Cei o sută, Ecce Homo (65)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al doilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut în 1993 la editura Cartea Românească din București.

Stângul înainte, dreptul înainte… Omul trebuie totuși să gândească, nu poți să umbli asemenea unui câine sau să te târăști asemenea unei râme. Deși poate că și necuvântătoarele gândesc în timp ce se deplasează dintr-un loc în altul. Poate se gândesc și ele la hrană, la rut, la durere sau la stele.

Să-l luăm, de pildă, pe Jochanan Ben-Sakkai. Lui Collatinus îi venea să râdă amintindu-și câte auzise de la învățații evrei despre bătrânul înțelept. Totul era exact și nimic nu era așa cum a fost în realitate. Spre deosebire de ei, Collatinus îl văzuse, mama sa i-l arătase, îi vorbise chiar. Pentru el, tot ce povesteau tanaiții în legătură cu bătrânul lor dascăl erau amănunte. Esențială rămânea privirea blândă a moșneagului, privire pe care ei n-o puteau povesti. Corpul slab și barba albă. Mulțimea adunată pe neașteptate la sosirea lui. Soarele dogoritor, oamenii vorbind toți deodată. R. Jochanan cuvântând și mama șoptindu-i mereu să ia aminte. Câți ani să fi avut atunci? Ar trebui să ia niște repere și să calculeze, dar scena se petrecuse, parcă, în vremuri imemoriale. Reperele acelea ar fi venit dintr-o lume paralelă.

Sau arcul lui Titus, de pe care tinerii citesc căderea Ierusalimului, iar evreii îl ocolesc cale de cinci străzi, pentru a nu-l vedea. Și ce poți zări acolo? Carul lui Vespasian și carul lui Titus și, bineînțeles, pe Domițian călare, soldați bărboși, ca pe orice basorelief de acest gen, obiectele sacre jefuite din templu – puține și schematic dăltuite – și numeroase personificări: toți acei Virtus și Honos și Minerva și Victoriile oferindu-le învingătorilor cununile. Mergând spre Palatin, pe una dintre străzile cele mai populate, treceai de zeci de ori pe lângă monument fără măcar să-l mai iei în seamă. Acesta a fost triumful lui Titus, singurul lui triumf, pe când încă nu devenise împărat. Collatinus s-a oprit de câteva ori și a încercat să descifreze scenele. Îi căuta pe cei doi martiri, Ioan din Gisula și Bar Giora, dar nu-i găsi. Pe ultimul îl văzuse în viață. într-o figură i se păruse că-l recunoaște pe cumplitul Fronto, într-alta pe un ofițer roman – pe care abia mai târziu își dădu seama că-l cunoscuse în cu totul alte ocazii și despre care nici măcar nu știa dacă a luptat într-adevăr și împotriva iudeilor sau nu. Renunță, așadar, la asemenea identificări. Sculpturile nu-i povesteau nimic: nici dacă a fost cald la Roma în ziua triumfului, nici ce spunea lumea în legătură cu cele trei personaje principale, ce se bârfea despre relațiile dintre cei doi fii ai lui Vespasian, nici pe care îl prefera poporul. E drept, Collatinus n-a fost la Roma ca să vadă cortegiul cu ochii săi, în schimb a cutreierat în acele zile lumea spre a-și găsi un adăpost, spre a încerca să se agațe de pământ ferm de unde să poată apoi iarăși porni. Pe arc nu se vedea nimic despre Alexandria, de pildă, marele centru al Africii, înspre care s-a îndreptat copilul de zece ani împreună cu un grup de fugari în nădejdea că vor găsi refugiu la comunitatea mare de acolo. Bărbatul matur, străbătând acum un drum nesfârșit, își mai amintea de zvonurile tot mai cumplite ce-i întâmpinau și care s-ar fi adeverit mai mult ca sigur dacă n-ar fi apărut în preajma lui Titus acea providențială Berenice. Și nu povestea nimic arcul nici despre o noapte întunecoasă când el dormea într-un cort împreună cu mama, iar bărbații se consultau afară dacă să pornească mai departe sau să-și schimbe itinerariul spre nord. El adormi și se trezi, iar bărbații vorbeau în continuare și nu puteau ajunge la o concluzie. Atunci, împotriva interdicției mamei, el ieși din cort și declară că nu merge mai departe, că încearcă să ajungă la Jathrib. Era atât de neobișnuit ca un copil să se adreseze astfel bărbaților, încât îl lăsară să vorbească până ia capăt și se mirară de cât era el de decis în cele spuse. Unii i se alăturară, alții începură să se tânguiască fiindcă au ajuns să trăiască într-un grup cu niște oameni gata de a se lua după un mucos. Până la urmă îl ascultară însă toți și, odată cu dimineața, hotărârea lui devenise hotărârea întregului convoi. Pe arcul lui Titus nu se putea vedea mândria nesfârșită a mamei că atâți adulți se conduceau acum după fiul ei. A fost prima sa mare izbândă în viață, își câștigase un renume, începea să se vorbească despre el ca despre un viitor conducător.

