CEI O SUTĂ SECRETUL FLORENŢA (83)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – Secretul Florența, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

31 octombrie

Timpul şi evenimentele au lucrat pentru nepotul meu Iulian, căpitanul de arnăuţi. Domnul l-a trimis să vadă ce-i cu căpitanul Oprea şi cu birul. Iulian a avut noroc (Să i-l dea Dumnezeu şi în continuare!) şi l-a găsit pe celălalt căpitan [Oprea, nota scribului], precum şi căruţele, înainte de a se aştepta. Pe Oprea, Domnul l-a scurtat de cap. Pe nepotul meu Iulian s-ar putea să-l aştepte acum răsplată domnească.

Un foc a ars noaptea trecută toate casele târgoveţilor de mai sus de râu şi doar acesta s-a putut interpune nenorocirii şi a scăpat celelalte clădiri de pieire.

Crucile Sfintei Mănăstiri Sfânta Paraschieva au încetat să mai sângereze.

17 noiembrie

Domnul, Doamna şi Coconii au plecat pentru câteva săptămâni de la Palat la moşii. (Vechiul Domn nu părăsea niciodată capitala în pragul iernii.)

Nepotul meu Iulian, căpitanul de arnăuţi, se arată foarte trist. Când s-a întors cu vestea despre căpitanul Oprea, Domnul i-a dăruit un inel şi i-a promis o răsplată mare. Noi ne-am făcut gânduri cam la ce s-o fi referit Domnul, însă, de atunci, Iulian n-a mai fost învrednicit cu nici un dar şi nici o slujbă mai mare nu i-a mai dat [Domnul]. Acum că Domnul a plecat atâta vreme fără să se ţină [de cuvânt], înseamnă că a vrut să-l uite pe Iulian. Nu-i de ajuns să faci fapte măreţe. Trebuie să ştii să te înfăşori cu ele ca să-şi aducă întotdeauna aminte cine trebuie de tine!

Un negustor italian mi-a povestit că abia a reuşit să-şi aducă marfa, că era cât pe ce să nu poată veni nici măcar el din cauza bubelor care s-au răspândit iarăşi prin locurile prin care a trecut. Ferească-ne Dumnezeu, că numai în El şi în gerul care se anunţă ne mai e nădejdea!

19 octombrie

Nepotul meu Iulian are mai multă vreme acum, de când nu mai este Domnul la Palat. Îmi pare rău de bietul băiat, e tare năcăjit, şi-a făcut gânduri prea mari că o să-l răsplătească nu ştiu cum Domnul. Acum mă gândesc că poate era mai bine să nu ajungă atât de repede căpitan de arnăuţi – şi cât n-am binecuvântat clipa nesperată, când s-a săvârşit [evenimentul] – şi poate ar fi fost mai bine să mai stea să înveţe cum trebuie să te porţi cu apropiaţii Domnului. Însă când a venit noul Domn, n-a fost vreme de tocmeală, că lua altul marfa. Cred că tânărul e totuşi prea ambiţios.

Frigul a venit anul acesta mai aprig şi mai repede ca în alţi ani. Poate pentru că Dumnezeu vrea să ne ferească astfel de molimele care se aude că bântuiesc prin vecini.

20 octombrie

În ultimele zile n-am făcut altceva decât să stau mai mult de vorbă cu Iulian. Acum că Domnul e plecat, [Iulian] are mai mult timp să vină pe acasă. E încă foarte tânăr şi îi stă bine pe cal şi cu arnăuţii după el, încât mi se umflă inima în mine de mulţumire. Dar văd că el nu e mulţumit la fel numai cu asta. (Câteodată mă şi înfricoşează şi mă gândesc la cine ştie ce nenorocire). I-am spus ieri multe şi am încercat să-l învăţ şi azi cum trebuie să se poarte cu cei mai mari ca el, ca să le câştige bunăvoinţa. Mi-a răspuns că de linguşit linguşesc mai toţi şi că vorbe frumoase spun atâţia, încât e greu să-şi mai facă şi altul auzit glasul.

N-am ştiut ce să-i spun şi m-am înfricoşat iarăşi.

Gerul s-a făcut atât de aspru încât s-a crăpat un nuc bătrân din curte şi era să cadă peste o slugă ce tocmai trecea pe acolo şi a rămas ţintuită locului de groaza zgomotului cu care şi-a anunţat căderea [arborele].

26 octombrie

I-am povestit soţiei despre Iulian şi [ea] a pus o ţigancă să ghicească în cioburi. A spus că [Iulian] o să aibă parte de femei brune, dar când a întrebat-o [despre] alte lucruri mai mari, n-a mai vrut să spună nimic. Pe urmă, când i-am mai dat [bani], a spus că Iulian o să fie om foarte însemnat, numai că vede şi o copită rea de cal. Mai multe n-a mai spus.

Afară gerul e atât de aspru că mulţumesc lui Dumnezeu că nu trebuie să ies din casă şi că toţi ai mei sunt în odăi.

