Cel mai periculos izotop a fost minciuna

În numai câteva zile, norul radioactiv ridicat la Cernobîl acoperea nordul Europei şi atingea coastele SUA. Visul nuclear al sovieticilor se sfărâmase odată cu reactorul nr. 4. Harta zonei contaminate include Ucraina, Polonia, Germania, Belarus, România, bazinul Mării Negre, Peninsula Scandinavă, URSS. Europa era la mila vânturilor. Martorii vorbesc despre strălucirea apei radioactive. Igor Kostin, primul fotograf la faţa locului. Pantofii inginerului suedez devoalează secretul accidentului nuclear de la mii de kilometri distanţă. URSS recunoaşte dezastrul. Foşti înalţi oficiali sovietici spun că minciuna a fost cel mai mare pericol de la Cernobîl. Academicianul Legasov a vorbit deschis lumii despre grozăvia accidentului. S-a sinucis pe 26 aprilie 1988. A doua explozie de la reactorul nr. 4, un secret bine păstrat. Savanţii sovietici şi occidentali se aşteptau la un dezastru de 10 ori mai mare decât cel de la Hiroshima, care ar fi pulverizat jumătate din continent.

Forţa exploziei de la Cernobîl a aruncat în aer acoperişul de 2.000 tone din oţel şi beton care acoperea reactorul nr. 4 al centralei nucleare. Într-o clipită, opt tone de combustibil radioactiv au fost pulverizate la peste 1 kilometru înălţime în atmosfera terestră. S-a estimat că între 100 şi 150 de milioane de curie (radiaţii, în special izotopi de iod şi cesiu) au fost eliberaţi în aer înainte de intervenţia echipelor de urgenţă. Martorii acelor clipe de groază povestesc că apa scursă prin zidurile sparte avea o sclipire intensă, stranie din cauza cantităţii de radiaţii eliberate.

„Uşa era smulsă din balamale şi era aruncată în colţul opus al camerei. Peste dărâmături se vedeau zidurile şi tavanul distruse. Prin zidurile sparte curgea apă cu o strălucire stranie!”, îşi aminteşte Alexandr Agulov, un martor aflat lângă clădirea centralei chiar în momentul exploziei.

În miezul reactorului explodat, sub 14 metri de sfărâmături, grafitul din jurul combustibilului nuclear arde şi topeşte uraniul. Norul radioactiv urma să fie de 100 de ori mai mare decât puterea celor două bombe atomice de la Hiroshima şi Nagasaki. Pescarii aflaţi lângă canalul ce alimenta reactorul cu apă, compară explozia mai degrabă cu o erupţie vulcanică.

Primele intervenţii

Fără să ştie despre ce era vorba, echipa de serviciu formată din circa o sută de pompieri porneşte către locul evenimentului. În numai câteva minute, în jurul reactorului, totul ardea. Unităţile tehnice erau praf şi pulbere. Peste tot erau bucăţi de cablu smuls de forţa impactului. Crezând că este vorba de un incendiu, pompierii s-au luptat eroic cu flăcările un timp, apoi, au fost doborâţi de radiaţii unul câte unul. Vomau şi îşi pierdeau cunoştinţa. Flăcările au fost stinse spre dimineaţă. Primii răniţi trimişi la spitalele din Moscova sufereau cumplit de pe urma radiaţiilor.

Savanţii spun că atomii radioactivi sunt foarte instabili şi se stabilizează emiţând radiaţii. Expunerea la o doză prea mare de radiaţii distruge ţesuturile umane. Reactorul distrus care emitea în acele zile, între 3.000 şi 30.000 de roentgeni pe oră a prăjit pur şi simplu echipa de pompieri aflaţi la faţa locului. Oamenii au suferit arsuri termice şi chimice, insuficienţă cardiacă, distrugerea plămânilor şi a sistemului imunitar.

Imediat după explozie, norii sunt contaminaţi de coloana radioactivă înaltă de 1.000 de metri. Igor Kostin (născut în Republica Moldova), fotograf al agenţiei de presă Novosti, a fost primul jurnalist care a asistat la dezastru. A făcut-o de la bordul unui elicopter, neştiind la ce riscuri se expune. El a făcut primele fotografii ale craterului format pe locul fostului reactor.

„Am dechis fereastra elicopterului. Nu ştiam atunci ce prostie am făcut. Dintr-odată s-a făcut tăcere. O tăcere mortală. Sub mine erau ruinele reactorului şi o gaură neagră. Ca într-o criptă cu un mormânt proaspăt săpat”, îşi aduce aminte Kostin.

După câteva clipe, echipamentul de filmare s-a blocat. Fotograful credea că a rămas fără baterii. Când a prelucrat pozele în laboratorul din Kiev, şi-a dat seama că fotografiile erau parţial developate de razele X emise de reactor.

