Cei o sută, Ecce Homo (39)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

La Petra, Agrippa nu se putea hotărî ce decizie să ia: în Nabathea localnicii nu încercau să se ridice în nici un fel împotriva imperiului și îi respectau pe romani ca pe niște stăpâni. Nici un semn de răzmeriță nu se arăta și versatul apropiat al cezarului își dădu seama că dacă ar fi luat o măsură împotriva cuiva care a participat la chefurile lui Postumus, chefuri unde au fost uciși – de către localnici – doi cavaleri romani, n-ar fi făcut decât să agite niște ape cât se poate de liniștite. Nici măcar tradiționalii bandiți nu mai existau, pe șosele se circula mai în siguranță decât prin Italia, faimosul tâlhar Zenodor nu mai bântuia decât în legendă. Nu, la Petra era liniște și tocmai când îi scria toate astea lui Augustus. Agrippa primi un mesager al împăratului, care îi ordona să plece în grabă în Moesia, unde erau niște tulburări reale. Cazul Postumus, îl înștiința Augustus, fusese clasat.

Cazul Postumus fusese clasat printr-o întâmplare, dar, ca de fiecare dată, în ceea ce-l privea, întâmplarea venise firesc, tocmai la timp pentru a-l scoate din încurcătură. Augustus fusese iarăși bolnav, atunci când a revenit Al Douăzeci și unulea la Roma. Se apropia ziua de naștere a împăratului și acesta se simțea întotdeauna rău in preajma acelei date. Pe deasupra, tocmai atunci începu să-l supere și vechea lui boală de ficat și nu-l mai ajutau nici cataplasmele reci, recomandate de Musa, medicul Liviei. Postumus venise la palat nu pentru a se justifica, de altfel încă nici nu aflase că a fost trimis Agrippa după el, ci pentru că așa se cuvenea și așa îi cerea poziția. Neputând ajunge la Augustus, se prezentă la Împărăteasă, la Livia, acea matroană de modă veche, pe care o mai întâlnise de câteva ori și înainte. Postumus nu era în verva-i obișnuită, un aer de oboseală și tristețe îi acoperea chipul. Livia i se plânse de boala cezarului, îi povesti pe larg necazurile pe care i le pricinuia Iulia Major și cât punea Augustus la inimă purtarea fetei, îi împărtăși, în versiunea ei, ultimele cancanuri neplăcute de la curte.

Cu fața lui plouată, Postumus era tocmai ascultătorul ideal. Livia îl reținu la cină și, după plecarea lui, își dădu seama că de ani de zile n-a reușit să se facă înțeleasă cu atâta pricepere. Bărbatul acela înalt și trist nu i-a cerut absolut nimic, pur și simplu i-a ascultat gândurile, a încercat s-o ajute cu un sfat și a fost tot timpul cât se poate de atent, deși se vedea că are la rându-i necazuri.

Peste câteva zile, Postumus fu chemat din nou la Livia, iar a treia oară îl întâlni și pe Augustus. Acesta, simțindu-se mult mai bine, uitase cu totul că-l trimise pe Agrippa să-l aducă „viu sau mort“ pe „fiul lui Iulius Caesar“ de la Petra și se purtă cu el de parcă s-ar fi despărțit unul de altul abia de câteva zile. Între timp și fiul lui Gallus își mai reveni din criza ce-l cuprinsese înainte de a pleca din Nabathea, iar împăratului îi făcea plăcere să aibă în preajmă oameni sănătoși, frumoși, bine dispuși. Pe Postumus îl luă puțin peste picior în legătură cu „Numa“, iar tânărul îl ironiză și el în privința lui „Ajax“, tragedia începută de Augustus și neterminată niciodată. Împăratul înflăcărându-se, era evident că se simțea bine, că Postumus îi redă puterea de viață, iar Livia asista mulțumită la felul cum se ceartă și se acuză reciproc cei doi în niște domenii unde, a intuit ea, erau atât de asemănători.

