CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (44)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Iniţial, scribul a vrut să întituleze această biografie „Despre cel căruia nu i s-a tăiat cordonul ombilical”. Însă tocmai imposibilitatea de a putea fi înţeleasă această formulare în sensul intenţionat de scrib, în lipsa unor explicaţii, l-a făcut să scrie: „Despre blestemul devorator al memoriei transcedentale”. Pe de o parte: în general, se spune despre cineva care a rămas toată viaţa dependent de părinţii săi că nu i-a fost tăiat cordonul ombilical, motivul pentru care nu a dus un trai independent. Şi scribul şi, desigur, bunul cititor au întâlnit destule persoane care au rămas toată viaţa în casa părintească, nefiind în stare să-şi formeze o familie proprie, mulţi nefiind în stare nici măcar să se întreţină singuri. Asta chiar dacă, de multe ori, „copilul mamei”, era socotit un model de grijă filială şi dat de exemplu pentru devotamentul său. Lauda aceea conţine şi o bună parte de compătimire. Pe de altă parte: există indivizi care ies foarte greu din vis şi alţii care, odată cu trezirea, pierd orice amintire despre cele pe care le-au trăit în somn. Cei ce-şi amintesc caută o soluţie raţională pentru a sfârşi cât mai favorabil acţiunea întreruptă în clipa revenirii la starea de veghe. Mai ales în cazul unui coşmar, necesitatea de a găsi „o soluţie” convenabilă este atât de profundă, încât omul nu-şi găseşte liniştea până când nu o născoceşte. Asta fără a mai aminti de visele rămase în subconştient şi faţă de care individul nici măcar nu se poate apăra. În lipsa raţiunii pe post de avocat, omul se simte în mijlocul unei situaţii fără de ieşire. În cazul Celui de Al Şaptezeci şi şaselea, memoria sa transcedentală se comporta asemenea unei poveri greu de purtat: revenit în trupul Nătăfleţului, sufletul Celui de Al Şaptezeci şi şaselea nu se putea despărţi nici de avatarurile petrecute în ipostazele anterioare. Avataruri dintre care de unele era conştient şi de altele nu. Faţă de cele pe care le mai putea verbaliza, ziua trebuia să găsească o continuare favorabilă (ori măcar suportabilă). Ceea ce necesita un mare efort de gândire. De unde şi preocuparea (pe care nu i-o puteau înţelege cei din jur) şi spaima faţă de noaptea următoare, întotdeauna susceptibilă de a aduce noi îngrijorări. Aceasta era cumplita pedeapsă primită de Al Şaptezeci şi şaselea. Desigur, bunul cititor va putea strâmba din nas, spunând că şi alţi oameni trăiesc în stare de veghe cu visele neconsumate în timpul somnului. Şi, ca întotdeauna, bunul cititor are iarăşi dreptate. Numai că există, totuşi, şi o mică deosebire: noi, ceilalţi, ducem doar în inconştient umbra viselor, ceea ce poate lăsa o amprentă apăsată asupra dispoziţiei şi comportamentului din starea de veghe. Pe când Nătăfleţul era mereu împovărat de conştiinţa celor întâmplate aievea pe lângă învelişul depistabil al simbolurilor ascunse în vise, experienţe care se adăugau memoriei sale transcedentale, vise de care nici el nu era scutit. Aşadar, povara sa era dublă. Şi-l deosebea de ceilalţi muritori.

Scrie aşa: „Lorenzati trebuia să-l omoare pe cardinalul Toldo, iar Giulio Franzotti era cel ce trebuia să-l omoare pe asasin. Şi însuşi rolul Exorcistului ne apare cu totul altfel.” Nătăfleţul, trăind (şi) destinul străbunicului său, resimţea din plin nevoia de securitate, de supravieţuire, pentru a-l apăra pe Exorcist şi, astfel, totodată, şi pe sine însuşi. Aşa că zile şi săptămâni întregi, stând în sera Palatului Bosci, ţesea planuri prin care să-l împiedice pe Lorenzati să-şi ducă la capăt misiunea asasină, astfel încât Franzotti să n-aibă motive de a continua, prin asasinat, să şteargă urmele. Până la urmă, Nătăfleţul a găsit soluţia de a scăpa de Lorenzati, o soluţie atât de ingenioasă încât părea imposibil să dea greş. Numai că, ajungând din nou în miezul acelor evenimente, Exorcistul/Nătăfleţul a constatat că tot ceea ce a născocit cu atâta ingeniozitate în timpul zilei s-a pierdut noaptea şi că lucrurile au continuat pe făgaşul lor. Şi, din nou, era ca în vis: evenimentele fiind imposibil de influenţat¹.