Norii purtători de particule radioactive se deplasau cu viteză spre nordul Europei. Între 25 şi 26 aprilie, străbat 1.000 km peste Rusia, Belarus şi ţările baltice.

Semnale externe

La Kremlin, la 8 ore după explozie, nici măcar Mihail Gorbaciov nu avea informaţii asupra situaţiei de la Cernobîl.

„Primul raport pomenea de un accident şi de un incendiu. Nu se pomenea nimic de o explozie, aşa că nu se petrecuse”, îşi aminteşte ultimul preşedinte al URSS.

Autorităţile sovietice încercau să păstreze tăcerea. Dezastrul nuclear, jenant pe plan internaţional, dovedea lipsuri în tehnologia nucleară sovietică. Oamenii neinformaţi au fost obligaţi să participe la defilările organizate de partid în cinstea zilei de „1 Mai”, Ziua Oamenilor Muncii. Viaţa din perimetrul de siguranţă de circa 30 km din jurul centralei nucleare se desfăşura normal, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Întâmplător sau nu, la scurt timp după accident, unul dintre sateliţii de spionaj americani trece peste Cernobîl şi înregistrează imagini de înaltă rezoluţie cu „Pata roşie”, semnătura exploziei nucleare din apropierea Kievului. În timp ce Gorbaciov strângea date, americanii descoperiseră ruinele fumegânde ale reactorului cu ajutorul scanerelor termale. Nu au fost singurii. Pe 28 aprilie, la ora 6.30, radiaţiile sunt semnalate şi în Suedia, unde inginerul nuclearist Cliff Robinson se deplasa către serviciu. Omul lucra la centrala nucleară Forsmark, aflată la 1.600 km de Cernobîl. Pentru a intra în perimetrul instituţiei, Cliff trebuia să treacă printr-un detector de radiaţii, declanşând alarma.

„S-a declanşat o alarmă, care arăta că sunt contaminat. Ciudat, pentru că nu fusesem în zona de lucru a centralei”, îşi aminteşte inginerul.

Angajaţii centralei credeau că echipamentul este dereglat, pentru că dădea alarma continuu pentru toţi cei care doreau să intre în centrală. S-au lămurit de abia după ce şi-au măsurat pantofii. Praful radioactiv din Cernobîl cădea în Stockholm. Televiziunile alertează populaţia, iar autorităţile trimit avioane să facă măsurători în nori. Nivelul de radioactivitate sugerează că, undeva, s-a petrecut un accident major.

După aproape trei zile de la dezastru, Uniunea Sovietică nu dădea nicio informaţie oficială în afara ţării. Suedia a cerut explicaţii. A fost sunat mai întâi Hans Blix, directorul Agenţiei Internaţionale de Energie Atomică, care la rândul său i-a contactat pe polonezi şi pe ruşi. Credeau că cineva a declanşat un test cu bomba nucleară.

În cele din urmă, URSS a fost nevoită să recunoască accidentul de la Cernobîl. Dezastrul ocupă prima pagină a presei internaţională cu titluri de o şchioapă: „Coşmarul nuclear”, „Zbor pe norul morţii”, „400 mile pătrate de cimitir”. Televiziunea sovietică transmite pentru prima oară câteva informaţii despre accident cetăţenilor, subliniind măsurile care se iau pentru „înlăturarea consecinţelor”. Incidentul a fost minimalizat şi muşamalizat.

„Ce s-a întâmplat? Avusese loc o explozie, iar emisiile au fost masive. Suedia a fost prima care a vorbit de emisii. Ei au furnizat primele informaţii”, povesteşte Mihail Gorbaciov, fostul preşedinte URSS.

De două zile, cei 43.000 de locuitori din oraşul Pripiat sunt expuşi contaminării. În miezul reactorului, 1.200 kg de magmă nucleară continuă să ardă la peste 3.000 de grade. Operatorii fac măsurători sau filmează la faţa locului, de la sol şi din elicoptere. Aproape 2.000 de curse fac aeronavele militare care lansează 5.000 de tone de material absorbant. Plumb, nisip şi argilă în amestec cu alte substanţe chimice. Nici unul nu a reuşit să atingă miezul topit al reactorului.