Întrevederea se termină cu țipete și cezarul amenință că-l va exila pe uriașul fanfaron în cea mai pustie și rece regiune a imperiului, unde o să fie obligat să se hrănească doar cu bureți sălbatici și unde va tremura de frig în mijlocul unor barbari analfabeți. (Augustus era bine informat: el știa că lui Postumus îi plac doar mâncărurile cele mai fine și că a dat dovadă la Petra de înclinații de protector al muzelor.) Abia plecă tânărul, că împăratul ceru și el de mâncare și se reapucă de muncă înflăcărat de un elan ce i-a lipsit cu desăvârșire în ultima vreme.

Livia discută îndelung cu Musa, medicul, confidentul și – se va spune de către unii istorici – complicele ei. Zdrahonul plăcut, care se dovedea a fi Postumus – n-ar fi fost exclus să aibă puterea rarisimă de a transfera o parte din energia-i fără de margini altei persoane și că această persoană să fie însuși împăratul. Și, deoarece medicul nu excludea o asemenea posibilitate, i-au împărtășit concluziile lor și lui Augustus. Acesta n-a răspuns nimic, dar a făcut unele investigații printre astrologi și interpretă toate răspunsurile în favoarea unei ipoteze ferme, după care Postumus, pe cât îl irita cu prezența, îi inocula totuși o energie de neînlocuit. Doar că secretul acesta, i s-a sugerat, nu trebuia să-l știe nimeni și în ultimul rând Postumus, altfel acela și-ar putea pierde capacitatea de a mai ceda din puterea-i vitală. Așa că nimeni n-a mai aflat despre minunata taină, doar că Al Douăzeci și unulea era chemat de foarte multe ori la împărat și nu era întâlnire între ei fără să se certe, fără ca Augustus să nu-l acuze pe Pierde-Vară de toate relele pământului, în timp ce acesta, deloc intimidat, să nu-i aducă aminte, la rândul său, augustului stăpân că nici dânsul nu e ușă de biserică și că nu e femeie să-i scape, dacă pune ochii pe ea, că se prostește ca un imbecil la așa-zisele „mese ale celor douăsprezece divinități”, când toți participanții, mascați în zei, se distrează foarte omenește, că-și pierde timpul și banii la jocuri de noroc; până ce împăratul, spumegând de furie, îl da afară, amenințând că-l va pune pe cruce sau că-l va arunca de pe o stâncă. Însă de fiecare dată după ce pleca „Zdrahonul”, cezarul se simțea în excelentă formă, puternic, plin de energie și cu o poftă nestăvilită de a și-o cheltui. Treptat, „Cura de Postumus” a devenit o adevărată necesitate pentru Augustus și n-ar mai fi renunțat pentru nimic în lume la ea.

Pe de altă parte, nici Al Douăzeci și unulea nu trebuia să se mai teamă pentru viața lui. Deși nu i-a spus-o nimeni, îi era limpede că prezența sa pe lingă împărat era mai mult decât dorită și, chiar dacă mai de fiecare dată era dojenit în fel și chip, era evident că peste puțină vreme va urma o nouă invitație.

