Ofiţerii sovietici ştiau că acţiunea provocatoare era sinonimă cu încetarea carierei. Beijingul trimite un semnal diferit.
Pe 5 decembrie 2013, o navă a încercat să oprească un crucişător al US Navy în apele internaţionale. Făcând o dezvăluire alarmantă, secretarul american al Apărării, Chuck Hagel, a confirmat presei că la un moment dat între cele două nave erau mai puţin de 100 de metri. Aceasta impune o întrebare importantă: de ce au crezut comandanţii chinezi că este o idee bună să provoace o coliziune cu un vas de război al SUA.
Numărul crescut al unor asemenea confruntări sugerează că ofiţerii din marina chineză beneficiază de motivaţii ce ţin de carieră pentru a acţiona provocator, chiar cu riscul de a produce accidente fatale. Aşa fac şi omologii lor din armată. Forţele din Regiunea Militară Lanzhou, în vestul Chinei, au considerat că este inteligent să ocupe o zonă controlată de India, în Ladakh, în luna aprilie. S-au retras doar când indienii au ameninţat să anuleze o vizită de stat. La fel, Garda de Coastă a Chinei a patrulat în apele din zona insulelor japoneze Senkaku, intrând chiar în apele teritoriale japoneze în urmă cu puţin timp.
În timpul Războiului Rece era altfel. În ciuda nenumăratelor înfruntări dintre avioanele şi navele americane şi sovietice, precum şi în renumita ciocnire dintre armatele SUA şi URSS de la Checkpoint Charlie din inima Berlinului, au fost foarte puţine incidente periculoase. Ofiţerii sovietici ştiau că ”aventurismul” era un fapt ce ducea la încheierea carierei.
Însă în cazul chinez, liderii Partidului Comunist se pare ca îl încurajează. Presa oficială sprijină ferm fiecare act de aventurism militar. De ce se întâmplă asta: până la urmă, riscurile de escaladare sunt uriaşe.
Cu tot respectul pentru primul portavion al Chinei, Liaoning – pe care USS Cowpens l-a monitorizat de la distanţă când s-a întâmplat incidentul de pe 5 decembrie –, marina chineză de astăzi este o adunătură de ţinte facile pentru portavioanele americane şi pentru submarinele de atac. USS Cowpens este un crucişător de 10.000 de tone.
De asemenea, marina japoneză poate curăţa apele din jurul insulelor Senkaku de orice nave ale Gărzii de Coastă chineze sau ale marinei militare, inclusiv de întreaga flotilă Liaoning. Deci, de ce riscă Beijingul să fie umilit?
Concluzia inevitabilă este că, începând din 2008, liderii chinezi au abandonat politica ”dezvoltării paşnice” pe care a lansat-o Deng Xiaoping în 1978 şi pe care strategul Zheng Bijian a explicat-o în 2003. Pentru a creşte economic, China avea nevoie de un mediu mondial deschis către exporturile, importurile şi investiţiile chineze. Politica lui Deng – de a nu ameninţa pe nimeni, de a nu revendica şi de a nu ataca Taiwanul – a avut un scucces strălucitor, pentru că SUA au favorizat creşterea economică a Chinei şi alte ţări au urmat apoi această politică, spre binele poporului chinez şi al nostru al tuturor.
Totul s-a schimbat după 2008. Interpretând criza financiară globală ca un prevestitor al colapsului puterii americane, Beijingul şi-a reafirmat pretenţiile pe care le are faţă de aproape întregul stat indian Arunachal Pradesh, a respins deschiderea manifestată de politicienii japonezi şi, în schimb, a revendicat insulele Senkaku, şi-a declarat posesia asupra unor zone extinse din Marea Chinei de Sud, la sute de mile faţă de orice coastă chineză, dar cu mult în zona economică a Filipinelor, Bruneiului, Malaeziei, Indoneziei şi Vietnamului.
Revendicările Chinei apar acum şi pe paşapoarte, care sunt decorate cu o hartă care include apele teritoriale ale Coreei de Sud. Cele şapte ţări afle sub presiune au reacţionat coalizându-se împotriva Chinei, cel puţin diplomatic, şi în unele cazuri mult mai concret – ca în cazul înţelegerii informale India-Japonia-Vietnam prin care marina vietnameză a fost dotată cu submarine moderne. Proclamaţia bombastică a Chinei din luna decembrie privind instituirea unei zone aeriene de identificare care încalcă spaţiul aerian al Coreei de Sud şi al Japoniei poate duce chiar la îmbunătăţirea relaţiilor încordate dintre aceste două ţări.
Liderii chinezi se plâng acum că se confruntă cu noi coaliţii din Coreea de Sud şi până în India şi dau vina pe SUA pentru toate acestea. Dar, în ciuda faimosului ”pivot” american în Asia, nu vicleana rea voinţă americană a fost cea a coalizat ţările vecine împotriva Chinei.
Mai degrabă însuşi guvernul chinez a făcut asta – ţară cu ţară, revendicare cu revendicare. Ultima, după zona de identificare aeriană, este aceea ca Japonia să nu-şi sporească cheltuielile militare – adică ar trebui să se abţină să reacţioneze la ameninţările chineze.
Unii observatori văd o schemă inteligentă de intimidare pe termen lung. Alţii insistă că nu este un lucru inteligent să te cerţi cu şapte vecini deodată. Şi nu are sens nici ca o Chină în dezvoltare să alarmeze prematur pe cineva, provocând astfel o coalizare diplomatică şi chiar împotriva intereselor comerciale chineze.
Liderii Partidului Comunist din China au fost pricepuţi în gestionarea unei economii mari şi dinamice, iar represiunea la care recurg este, de asemenea, foarte bine dirijată pentru a minimaliza brutalitatea vizibilă (cu excepţia minorităţilor). Din aceste motive, apare ipoteza că această conducere este la fel de bună şi în politica externă.
Din nefericire, ceea ce este evident până acum este că asiatăm la o răbufnire prelungită a unui naţionalism şi militarism inutile, care aduc aminte de sinistrul precedent al Germaniei de dinainte de 1914. Era vorba despre o ţară care avea cele mai bune universităţi din lume, cea mai avansată industrie şi cele mai puternice bănci. Îi lipsea doar înţelepciunea strategică de a-şi menţine ”dezvoltarea paşnică”.
Material publicat de The Wall Street Journal
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.