Cele 100 de zile ale lui Iohannis, cu albe şi negre

Azi, preşedintele Klaus Iohannis se bucură de mai multă trecere în rândurile celor care nu l-au votat decât printre membrii grupului nu foarte numeros, dar foarte vocal şi motivat ce-i cuprinde pe fanii ireductibili ai fostului preşedinte Traian Băsescu. Împărţiţi, la vremea alegerilor, în două tabere la rândul lor opuse (”Udrea” şi ”Macovei”), aceştia par să se regăsească acum uniţi pe platforma dezamăgirii abisale în raport cu cel pe care l-au susţinut în turul al doilea. Şi nu doar că l-au susţinut, dar imediat după victorie l-au şi preluat ca fiind ”al lor”. Cum se face că l-au eliberat aşa de repede din îmbrăţişarea sufocantă?

Poate că le lipsesc cele ”două minute de ură” de la şase şi jumătate, când li se indica duşmanul asupra căruia urmau să-şi concentreze atacurile. Sau poate că pur şi simplu nu le place acest stil de a face politică, mult mai sofisticat în comparaţie cu cel al ilustrului său predecesor.

Victor Ponta, de exemplu, ar fi trebuit ciuruit, beştelit seară de seară în direct (şi ar fi fost cu ce…), făcut una cu pământul. Problema este doar că războiul de gherilă dus de fostul preşedinte la adresa guvernului nu a dat roade – Victor Ponta a rămas bine mersi tot acolo. În schimb, Klaus Iohannis l-a bătut măr la alegeri fără să facă scandal.

Şi apoi, de ce ar trebui actualul preşedinte să-şi dorească un guvern ”al lui”, dat de actuala clasă politică? Nu e zi lăsată de la Dumnezeu ca DNA-ul să nu facă o nouă victimă, la stânga sau la dreapta. O clasă politică despre care preşedintele Iohannis nu ştie (sau poate că ştie) cum şi-a construit, în timp, mecanismele de selecţie şi promovare a cadrelor.

Şi apoi, ce poate face concret preşedintele pentru răsturnarea majorităţii? Pârghii constituţionale nu are. Alte metode, cum ar fi implicarea directă în negocieri sau încurajarea formării unor partide-fantomă (ca să nu mai vorbim de ameninţarea cu dosare a unor membri ai Parlamentului), nu pare dispus să întrebuinţeze. Ce e rău în asta?

În sfârşit, grupul dezamăgiţilor nu se arată dispus să-i confere preşedintelui certificatul de mare patriot. Este acuzat că a lăsat America pentru Germania, deşi semnalele de la Washington contrazic această idee. Cât despre Germania, poziţia acesteia în privinţa Rusiei este foarte clară, chiar dacă Berlinul – şi nu doar el – priveşte cu scepticism ideea puternic susţinută de republicanii americani privind înarmarea directă a Ucrainei.
America e departe, iar riscul unei escaladări militare necontrolate ne priveşte direct pe noi, europenii. Deşi un ton mai vehement al preşedintelui României împotriva Rusiei i-ar aduce puncte în plan intern, situaţia e şi aşa suficient de tensionată pentru a mai pune gaz pe foc.

Totuşi, întâlnirile la nivel înalt – la Berlin şi Paris, la Chişinău şi Kiev, la Varşovia şi, la Bucureşti, cu omologii din Bulgaria şi Turcia – indică tocmai ideea întăririi cooperării statelor din regiune în faţa ameninţării Rusiei. Astfel de aranjamente se fac mai bine pe tăcute. Nu are rost să aduci mai multă tensiune în relaţia cu Rusia decât există deja.

Desigur că nu totul e de lăudat în cele o sută de zile ale lui Klaus Iohannis. Echipa de la Cotroceni nu arată nici acum a fi bine articulată, deşi a trecut destul timp de la inaugurarea preşedinţiei. Se simte nevoia unei iniţiative în domeniul educaţiei – nu putem rămâne la dezbaterea privind modul de studiere a religiei în şcoala primară pe când Finlanda, care oricum are cel mai bun sistem de educaţie din lume, tocmai declanşează o nouă revoluţie în domeniu. Dacă nu ne mişcăm urgent pierdem bătălia competitivităţii pentru încă o generaţie.
Iar educaţia şi sănătatea au fost amintite de preşedinte printre priorităţile sale atât în campanie, cât şi în discursul inaugural. E vremea faptelor.

De asemenea, România nu şi-a exprimat o poziţie distinctă în privinţa viitorului construcţiei europene, lăsând în continuare impresia că tratează mai bine sau mai rău fiecare dosar în parte, fără o viziune de ansamblu. Momentul 2019, al preluării preşedinţiei europene, ar trebui deja lansat, ca să nu mai vorbim despre celălalt reper al actualului mandat prezidenţial, împlinirea unui secol de la Marea Unire. Sunt elemente extrem de importante pentru coeziunea naţiunii, pe care încă actuala instituţie prezidenţială nu le-a abordat convingător sau nu le-a abordat deloc.

Am mai putea vorbi despre complicata chestiune a romilor sau despre imaginea României în Europa şi în lume. O temă care are nevoie de o abordare nouă şi inteligentă, nu să fie lăsată la nivelul unor declaraţii mai mult sau mai puţin inspirate ale unor ambasadori puşi în situaţii jenante.

Şi ar mai fi ceva: preşedintele Iohannis ar fi făcut bine să se abţină în a-i da replica predecesorului său. Mai întâi că nu-i stă bine intrând în astfel de dispute. Apoi, e un semn că liniştitul Iohannis nu înghite chiar oricâte broaşte râioase în fiecare dimineaţă, pe stomacul gol. Ceea ce, pentru un om politic cu profilul său, s-ar putea să fie un element de slăbiciune.

Una peste alta, se poate spune că preşedintele Iohannis a trecut cu bine peste primele o sută de zile. Chiar dacă pare să-şi fi pierdut sprijinul celor din imediata apropiere a fostului preşedinte, el şi-a menţinut respectabilitatea în restul societăţii. Ceea ce nu e deloc puţin.