Aemilia, mama personajului, putu fi, în sfârșit, liniștită în privința năzdrăvanului ei fiu. De la o vreme, fu și ea invitată tot mai des de Livia, cu care se întreținea ore lungi, cosând sau țesând amândouă. (Livia îi făcea ea însăși hainele împăratului.) Dar, în afara faptului că a găsit o femeie dintre cele de modă veche, putându-se revolta împreună în voie împotriva moravurilor tot mai decăzute, soția cezarului încerca să și-o facă pe Aemilia aliată în singura problemă ce o nemulțumea în legătură cu Postumus: acesta refuza să se despartă de Patricia, fiica negustorului din Brundisium, cu care avea doi copii – un băiat și o fată – și care l-a urmat în toate peregrinările sale. „Nora Aemiliei nu e decât o femeiușcă nostimă, cu o zestre foarte mare, puțin prea emancipată și aflată cu totul în afara adevăratei sfere de interese”, susținea Livia, dorind să-l căsătorească pe Postumus cu Octavia, foarte tânăra fiică a verișorului ei primar P. Marcus Aurelianus. Legându-l pe Al Douăzeci și unulea mult mai strâns de partida împăratului, Livia l-ar fi făcut să nu mai poată fi considerat un om nou, un „homo novus“, după cum se exprima Cicero, nici de către eventualii opozanți, mereu în căutare de un lider real sau de un om de paie reprezentativ. Pentru că, dacă Augustus s-a convins repede că „Zdrahonul”, „Pierde-Vară”, nu este decât un filfizon lipsit cu totul de ambiții politice, mereu încântat să aibă alte bunătăți pe masă și alte femei în pat, mai interesat de forma unei clanțe și de desenul unui crater decât de un post important – l-a sondat Împăratul de destule ori, fără a citi în ochii „matahalei” decât o acceptare politicoasă sau o eschivare „la calende” – Livia nu putea crede că ar putea exista cineva pe lumea asta aflat atât de aproape de putere fără a i se face poftă de a gusta și el din ea. Un act de prevedere inutil este de preferat unei neglijențe ce ar putea deveni cu timpul de neiertat.

Dar Postumus nu era dispus să se despartă de a doua lui soție, mama copiilor săi. A fost nevoie să intervină voința autoritară a împăratului pentru a divorța. Recunoscătoare, Livia îl făcu pe Augustus s-o înzestreze pe Octavia cu o dotă dublă față de uriașa avere adusă în căsnicie de fiica negustorului din Brundisium. Așa că Postumus se despărți oficial de Patricia și se căsători cu nepoata Liviei, însă în realitate nu încetă nici mai târziu relația cu fosta soție, cu care nu se sfia să plece împreună la Baiae, la Sorrento sau la Capri, unde aveau câte o vilă. Iar la gât continua să poarte un medalion ce atârna pe un lănțișor de aur: un ou verde dintr-o piatră din Bithynia de mărimea unei mărgele. Bijuteria fusese atât de măiestrit prelucrată încât, deschizându-se prin glisare, înfățișa în interior în basorelief având de-o parte chipul lui, de cealaltă cel al fostei sale soții, iar, prin îmbinare, cele două imagini se suprapuneau. Medalionul avea puteri apotropaice, ferindu-l de orice rău, îi declară Octaviei. Iar dacă-i așa – și femeia era încredințată că-i așa – soția legitimă nu vedea nici un neajuns în faptul că bărbatul poartă mereu cu el chipul alteia.

Iar copiii… Copiii trăiau în grija personalului, deși, e drept, Octavia – care n-a adus pe lume decât un avorton – s-a atașat imediat de ei, suplinindu-i pe adevărații părinți, ce se interesau prea puțin de ei. „Copiii, repeta adesea tatăl lor, copiii nu sunt obiecte ca să-i colecționezi!“. Lipsit de așa-zisele ambiții sociale pentru el însuși, n-avea planuri nici pentru urmașii săi. Și, aducându-și mereu aminte de obiectele atât de dragi lui Gallus, care după moartea acestuia au fost risipite cu nonșalanță chiar de cei apropiați, era încredințat că ideea de continuitate nu este decât o amăgire și nu-și asuma câtuși de puțin rolul de za în lungul șir. Risipindu-și viața. Postumus își risipea până și speranța.