Şi acesta este doar un exemplu…

Pe lângă seră, tablouri şi sculpturi, Nătăfleţul a adus în Palatul Bosci şi o colecţie cu totul impresionantă de incunabule şi chiar şi cărţi tipărite. Memoria din cărţi nu i se părea la fel de devoratoare ca şi propria sa memorie, aşa că se încăpăţâna să încerce să găsească o oază de refugiu în scrierile diferiţilor autori. Cum matriţele cu piese mobile au pătruns rapid şi în Europa, după prima carte tipărită de Gutenberg, noua metodă s-a extins atât de repede cum doar secolul al XX-lea s-a bucurat de explozia exponenţială de noutăţi în viaţa oamenilor. Cu toate acestea, din pricina analfabetismului masiv, impactul a fost mai lent, iar Gutenberg însuşi nu s-a îmbogăţit, ascendenţii săi, bătând monedă în mod tradiţional, fiind evident mai avuţi. Nici Nătăfleţul nu a profitat prea mult de noile tiparniţe, dacă ţinem cont că, din ceea ce mai ştim despre celebra sa bibliotecă, marea majoritate a lucrărilor pe care le poseda proveneau din mâinile copiştilor monahi. Profitând că era fiul unui episcop, Al Şaptezeci şi şaselea a reuşit să ajungă, în urma unor donaţii generoase, la numeroase manuscrise din diferitele mănăstiri, în unele locuri reuşind chiar să fie un fel de abonat la munca din atelierele de acolo. Ştim asta dintr-o frază a lui Humilliatus, care notează că, în vreme ce episcopul stătea de vorbă cu stareţii, fiul său obişnuia să-ţi petreacă vremea în scriptorium, unde, în orice loc era bine primit, fiindcă niciodată nu venea cu mâna goală, iar darurile sale erau răsplătite cu scrieri. Şi Gregorovius aminteşte că mai marii bibliotecii Vaticanului nu ezitau să se informeze de la fiul episcopului despre anumite lucrări ce li se păreau necesare. Iată că, deşi unanim considerat „nătăfleţ” – probabil că şi felul său de a fi în relaţiile cu ceilalţi îi întărea porecla -, Al Şaptezeci şi şaselea devenise o notorietate în lumea celor ce manevrau literele şi în lumea celor ce iubeau cărţile².

