât mai mult cu cât ai mai multe zile de trăit, cu cât depui mai multe eforturi…”[1] Gândul ăsta îl enerva mereu. Încercă să și-l abată cu un lucru concret, reveni la vechiul lui planiglob. Am putea spune că pentru doctorul Fitacek harta lumii s-a schimbat prea puțin, dar acesta este un amănunt aflat parcă pe alt plan, niciodată convergent cu obiectul interesului său.

Privea pentru a mia oară vederile, din păcate avea prea puține, destule din anumite porturi, deloc din altele. Și pe deasupra mai era și ilustrata aceea din San Silar o poză reprezentând un chei, o mare foarte albastră, o mulțime pestrița cu un specific vădit oriental, și pe urmă, undeva în dreapta imaginii, un fragment dintr-o cupolă, atât cât a încăput în obiectiv, o parte dintr-o biserică într-un evident stil gotic. Fitacek consultase toate sursele pe care le avusese la îndemână, întrebase toți cunoscuții, dar îi fu imposibil să afle unde s-ar situa acel port improbabil, San Silar. Iar cel care i-a trimis vederea nu s-a mai întors niciodată, murise într-un accident undeva în America de Sud.

Celelalte ilustrate erau orânduite de-a lungul drumului său imaginar, fiecare îți dreptul localității pe care o repre­zenta. Încetul cu încetul locurile începuseră să se substituie acelor biete poze murdare și îngălbenite. Atât de mult, încât, pentru Fitacek, Tunisul, de exemplu, devenise identic cu imaginea a două femei cu fețele acoperite, din prim-planul singurei vederi pe care o avea de prin acele locuri.

Stătea în dimineața aceea și îmbrățișa dintr-o singură pri­vire întregul perete cu harta și pozele, în încăpere era destul de întuneric, dar el știa bineînțeles tot ce-i oferea ochilor zidul din fața sa. În odaia lui nu venea niciodată nimeni, o singură dată în ultima vreme, când intrase poștașul și-l în­trebă de calea marcată pe hartă, doctorul îi spuse că avea însemnat acolo un drum pe care-l străbătuse el în tinerețe. Poștașul era nou și-l crezu și se minună. Din ziua aceea Fitacek însuși începu să creadă că a fost în toate acele locuri, ba imaginația îi juca și renghiuri, așa că se pomenea de multe ori cu amintiri din ținuturi îndepărtate și poate că dacă ar mai fi păstrat deprinderea de a se întreține cu oamenii sau dacă ar fi purtat obiceiul de a ține un jurnal, ar fi dat la iveală întâmplări fabuloase și descrieri de priveliști ne­bănuite.

Însă istoria aventurilor sale a luat naștere în interiorul său și a dispărut odată cu el, fără a părăsi niciodată imaginația care a creat-o.

În afara hărții și a ilustratelor, în încăperea doctorului se mai aflau câteva zeci de tomuri, cărți de medicină și des­crieri de călătorie. Când fusese mai tânăr îi venise ideea să scrie o geografie a medicinii în care să comenteze tratamen­tele specifice în diferitele locuri ale lumii, de la posibilitățile uriașe ale marilor spitale, până la diferitele leacuri ale vra­cilor din țările depărtate și misterioase. După aceea, și-a dat bineînțeles seama că n-are date suficiente, și până la urmă a renunțat definitiv la idee, amânând-o pentru data incertă a tuturor deciziilor sale.

Între drumurile imaginare și vizitele reale la domiciliile bolnavilor (care, mulți, îi ofereau în semn de recunoștință vederile pe care le primeau de pe la rudele și prietenii călă­toriți în străinătate, atunci când se nimerea ca aceștia să adaste în vreun port), mai existau doar nopțile sale lungi și la fel de puțin consistente ca umbrele care-i apăreau câteodată în față în timpul peregrinărilor pe lângă o casă lumi­nată sau sub un cer cu lună. Apoi nopțile acestea se aliniau în mulțimea celorlalte nopți trecute, făceau corp comun între ele și se constituiau în memorie într-o singură noapte ciudată și densă, cu multe întâmplări, dar acestea nedispuse crono­logic și fără posibilitatea de a mai putea fi localizate în timp. Totul exista de un an sau de zece, și viața își urma cursul aducând la suprafață alte nopți cu alte mici evenimente, cu noi amintiri acustice sau vizuale gata să se alăture celor ce au fost. Și brusc, în mijlocul acestora, încă nouă și nepotrivindu-se; poate numai deocamdată, cu celelalte întâmplări, amin­tirea ultimei nopți. Iar Fitacek, care a uitat să se mai exprime altfel decât în cuvinte puține, fraze rupte, asemenea rețetelor pe care le completa, nu-și mai putea ordona nici gândurile într-o povestire logică.

Din tot ce s-a întâmplat în fața sa, adică din toate cele trei scene, nu-și amintea decât câteva secvențe, dar și acestea aglomerându-se și interferându-se între ele. Totuși, ele au rămas distincte față de senzațiile altor nopți și-i vor rămâne așa și peste timp.

La început o discuție în doi, ceva între ceartă și tandrețe, asemenea atâtor scene familiare, chiar dacă protagoniștii erau trecuți de vârsta primelor mângâieri sub clar de lună, el, Fitacek, nu lua în seamă asemenea lucruri, noaptea pe stradă toți oamenii sunt de aceeași vârstă. Iar el nu era obișnuit să-i admire sau să-i certe nici măcar în mintea sa.

Și, pășind pe lângă ei fără să fie văzut, ci doar simțit, asemenea nopții în care s-a transformat și necunoscându-i nici el atunci, ci doar mai târziu, în gând, în clipele acelea ei nefiind pentru el decât doi oameni a căror apropiere o simțise în timp ce trecea, nu putea încă bănui nici celelalte „întâlniri” care au urmat. (Și cum să elimini în cazul lui aceste ghilimele?)

Apoi îi văzu: stând din nou împreună, dar cu încă cineva, despărțindu-se bărbatul și mergând în aceeași direcție cu el, cu Fitacek, care obișnuia să mai stea câte o jumătate de oră și pe băncuța lui Copârșeu, dar nevăzut de Lazăr, totul întâmplându-se încă în pace și obișnuință, până ce s-a întâlnit același Lazăr cu omul despre care se spunea pe vremuri că era tatăl său. Bătrânul, probabil trezit dintr-un coșmar, năuc și neputincios, ascultă ca pe un răpăit primele cuvinte auzite de când se trezise, cuvinte aspre și reci, cu nimic mai puțin reale ca cele din coșmarul abia terminat, bătrânul vorbi el însuși pe un ton neobișnuit și cu sunete greu articulate, în timp ce Lazăr se afla deja pe stradă și-i striga ceva — Fitacek nu mai reținea cuvintele, ci doar accentul, parcă o poruncă ascuțită asemenea unui brici. Iar el, bufniță stingheră și mioapă, nevăzut de nimeni și totul petrecându-se alături de el, mai apucă să-l zărească după un timp doar pe Vancu Gaură întorcându-se acasă, istovit după o criză care îl plim­base nici el nu știa unde.

[1] Poate de aceea, când va face în sfârșit acea călătorie în jurul lumii, nemaivrând sa renunțe la nimic, va rămâne toata vremea în restaurantul din pântecul navei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.