În fond, în afară de faptul că și-a mărit și mai mult averea, traiul nu și l-a modificat cu nimic, iar Livia știa acest lucru, dar trebuia să se mulțumească și cu cât a obținut. La urma urmei, Patricia nu era singura femeie din viața bărbatului Octaviei, la fel cum și însuși împăratul, în ciuda moravurilor sale atât de celebru de austere, își mai îngăduia și el, din când în când, câte o aventură. Supărător era doar că Patricia era o legătură de durată, așa că îi ceru lui Augustus s-o exileze – să găsești un motiv nu era deloc greu – de pildă, la Brundisium. De data asta exagerase totuși: Postumus refuza să mai vină la palat și anunță peste tot că se pregătește să plece într-o călătorie lungă în Orient. Va lipsi poate cinci, poate zece ani, cine știe cât, lăsă să se înțeleagă. Însă atunci Augustus ar fi trebuit să se lipsească de „Cura de Postumus” și, fără să se mai lase convins de Livia, o iertă pe Patricia, permițîndu-i să se întoarcă la Roma. A doua zi, „Zdrahonul” se înfățișă din nou la împărat, se certă timp de trei ore cu el, vreme în care Augustus, sfâșiindu-și hainele de furie și de cumplita-i mâncărime, chemă de două ori gărzile să-l aresteze și le trimise de fiecare dată la plimbare, iar la sfârșit, împăratul se arătă mai înzdrăvenit ca niciodată și dădu de înțeles că va avea personal grijă ca Livia să nu-l pună pe Musa sau pe altcineva s-o otrăvească pe Patricia. De atunci, relațiile dintre cei doi bărbați au rămas excelente, chiar dacă Livia nu se putea împăca nicicum cu existența „femeiuștii” și încerca zadarnic să-l convingă pe Augustus că Postumus nu-i oferă numai lui energie, dar și fostei sale soții, deoarece, dădea ea de înțeles, altfel nu s-ar explica deloc minunea că individa mai trăia. Totuși, s-o înlăture definitiv n-a îndrăznit niciodată.

La căsătoria cu Octavia, Postumus trecuse de treizeci de ani. Nu îmbrăcase încă însemnele nici unei magistraturi, nu deținea nici o funcție militară, n-avea nici o altă preocupare demnă de menționat în afară de faptul ca și-a deschis larg ușile casei pentru tot felul de artiști și filosofi, pe mulți dintre ei răsplătindu-i cu bani, pe alții cu daruri și în afară de „slujba” misterioasă îndeplinită pe lângă Augustus, el nu era decât „tăunul cetății”, după cum se exprima despre el împăratul. Un om cu toate mijloacele materiale, cu toate relațiile posibile, însă care nu făcea ziua întreagă nimic! Și iarăși i se deschideau toate alternativele, și iarăși simțea că, alegând una, n-ar făcea decât să renunțe la altele. Postumus nu era singurul cetățean bogat fără funcții, nici singurul care nu s-a remarcat prin vreo faptă deosebită, însă în cazul lui, ruda ce-l frecventa pe Augustus în mod atât de regulat, era incredibil să nu îndeplinească și o magistratură înaltă sau să nu se ocupe cu o problemă cheie a țării. Faptul că a cheltuit cu întreținerea Viei Appia o mulțime de bani era pus de răuvoitori mai mult pe seama dorinței lui de a-i face călătorii mai ușoare fostei soții la Brundisium, iar termele amenajate de el, deși ofereau intrarea gratuită oricui, au fost astfel decorate și se bucurau de o asemenea faimă, încât Augustus le-a închis după o scurtă existență și nu le-a repus în funcțiune decât Nero, zeci de ani mai târziu, după ce o parte dintre statui fuseseră înlăturate cu totul, iar altele înlocuite.

De la Postumus nu ne-a rămas nici o urmă cu adevărat remarcabilă a trecerii prin lume. Nici o victorie nu se leagă de numele lui, nici o clădire deosebită¹, nici o lucrare de artă, nici o lege. (La ședințele senatului nu participa și când, prin tragere la sorți, a făcut parte dintre acei senatori care ar fi trebuit să asigure activitatea înaltului for în lunile octombrie și noiembrie, cât ceilalți colegi se aflau în concediu, plecă și el – în mod ostentativ – la Sorrento. Iar atunci când și-a manifestat dorința să amenajeze acele terme, Augustus, bucuros că i-a descoperit o preocupare, s-a grăbit să aranjeze să fie ales edil, doar că „Zdrahonul” nu și-a îndeplinit în nici un fel noile îndatoriri și a trebuit să fie discret înlocuit. „Discret”, dacă nu luăm în considerare certurile cumplite dintre împărat și Al Douăzeci și unulea și pe această temă, cât se aflau în doi și cât împăratul își lua „Cura de Postumus”.