28 octombrie

M-am speriat tare noaptea trecută când, după ce s-a bătut multă vreme în porţi şi au deschis, a venit nepotul meu Iulian, căpitanul de arnăuţi. Am crezut că s-a întâmplat cine ştie ce nenorocire că a venit noaptea şi pe o vreme ca asta; el era tare tulburat şi cu calul ud de năduşeală, încât mi-am putut uşor închipui cum l-a mânat. Ne-am încuiat într-o cămară pentru că Iulian a zis că vrea să-mi vorbească lucruri de seamă, dar în taină. L-am întrebat tot mai îngrijorat ce s-a petrecut, însă de petrecut nu s-a petrecut nimic. [Nepotul] mi-a spus că a cugetat mult la cele pe care le-am vorbit toate zilele astea noi doi şi că acum crede că numai aşa va putea să crească în slujbă dacă îl va scăpa pe Domn de o primejdie mare.

L-am întrebat ce vrea să spună, închipuindu-mi că primejdia s-a şi înfăptuit, de vreme ce [Iulian] a dat noaptea şi pe aşa o vreme în casele mele. Iulian s-a uitat după toate uşile, dacă nu ne aude vreo slugă şi apoi mi-a spus că Domnul trebuie să se întoarcă mâine înapoi la Palat şi că de aceea a venit noaptea, că de acum o vreme n-o să mai aibă răgazul să mai dea pe la noi. Şi cum încă tot n-am înţeles despre ce primejdie era vorba şi doar mintea îmi ţesea tot felul de închipuiri, una mai grozavă decât alta, încât eram tot mai convins că ne aflăm cu turcul la Dunăre, l-am întrebat iarăşi cu glas înfricoşat pe Iulian, nepotul meu, despre ce e vorba. Băiatul, care ştie prea bine pentru câte trebui să-mi mulţumească, mă linişti cu vorbe blânde şi, după ce se mai încredinţă o dată că nu trage nimeni cu urechea, mi-a spus că numai câinele acela poate dormi în odaia stăpânului [câinele] care l-a izbăvit vreodată dintr-o grea primejdie. Apoi Iulian s-a lăsat într-un jilţ cu spătară înaltă, aşteptând să vadă ce zic.

Cu toate vorbele lui bune, tulburarea nu-mi trecu şi, deşi gândurile nu mi se devălmăşiseră încă, trebuie să spun că o bănuială tulbure mă făcu să prevăd vag ce vrea să zică. Sau poate că numai acum am această credinţă şi că nu am bănuit nimic atunci. (Aşa cum mă cunosc de atâta amar de vreme, nu pot să cred că mi-a putut trece prin cap o idee atât de străină de toate gândurile mele şi de tot ce am auzit într-o viaţă cinstită.)

Mi-a spus atunci, văzând că nu sunt în stare să scot o vorbă, mi-a spus că va aştepta să-l pască o primejdie grea pe Domnul şi atunci va face tot ce va putea ca să fie el cel care-L va duce la bun liman. (Eram tocmai pe punctul de a mă linişti, pentru că eu găsesc că-i o faptă cât se poate de creştinească să-ţi ajuţi aproapele căzut în nenorocire şi o mare datorie când acesta nu este altul decât însuşi Domnul.)

Dar mi-a spus imediat că va aştepta până după Crăciun un asemenea prilej, iar de acesta nu se va ivi, îl va provoca el. Şi a adăugat că de aceea a şi venit să-mi spună toate astea, pentru a-l ajuta eu cu experienţa şi cu trecerea mea cu un sfat cum ar putea să pună mai iscusit lucrurile la cale. Şi, întrucât ştie că o asemenea treabă cere chibzuinţă multă, fiind şi anevoioasă şi cât se poate de primejdioasă, mi-a spus toate astea din vreme ca să pot cugeta eu până la Sfântul Crăciun ce şi cum să-i răspund, bineînţeles de va mai fi nevoie de un asemenea sfat.

Afară crivăţul bătea năprasnic şi tresăream amândoi, ori de câte ori aveam impresia că o să rupă fereastra şi o să ne lovească în odaie. Clipele treceau grele şi eu nu ştiam încă să-i răspund nici o vorbă şi doar când s-a sculat pentru a-şi lua rămas bun, am simţit o frică groaznică bântuindu-mi toate mădularele şi i-am spus că am trăit sub paisprezece domni diferiţi şi că nici unul dintre dânşii nu s-a atins niciodată de un fir din avutul meu şi că vreau ca atât eu, cât şi ai mei să trăiască şi pe mai departe, pe cât s-o putea, cinstit, în linişte şi în pace. I-am spus că nu vreau să mai aud asemenea cuvinte nechibzuite şi că îmi pare tare rău faţă de sora mea că numai aşa am izbutit să-i răsplătesc încrederea pe care a avut-o în mine, când mi-a trimis băiatul să-l povăţuiesc pentru viaţă şi pentru viţa pe care o poartă.

A plecat în grabă şi n-a vrut nici măcar să pună ceva în gură, după şi înaintea unui asemenea drum în frig şi beznă. Nu ştiu de ce sunt tinerii mereu aşa de grăbiţi, când mai au atâţia ani de sperat de la Bunul Dumnezeu, în vreme ce noi avem tot mai multă răbdare şi aşteptăm.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.