CEI O SUTĂ DIAVOLUL ARGINTIU (79)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – DIAVOLUL ARGINTIU, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2011

Şi, în sfârşit, cea de a patra categorie o constituiau chiar rudele. Relaţiile contelui cu ai săi au constituit punctele cele mai grele de înţeles pentru scrib. Aşa cum acesta a mai arătat, la fel ca şi strămoşii săi, şi Al Optzeci şi cincilea a avut un foarte puternic ataşament pentru continuitatea neamului său. Scribul a trebuit să citească foarte atent registrul contabil şi să reia de mai multe ori toate documentele şi tot ce a aflat despre contele Lorenzzi pentru ca să înţeleagă adevăratele sentimente ale acestuia faţă de familia sa. Al Optzeci şi cincilea şi-a dedicat întreaga energie Hanului Diavolul Argintiu: atât hanului propriu-zis, cât şi diferitelor „activităţi conexe”. A lucrat zi şi noapte, întreaga sa viaţă, pentru a amâna cât mai mult decăderea, pe care o considera, pentru mai devreme sau mai târziu, inevitabilă¹. Or, doar continuitatea dădea sens unui asemenea demers. Ce rost are să depui atât efort, dacă odată cu tine va muri totul? Aşa că a avut nevoie de stimulentul unui moştenitor, pe care să-l crească astfel încât să-i continue opera. Dar, exceptând-o pe bunica sa dinspre tată – Marie de Fragniol -, nu se poate spune că ar fi nutrit, chiar şi faţă de rudele sale cele mai apropiate, alte sentimente decât tot cele ce se desprindeau din cât de utile îi erau şi neamurile pentru firmă. Şi neamurile apropiate au auzit de destule ori: „Eu vă asigur tot ce este necesar pentru un trai fără griji!, Eu îmi fac datoria! Ce vă mai trebuie în plus?” (Foarte târziu a aflat Al Optzeci şi cincilea că „Dumnezeu este iubire”, după cum s-a exprimat Sfântul Ioan.)

În legătură cu tatăl, scribul a povestit, în relatarea despre Învingătorul leului, care au fost relaţiile dintre cei doi: Al Optzeci şi patrulea se scuza pentru aportul său inexistent la bunul mers al firmei, spunând mereu că nu se simte bine, iar fiul i-o reteza acuzându-l de lenevie. („- Mi-e rău! / – Pentru că nu munceşti destul!” a fost un refren ce avea loc până şi în prezenţa personalului.) Într-adevăr, puţine au fost momentele când s-au arătat semne că şi tatăl contelui ar putea fi folositor Diavolului Argintiu. Şi unul dintre acestea a fost anticipat de scrib în relatarea vieţii Învingătorului leului: „Deşi trebuia să constituie un monopol al Celui de Al Optzeci şi patrulea, câteva duplicate ale dispozitivului au ajuns pe mâini străine, ceea ce a produs un imens scandal”. Era vorba despre „rigla pentru calcularea viitorului” sau „rigla Klopfstein”, cu ajutorul căreia „devenea o simplă joacă de copil să stabileşti horoscopul oricui”. A fost, poate, singura aplicaţie practică a „aiurelilor” tatălui Contelui care au adus – o vreme – beneficii concrete. Deşi eficienţa acelui dispozitiv a fost tot mai mult contrazisă de realitate, ea a mai continuat o vreme să mai seducă publicul larg. Al Optzeci şi cincilea a cheltuit mult timp şi energie pentru a pedepsi spargerea acelui monopol. A făcut-o metodic, aşa cum a acţionat întotdeauna: mai înainte a vrut să ştie cine a înstrăinat pe ascuns rigla. Drept urmare, chiar şi fără a fi existat dovezi certe, câteva persoane au avut soarta trădătorilor, a celor ce au trecut de partea rivalilor. Dar cel mai rău a păţit-o chiar Jurgen Klopfstein, tânărul favorit al Învingătorului leului. După moartea omului pe care l-a slujit cu atâta devotament, Klopfstein a fost acuzat că şi-ar fi otrăvit stăpânul. În timpul lungului şi umilitorului proces, acelaşi tânăr a fost învinuit şi de rapt, întrucât „rigla pentru calcularea viitorului” a ajuns să-i poarte numele. Să ne aducem aminte că Al Optzeci şi cincilea şi-a tratat şi tatăl ca pe oricare dintre cei aflaţi în legătură cu Diavolul Argintiu şi că i-a aplicat şi două corecţii fizice extrem de dure, atunci când Învingătorul leului s-a amestecat atât de nepotrivit în treburile firmei. (Deşi orbit de furie, nici cu acele prilejuri Contele nu şi-a schimbat intensitatea vocii sau mimica…) A doua oară, l-a bătut atât de cumplit încât până şi medicul chemat de urgenţă nu i-a mai dat şanse de supravieţuire victimei. Cel care şi-a îngrijit şi salvat stăpânul a fost tot Klopfstein. Acuzat de otrăvire, la proces, acesta a amintit acest episod, ceea ce s-a întors împotriva sa. Până la urmă, învinuitul a murit în temniţă, după luni de anchetă dură. Dacă a fost vinovat nu s-a putut demonstra niciodată, deşi prezumţia că Învingătorul leului ar fi murit otrăvit a rămas în picioare. Nici chiar Jurgen Klopfstein n-a negat această ipoteză, doar că el a îndrăznit să sugereze că tocmai Contele ar fi pus să-i fie omorât tatăl. Judecătorii au fost derutaţi şi de declaraţiile victimei însuşi, care, după ce şi-a făcut propriul horoscop, a aflat că va muri în curând. Ei n-au putut concepe că personajul şi-ar fi luat singur viaţa doar pentru a demonstra că „rigla pentru calcularea viitorului” n-a greşit nici în privinţa sa şi nici măcar n-au luat în seamă ipoteza că beţivul senil ar fi fost în stare să se sinucidă doar pentru a-şi apăra prestigiul. Oricum, Al Optzeci şi cincilea a vrut să scape de Klopfstein nu din gelozie (deşi cei doi s-au antipatizat din prima clipă), ci de teamă că bărbatul care a stat atât de aproape de tatăl său – şeful formal al familiei -, ar fi putut şti prea multe².