Dintr-una din scrisorile din colecția acestuia, aflăm despre subiectul – aproape monden, – pe care l-a constituit la Roma taina lipsei de ambiții a personajului. Se descriu pe larg supozițiile emise de unii cetățeni, controversele pe tema dată și șirul contradictoriu de ipoteze formulate. „Ar trebui să-i ceri lui Augustus conducerea armatei din Spania, îi sugerează prietenul în epistola sosită din capitală, ca să-i faci fericiți pe unii pentru clarviziunea lor și ca să-i arunci în cel mai mare ridicol pe cei mai mulți, pe cei ce ar vedea că te-au hulit în zadar!” Iată, asemenea unui cal de curse, Postumus s-a pomenit că se paria pe el. Iar corespondentul său nu se sfiia să și trișeze nițel.

Nici casa personajului nu era cea pe care se așteptau s-o găsească invitații ce pătrundeau pentru prima oară în ea: plăcută, foarte confortabilă, însă lipsită de multe dintre obiecte uzuale în vilele celor foarte bogați și total văduvită de colecții de orice fel. Nici cărți nu se prea aflau acolo. – Postumus înzestrând cu opusurile sale și cu cele moștenite de la Gallus o bibliotecă publică – nici tablouri nu atârnau pe pereți, chiar și statuile erau într-un număr redus la maximum. În schimb, se găseau plante din belșug, flori aduse din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii și aclimatizate cu greutate, copaci înalți, dând fructe nemaivăzute de romani, boschete încântătoare. În parcul uriaș curgea un pârâu repede, ce se despărțea din loc în loc pentru a îngădui nașterea unor insulițe pe care se aflau pavilioane și stânci artificiale, o cascadă spectaculoasă, bolți de plante, întunecoase și adânci. Vegetația aceasta contrasta puternic cu sobrietatea interioarelor, unde, însă, se manifesta aceeași grijă pentru detaliu, încât nici o clipă nu aveai impresia că lipsește ceva. Obiectele de uz casnic erau toate adevărate opere de artă, de la mobilă până la decorația veselei. Peste praful de Puteoli, tavanul avea încrustate figuri mitologice într-un basorelief abia sugerat. Totul era scump și fragil, și mozaicul pe care călcai, și cupele din care erai servit, și mânerele de la uși. în așa o măsură încât te simțeai mereu îngrijorat să nu strici ceva, să nu sfărâmi patul de sub tine, să nu distrugi o vază. (Și, de foarte multe ori, lucrurile se și petreceau astfel: se spărgea ba un obiect, ba altul, spre groaza făptașului și spre bucuria nedisimulată a gazdei, care parcă nici nu se aștepta la un eveniment mai fericit. Nici un sclav nu era pedepsit atunci când, în prezența a numeroși invitați, pregătind vinul, sfărâma unul dintre craterele mari, vechi de cine știe câte generații și adus din Grecia, pictat de meșteri anonimi în manufacturi celebre sau poate transportat din Orient cu mii de primejdii, acoperit cu zmalțuri necunoscute și cu vopsele ce rezistaseră secolelor, o adevărată capodoperă printre atâtea capodopere de care se servea în mod regulat gazda. La fel cum privea îngrozită lumea când îl vedea pe Postumus spărgând atât de scumpele vase de Corint, atunci când constata că vinul din ele nu era la nivelul așteptat. De multe ori îi instiga și pe oaspeți să dea iama printre obiecte, dar în afara unor tineri cu totul zănateci, care au ajuns să fie dezaprobați de întreaga cetate, nimeni nu era dispus să participe la orgiile distructive ale amfitrionului, la nopțile când, în câteva ore, se spărgeau cu o bucurie frenetică mobile, statui și ceramică valorând mii de talanți. Erau excese ale cuiva care nu mai știa ce să facă pentru a-și cheltui averea fără margini, se spunea și oprobriul oamenilor creștea, fiind mai mult ca sigur că dacă n-ar fi fost taina „Curei de Postumus“, personajul s-ar fi pomenit azvârlit din Roma în cele mai îndepărtate provincii septentrionale, iar averea i-ar fi fost confiscată de „Magister morum“, profesorul moravurilor austere, Augustus.