Odată cu rolul câștigat, învăță și prețul faimei. Erau mereu destui nemulțumiți, destui având idei proprii și luptând ca să și le impună. Collatinus nu era încă bărbat, nu avea puterea de a-i pedepsi pe cei ce i se împotriveau. Îl obligau să se supună chiar și atunci când era convins că are el dreptate. Câteodată se dovedea mai târziu că ar fi luat o decizie greșită și se găseau mereu destui să i-o spună de zece, de sute de ori. Ultima lui izbândă avu loc atunci când reuși să conducă întregul grup în așa fel încât să evite orașele reunite sub numele „Cele șapte sfeșnice și cele șapte stele de aur“. Acolo se manifesta cea mai mare bucurie pentru căderea Ierusalimului, bucurie mai mare poate chiar decât la Roma sau Alexandria. Cele șapte orașe se pregăteau de răzbunare, în frunte cu Efesul, unde evreii n-au fost niciodată iubiți. Reuși să se strecoare prin Asia Mică în așa fel încât să nu fie simțiți nici la Smirna, nici la Pergamon, nici la Thyatira, nici la Sardes, nici la Philadelphia, nici ia Laodicea. Deși copil, teama celorlalți față de greci nu i s-a transmis. Nici ura. El știa doar atât: că trebuie să-i conducă pe toți ai lui la Jathrib. Și chiar dacă n-a ajuns până acolo, a reușit să evite toate capcanele din cale. „Micul Moise“ i se spunea și el gusta din plin comparația, ba era convins că era mai minunat ceea ce făcea el chiar decât faptele Theonomului. Pentru că Aducătorul Legilor a fost matur atunci când a organizat fuga din Egipt, pe când el nu era decât un copil. E drept că pumnul de oameni condus de Collatinus era neînsemnat față de poporul pus în mișcare de Moise, dar capcanele de ocolit nu erau mai mici. Despre Cel de Al Douăzeci și cincilea începură să se colporteze povestiri minunate, care, atunci când se reîntorceau la eroul lor, mai că erau crezute și de acesta. Toată lumea era încredințată că din băiatul prea înalt pentru vârsta lui se va naște un conducător, poate chiar acela ce va recuceri Ierusalimul și va reclădi templul. Un nimb se născu în jurul lui Collatinus și acesta nu putu să uite gustul celebrității niciodată.

De ce n-a ajuns totuși căpetenia așteptată de toți? Al Douăzeci și cincilea se opri pentru un nou popas. În față nu se vedea nici o așezare, nici un om, nici o ființă vie. în spate cerul pălise de tot. Nu mai avea nici o culoare. Deasupra orizontului atârna un voal.

„Micul Moise“ n-a ajuns până la Jathrib. El se dovedise capabil să îndeplinească misiunile cele mai dificile, să înfăptuiască minuni. Dar nu știa să profite de izbânzi și nu se pricepea să transforme erorile în victorii; era încă prea mic, inima-i era prea curată pentru a se ocupa de amăgiri, se mințea mama, însă până și ea știa prea bine că un conducător n-are nici vârstă, nici scuză. Neștiind să-și supraliciteze reușitele și nefiind în stare să le demonstreze celorlalți – și sie însuși – că erorile sale nu erau decât roadele înțelepciunii, Collatinus se dovedi că nu e vrednic de a fi căpetenie. Mitul se sfărâmă la fel de repede pe cum a luat naștere. Fiind atacați într-un defileu, băiatul propuse lupta, în vreme ce mai mulți bărbați fură de altă părere. Luptară și scăpară; doar cinci de-ai lor muriră și pierdură și o căruță. În loc să laude izbânda, Collatinus îi plânse la primul popas pe cei căzuți. În loc să le spună tuturor celor ce-l însoțeau că datorită vitejiei lor, leșurile atacatorilor ornau acum stâncile, în vreme ce ei se aflau liberi, putând să-și urmeze calea și să nu fie duși în robie sau triați pentru luptele cu animale sălbatice organizate în onoarea unui mic monarh local, Collatinus participă la deznădejdea familiilor celor uciși. Era momentul potrivit să profite cei ce de mult erau stânjeniți de rolul băiatului și, restabilind ordinea firească, îl trimiseră înapoi lângă maică-sa, alături de celelalte femei și de ceilalți copii. „Micul Moise” nu mai exista.