În copia unuia dintre manuscrisele primite de la Anagni, Al Şaptezeci şi şaselea a găsit amănunte ale vieţii Sfântului Coriolan, sfânt despre care nici cei mai erudiţi ierarhi cărturari n-au ştiut să-i spună scribului prea multe. Coriolan a fost un comandant roman din timpul lui Diocletian şi a împărtăşit soarta numeroşilor creştini care îşi mărturiseau credinţa, fiind gata de a muri pentru ea. Legenda sa n-a supravieţuit decât evului mediu, dar ecourile i se mai păstrează în unele sate din Italia meridională, fără ca sfântul să mai fie prăznuit într-o zi anume. Uneori, Coriolan este confundat cu un alt martir creştin din aceeaşi perioadă. Şi iată ce a citit Al Şaptezeci şi şaselea în manuscrisul de la Anagni: „Sfântul Coriolan a fost orfan de părinţi şi i s-a povestit că tatăl şi mama sa au fost omorâţi în amfiteatru pentru că au tăgăduit zeii romani şi s-au declarat, până în ultima clipă, credincioşi întru Hristos. Sfântul Coriolan a fost crescut printre soldaţi şi, dând dovadă de multă vitejie, a fost avansat până la gradele cele mai mari. Dar, într-o noapte, a visat că este propriul său tată şi visul său a fost atât de puternic încât s-a repetat şi în nopţile următoare. Cunoscând ziua sfârşitul înfricoşător al părinţilor săi, Coriolan a încercat să facă un plan spre a-l preîntâmpina. Însă noaptea uita ceea ce ştia ziua. Atunci s-a rănit, tăindu-se intenţionat la umăr, sperând să poată reveni noaptea, datorită durerii, din trupul tatălui în propriul să corp. Dar visul e vis şi omul nu are puterea să-l schimbe, de multe ori trebuind să constate că nici măcar nu mai reuşeşte să facă o mişcare simplă, rămânând stană de piatră în faţa unei primejdii pe care o vede apropiindu-se implacabil. Nici Sfântul Coriolan n-a reuşit să schimbe destinul părinţilor săi, deşi a revenit, după prima apariţie, noapte de noapte, în trupul tatălui. Aşa a înţeles sfântul adevărata misiune a dreptcredincioşilor.” Şi manuscrisul continuă descriind cum, încetul cu încetul, Coriolan a ajuns să creadă atât de mult în jertfa părinţilor săi, încât să fie convins că, de fapt, propria sa viaţă nu este decât visul tatălui, care trebuie că este foarte mâhnit că fiul nu-i înţelege mesajul. Coriolan a aflat atunci, scrie în manuscrisul de la Anagni, că doar prin propriul săi sacrificiu va putea să încununeze pilda pe care au dat-o părinţii săi. Al Şaptezeci şi şaselea s-a găsit în dilemă: se pomenea şi el, asemenea Sfântului Coriolan, în simplu vis ori chiar ajungea să pătrundă în trupurile străbunilor săi? Asemenea lui Coriolan, şi starea sa se repeta cu regularitate, însă nu numai că el se regăsea, într-o ordine pe care nu şi-o putea explica, în mai mulţi strămoşi direcţi, ci chiar retrăia aceleaşi vieţi ca şi cum ar fi fost pentru prima oară: deşi în calitate de Al Şaptezeci şi şaselea îşi amintea perfect avatarurile prin care trecea în celelalte vieţi, aflat în mijlocul acelor evenimente, nu ştia niciodată cum vor continua. În schimb, Coriolan, după cum se putea deduce din scriere, era conştient de cum va sfârşi, atunci când intra în visul despre părintele său. Era şi acolo vorba despre transgresarea ipostazelor sau doar despre nişte vise obsedante?

Oricum, lectura aceasta l-a răscolit profund pe Nătăfleţ, fiind prima şi singura în care a întâlnit pe cineva care, asemenea lui, revenea cu o asemenea frecvenţă în corpul unui ascendent direct. A unui ascendent direct atât de apropiat. Asemenea lui? Aceasta era întrebarea. În manuscris nu era consemnat dacă că sfântul a suferit martiriul de două ori: o dată prin şi alături de tatăl său şi o dată prin propria experienţă. În schimb, altădată şi altundeva, Al Şaptezeci şi şaselea a găsit şi o consemnare despre „De două ori Sfântul Mucenic Alexandru”, despre biografia căruia chiar n-a găsit nici un amănunt. Să fi fost acel „De două ori Sfânt Mucenic Alexandru” cineva care a pătimit în două ipostaze diferite (despre care el – sau altcineva – a fost conştient)? Nătăfleţul căuta cu disperare un ascendent pentru pătimirile sale, voia să afle cum a trecut altcineva o asemenea încercare, cum s-a descurcat acela şi cum ar trebui să procedeze el. Şi n-a găsit nimic.

Aşa că scribul îşi dă seama că a greşit, atunci când a pretins că starea Nătăfleţului de a-şi trăi toată viaţa asemenea unui copil care n-a reuşit nici până la maturitate să-şi taie cordonul ombilical s-ar fi datorat doar confuziilor pricinuite de imposibilitatea sa de a şti când i s-a terminat peregrinarea într-o ipostază şi când se afla din nou în propriul său trup. Afirmaţia este invalidă prin omisiune: ea ar fi trebuit să conţină, în primul rând, îndoiala – îndoiala că „propriul său trup” este într-adevăr „propriul său trup” şi dacă, nu cumva, corpul altui strămoş este „propriul său trup”. Sau – şi mai precis – dacă nu cumva fiecare trup prin care sufletul său abia aşteaptă să dea iama, ori de câte ori e lăsat singur în întuneric, reprezintă – unul câte unul şi toate la un loc – „propriul său trup”. Enigmă pe care scribul n-a reuşit s-o dezlege. Cu atât mai puţin s-o depăşească. Aşa că nu este decât firesc să nu fi fost în stare să iasă din respectivul şir, pentru că aceasta ar fi însemnat să iasă din sine.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.