Dacă acestea au fost relaţiile Contelui cu tatăl său, ceilalţi membri ai familiei îi erau indiferenţi. Cu excepţia fiilor săi, pe care i-a văzut, pe rând, continuatorii propriilor sale eforturi şi vise, celelalte rude nu reprezentau pentru el decât piesele obligatorii de decor în scenariul în care era atât de implicat. Bunicul său, Păpuşa, a devenit cu adevărat, pe măsură ce îmbătrânea, un simplu obiect veşnic zâmbitor. Pe mama sa, decedată la a doua naştere, n-a cunoscut-o, dar fiindcă a adus deja şi ea ceva sânge nobiliar în familie, îi plăcea să şi-o imagineze ca pe o prinţesă. Cea de a treia soţie a Învingătorului leului s-a văzut neglijată de toată lumea încă de pe când trăia soţul ei, aşa că s-a concentrat asupra fiicelor ei – care nici ele n-au jucat nici un rol în administrarea Hanului Diavolul Argintiu – asta deşi neamurile soţilor lor şi-au făcut mari iluzii din acele mariaje. (Contele Lorenzzi a preferat să le ofere surorilor sale dote impresionante, considerând că a scăpat astfel pentru totdeauna de orice pretenţii din partea lor. Iar ceea ce considera el a fi moral, cine să îndrăznească să contrazică?)

Acesta a fost relaţia faţă de rudele de sânge şi de cele colaterale. Ar mai trebui amintită şi relaţia în „mica familie”, relaţia cu soţia şi cu copiii. După nunta cu adevărat strălucitoare – în total contrast cu viaţa austeră de dinainte (dar şi de după) din Han, femeia care i-a adus titlul de conte, a trebuit să-i facă prunci. Fiindcă n-a izbutit să nască decât o fată şi un băiat, după care nu a mai reuşit să facă şi alţi copii, rolul ei părea terminat. Mai ales că a doua naştere a fost foarte dificilă şi soţul o acuza că intenţionat nu mai vrea să rămână însărcinată. Al Optzeci şi cincilea dorea să aibă nici mai mult, nici mai puţin decât trei băieţi: un moştenitor şi „doi de rezervă”. („Nu se ştie niciodată ce se poate întâmpla!”. Cam la fel a spus şi Păpuşa, când l-a îndemnat pe Învingătorul leului să se îngrijească să mai aibă cel puţin un urmaş de sex masculin.) Când, după o pauză de patru ani, soţia a născut un copil mort, pentru Contele Lorenzzi, femeia a devenit cu totul lipsită de interes şi, vreme de alţi patru ani, au mai fost împreună doar cu numele. Când ea îndrăznea să se plângă, el îi răspundea cu aceeaşi formulă: „Eu îţi asigur tot ce este necesar pentru un trai fără griji! Eu îmi fac datoria! Orice altă fiinţă ar fi fericită să beneficieze de traiul pe care ţi-l ofer ţie!”