Totul era de valoare în vila lui Postumus și totul era parcă dinadins ales să fie cât mai fragil, cât mai casabil, cât mai sensibil. În grădină se aflau nenumărate plante crescute cu trudă în sere și răsădite în aer liber ca să trăiască o zi sau o lună, până ce o noapte mai răcoroasă le omora. Atunci erau păstrate câteva zile veștejite la locurile lor pentru a fi înlocuite doar când poruncea stăpânul cu altele noi, la rândul lor crescute cu migală și la fel de sensibile ca predecesoarele lor.

Mesele erau cele mai îmbelșugate din Roma și n-a existat lege oricât de severă, menită să îngrădească risipa și să impună sobrietatea meniurilor, care să-l împiedice pe Postumus să ofere același belșug ca înainte. Atunci când oamenii ordinii confiscau în perioadele de mare secetă nenumăratele bucate de pe masa unui ospăț în plină desfășurare în casa unui bogătaș, vechi aristocrat sau libert proaspăt parvenit, nimeni nu îndrăznea să amintească de abuzurile cu adevărat nemaiîntâlnite din casa fiului lui Gallus. Împăratul însuși, deși știa de acele ciolhanuri nemaiauzite, deși se certa și pe tema aceasta de fiecare dată cu „Zdrahonul”, nu intervenea în nici un fel.

În vila lui Postumus se începea cina cu stridii aduse din crescătoriile din lacul Lucrin, cu icre ale morunilor de la vărsarea Istrului, cu sturzi curățați de oase, cu afumături din Gallia, cu fructe din Chios sau din Damasc, cu pârși din Baleare – cu atât mai prețuiți cu cât erau mai interziși de cenzori –, cu cocoșei din Africa, cu dropii din Dacia, cu măsline din cele mai diferite țări – negre, maro, verzi, albastre, roșii sau albe – cu fazani și cu căprioare, cu porci mistreți și cu pești oceanici, cu trufe albe din Piemonte, cu prepelițe, cu animale necunoscute nici cu numele, cu fructe zemoase și cu fructe uscate, și toate în același timp și toate în cantități nemăsurate. Iar vinul curgea fără întrerupere, doar vin negru de Falern sau delibonio adus din pivnițele – reprimite între timp – de la Petra sau, mai ales, o băutură roșie, secretul casei, având gust de struguri, dar și de caise, o băutură puternic condimentată, „licoarea de Taprobane“, după cum o numea amfitrionul, însă care in mod sigur n-avea nici o legătură cu insula aceea mare din sudul Indiei. Mai erau și alte băuturi și toate erau oferite pe rând și se amestecau savant, încât comesenii se îmbătau fără să-și dea seama, fiind mereu mai veseli și mereu mai agresivi. Se zvonea că Postumus punea să fie introduse în cupe și alte substanțe și că acelea erau de vină de manifestările distructive ale unor oameni altfel ponderați și apți de a aprecia frumosul și munca. Și se mai spunea că introducea și amnezice, deoarece altfel nu se explica deloc cum de nu-și aminteau chefliii a doua zi nimic precis și cum de acceptau orice sugestie în legătură cu răstimpul uitat. „Poate că nici nu este adevărat tot ce se povestește despre acele petreceri fabuloase“ se mai vorbea, poate că exagerările se datorează doar vinului greu și unei faime preconcepute.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.