Minciuna

Ancheta oficială a stabilit doar câteva zeci de decese în urma exploziei reactorului nr. 4. La circa o săptămână după eveniment au fost evacuaţi din zona contaminată sute de mii de oameni. Apoi, pentru reducerea efectelor exploziei, au fost mobilizaţi 500.000 de „lichidatori”. Soldaţi, mineri şi constructori au lucrat zi şi noapte, ridicând un sarcofag uriaş de beton în jurul reactorului fărâmat. Cantitatea de radiaţii la care au fost supuşi aceştia nu a fost dezvăluită nici astăzi. Nu se ştie exact câţi mai sunt în viaţă. Despre ei nu s-au făcut studii, nu se ştie ce s-a întâmplat cu populaţia din jurul Cernobîlului, din regiunile contaminate. Recent, o fostă deputată a Sovietului Suprem a scos la iveală documente ce dovedesc muşamalizarea consecinţelor accidentului de la Cernobîl. Un raport secret de 600 de pagini, din mai 1986, arată numărul real al persoanelor spitalizate. Decretul nr. 1 stipula că, pe 12 mai 1986, din 10.198 persoane spitalizate, 345 prezentau semne de leziuni radioactive. Alla Iaroshinskaya, fost deputat al Sovietului Suprem al URSS, spune că documentele dezvăluie modul în care autorităţile sovietice au schimbat standardele de radioactivitate suportabilă. Specialiştii ar fi crescut arbitrar doza de radiaţii pe care organismul uman o poate suporta de cinci ori, declarând, oficial, bolnavii vindecaţi.

„Cel mai periculos element care a ieşit din reactorul de la Cernobîl nu a fost cesiul sau plutoniul, ci minciuna. Minciuna din 1986. Eu aşa îi spun”, declara Iaroshinskaya într-un interviu televizat.

Victimă a minciunilor oficiale a fost şi şeful comisiei de investigare a exploziei de la Cernobîl, academicianul Valery Legasov, fost preşedinte al Institutului de Energie Atomică I.V. Kurchatov şi membru al Prezidiului Academiei Sovietice de ştiinţă. Omul de ştiinţă s-a deplasat la reactorul distrus chiar a doua zi după catastrofă. Un film relizat în acele zile îl surprinde pe Legasov la bordul unui elicopter, deasupra ruinelor fumegânde.

„Aceasta este strălucirea morţii”, a spus Legasov. Omul de ştiinţă a insistat pentru evacuarea totală şi imediată a oamenilor din Pripiat, un orăşel din imediata apropiere a centralei. Expunerea la radiaţii letale, dar mai ales muşamalizarea dezastrului atât în cadrul sistemului sovietic, cât şi pe plan internaţional i-au ruinat sănătatea şi cariera. Legasov a vorbit deschis despre dimensiunile accidentului la prima conferinţă despre Cernobîl, desfăşurată cu uşile închise la sfârşitul lui august 1986, la Viena. O şedinţă desfăşurată sub conducerea lui Hans Blix, şeful Agenţiei Internaţionale de EnergieAtomică (IAEA), unde nu au fost primiţi jurnalişti sau observatori externi. Legasov a prezentat timp de trei ore un raport care făcea referire la 40.000 cancere fatale, provocate de Cernobîl în următorii ani. Specialiştii occidentali au respins concluziile raportului, spre sfârşitul conferinţei, vorbindu-se doar de 4.000 de decese probabile. La a doua comemorare a accidentului de la Cernobîl, în ziua de 26 aprilie 1988, Valery Legasov s-a spânzurat.

A doua explozie de la Cernobîl, un secret bine păstrat

Lupta cu radiaţiile a fost dură. Mii de tone de nisip şi acid boric au astupat gaura lăsată de explozie, dar sub acest dop uriaş, magma nucleară ardea mocnit. Substanţele aruncate din elicoptere nu au făcut decât să crească temperatura în miezul fărâmat. La suprafaţa dopului încep să apară crăpături. Pe 5 mai 1986, Mihail Gorbaciov îl invită la faţa locului pe directorul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică. Blix a fost pus la curent cu riscul unei noi explozii.

Apa turnată de pompieri în primele ore de la explozie se adunase sub stratul de beton care susţinea miezul reactorului. Dacă magma fierbinte se infiltra şi intra în contact cu apa, se putea declanşa o a doua explozie mult mai devastatoare decât prima. Specialiştii au calculat că a doua explozie de la Cernobîl ar fi avut între trei şi cinci megatone. Ar fi şters de pe faţa pământului totul pe o rază de 320 km de Cernobîl. Europa nu mai putea fi locuită. A doua explozie ar fi fost însoţită de o undă de şoc uriaşă şi de o creştere masivă a radioactivităţii, care ar fi ucis mii de oameni în doar câteva ore. Pentru a găsi o soluţie a crizei, sunt chemaţi cei mai mari experţi ai Uniunii Sovietice. Printre ei, Vasili Nestorenco, fizician, specialist în rachete nucleare intercontinentale.

„Era nevoie doar de 1.400 kg de amestec de grafit, uraniu şi apă pentru a atinge o masă critică şi a declanşa o explozie nucleară”, spune fizicianul, confirmând că reacţia în lanţ ce ar fi urmat putea declanşa o explozie comparabilă cu o bombă atomică de 3-5 megatone. Fizicienii calculaseră că explozia ar fi distrus într-o clipă oraşul Minsk, capitala R.S. Belarus.

Eduard Ovidiu Ohanesian