Cel de Al Douăzeci și cincilea avusese totuși noroc. Cum grupul își continuă drumul împotriva părerii sale, într-o noapte reuși să-și convingă mama și încă vreo doua familii, pe care le cucerise pe vremea când faima îi mai strălucea în plină glorie, să părăsească pe furiș convoiul și să meargă încotro le spunea el. Avusese noroc de două ori: o dată, deoarece, abia plecați, aflară mai târziu, grupul fu atacat și înfrânt de o subunitate de legionari trimisă în acele regiuni pentru a curăța meleagurile de ultimii fugari. Și avu a doua oară noroc, fiindcă, pribegind de acum fără nici o țintă, făcu posibilă întâlnirea cu tatăl său, cei ce-l căuta de mai multe luni. Și de astă dată i se întâmplă astfel: ori de câte ori pierdea o poziție gata câștigată, se dovedea că părăsise în ultima clipă un vas ce se scufunda. Slabă consolare, totuși: să-ți dorești atât de mult succesul, să-l atingi de mai multe ori – deși se spune că un om primește doar o singură șansă hotărâtoare în întreaga-i viață – și să-ți scape printre degete totul, te poate face să te îndârjești o dată, de două ori, însă până la urmă să te descurajeze în întregime.

Din copilăria-i atât de agitată, Collatinus mai ducea cu el amintiri ce se deosebeau de cele ale altor țânci: nu imagini despre jocuri și prietenii eterne, ci nenumărate scene sângeroase, momente de deznădejde colectivă și lungi popasuri înaintea unor noi plecări. Nume pomenite de înțelepți ce se certau în privința unor concepții filosofice și a unor sensuri subtile, au rămas în mintea sa persoane în carne și oase, întâlnite mai mult sau mai puțin întâmplător, figuri lipsite de aura lor de erudiție, dar cu atât mai vii. Al Douăzeci și cincilea îl cunoscuse pe Gamaliel, patriarhul din Jadneh, cel ce a fost învățătorul acelui Saul, devenit apoi Paulus, sanctificat de către creștini și pe care Collatinus îl va reîntâlni mai târziu, la fel cum îi va reîntâlni și pe R. Josua, pe R. Elieser, pe R. Akiba sau pe R. Ismael Ben Elisa. Ca și țările și orașele, și oamenii apar în cărți altfel decât dacă i-ai fi cunoscut în realitate. De multe ori prin slova scrisă afli amănunte pe care ochii n-au fost în stare să ți le deslușească, dar niciodată imaginea citită nu va cuprinde exact toată imaginea văzută. Trăită. La cincizeci de ani, Collatinus era o enciclopedie vie. Amintirile lui erau grele ca niște bolovani și de multe ori, când ieșeau din ascunzișuri, îl stânjeneau. Cel de Al Douăzeci și cincilea nu se socotea bătrân, mai putea face planuri pentru viitor, se mai simțea în stare să lupte cu destinul. Insă dacă i s-ar fi propus să ia totul de la capăt, ar fi refuzat. Trecutul era prea crâncen, dezamăgirile prea multe, sforțările prea mari și episoadele prea se terminau de fiecare dată în eșecuri ușor atenuate de necazurile evitate în ultima clipă. Nu, încă o dată n-ar fi dorit să treacă prin toate astea. Ceea ce spera, ceea ce pretindea era să-și încerce și următoarele șanse, să nu piardă ceea ce considera că i se mai cuvine. În plus nu dorea nimic.

Collatinus își miji ochii, dar nu desluși vreun reper.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.