Între timp, Al Optzeci şi cincilea a mai avut câţiva copii, dar doar fete. Într-o zi, i-a mărturisit soţiei sale că, dacă va mai avea băieţi cu alte femei, va oficializa acele relaţii, recunoscând acei copii. Ba, mai mult, a obligat-o nu numai să-i accepte metresele, dar o dădea de exemplu în faţa lor ca pe o nevastă incapabilă să-şi facă datoria elementară, aceea de a naşte copii suficienţi pentru nevoile unei averi atât de importante. Când şi-a adus în Han o fată de optsprezece ani, pe care o lăsa să lenevească, în timp ce contesa trebuia să lucreze cot la cot cu celelalte femei – ca în vechea tradiţie a familiei –, umilinţa a devenit maximă, mai ales că lucrurile acestea se petreceau sub ochii întregului personal. Numai că soţia Celui de Al Optzeci şi cincilea, acum în vârstă de aproape treizeci de ani, venise din sud şi în venele ei curgea clocotitorul sânge meridional. Deşi obişnuită cu întorsăturile vieţii – să nu uităm că fusese crescută de mică de nişte rude rapace şi că, dacă n-ar fi apărut bogatul pretendent din nord, era destinată chiliei unei mănăstiri –, a reacţionat aşa cum nimeni nu s-ar fi aşteptat. Mai ales că multă vreme îşi jucase rolul în linişte şi – în afara zilei nunţii ei – fusese un personaj cu totul secundar în evenimentele din Han. (Doar când îl născuse pe Al Optzeci şi şaselea, mai fusese cât de cât luată în seamă, după care a intrat din nou în anonimat.) Cu ce s-a ocupat ea în toată acea perioadă, înainte de a fi pusă să lucreze prin bucătării? Cât timp copiii au fost mici, lumea ştia că se ocupă de ei. (La Diavolul Argintiu n-au existat niciodată doici sau servitoare pentru soţiile stăpânilor.) Era rar văzută, stătea mai mult în încăperea ei, dar când ieşea, era îmbrăcată impecabil, într-adevăr asemenea unei contese. Şi acesta era un lucru neobişnuit în acel loc auster, însă, deoarece Contele nu-l comenta, nu l-au comentat nici alţii – soţia stăpânului era totuşi de rang înalt. Cu atât mai surprinzătoare a fost izgonirea ei printre angajaţii de rând, unde i s-au impus şi straie potrivite pentru noile ei îndeletniciri.

Şi, neaşteptat, profitând de o absenţă mai îndelungată a Celui de Al Optzeci şi cincilea, plecat în Franţa pentru a supraveghea personal una dintre „activităţile conexe”, unde i se părea că lucrurile nu merg aşa cum îşi dorea, contesa a schimbat brusc macazul: a dat-o afară din Han pe metresa soţului ei şi şi-a reluat vechea viaţă. Nu se ştie ce i-a spus fetei, dar la întoarcerea bărbatului, după o scenă cumplită, acesta n-a mai reuşit s-o găsească nici măcar cu ajutorul „armatei de oameni”. Fiul Învingătorului leului n-a conceput niciodată ca lucrurile să se desfăşoare altfel decât le-a programat el, motiv pentru care nu s-a dat în lături să-şi bată până la leşin chiar şi tatăl. Aşa că n-a putut accepta ca soţia să nu i se mai supună şi a fost gata chiar s-o acuze de crimă, după ce amanta parcă a fost înghiţită de pământ. Şi cine ştie cum ar fi continuat lucrurile dacă ar mai fi avut pe cine învinui…?

Nu s-a mai ajuns până acolo. Nici soţia n-a mai suportat atmosfera în care a fost pusă să trăiască, iar modul cum a sfârşit dovedeşte limpede că nu mai era în toate minţile. Sătulă de ameninţările bărbatului ei, s-a autodenunţat că ar fi pus să fie ucisă neruşinata amantă şi a pregătit cu o migală morbidă scena în care vor veni zbirii s-o ridice. I-a aşteptat mai multe zile, vreme în care n-a descuiat uşa nimănui. Autorităţile n-au ştiut ce să creadă şi au luat legătura cu Contele, aflat din nou pe drum. Prin mesageri, Al Optzeci şi cincilea şi-a dat seama că un scandal de asemenea proporţii numai bine nu i-ar fi făcut prestigiului Hanului Diavolul Argintiu şi – controlându-şi furia, aşa cum întotdeauna reuşea să facă, atunci când circumstanţele i-o cereau – a ajuns la un compromis, cerându-le judecătorilor s-o ducă la o mănăstire, urmând ca, ulterior, timpul să ofere o soluţie definitivă. Deocamdată, treburi urgente îl reţineau de la nişte „fiţe conjugale”. Însă evenimentele n-au avut răbdare şi soţia Contelui n-a mai ajuns nici de data aceea la mănăstire.