Cine a tras în noi după 22: Securitatea, Direcția a V-a, USLA – INTERVIU cu Andrei Ursu

Andrei Ursu, autor al volumelor „Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989” (2019, Polirom), „Căderea unui dictator. Război hibrid și dezinformare în Dosarul Revoluției din 1989” (2022, Polirom), o spune deschis: Securitatea este cea care a tras, după un plan bine stabilit, în civilii care manifestau pe străzi după data de 22 decembrie.

Planul Securității: lupta de rezistență

Cotidianul: Cine a tras în populație după data de 22 decembrie și de ce până astăzi nu există acest adevăr consemnat pe care să și-l asume cineva?

Andrei Ursu: După 22 decembrie s-a declanșat ceea ce numea Securitatea și Ceaușescu o luptă de rezistență, care a fost pregătită de Nicolae Ceaușescu și de Direcția Securității Statului (DSS), de patronatul Securității Statului  – DSS, într-un mod foarte conspirat, foarte clandestin, ca o luptă de gherilă urbană, cu trei componente de tip terorist. Ei le spuneau de hărțuire a inamicului. De asemenea, război radio-electronic și război informațional, pentru a îl readuce pe Nicolae Ceaușescu la putere în cazul în care ar pierde puterea. Ceaușescu era speriat de această posibilitate, din cauza că mai demult au existat muncitorii la Brașov, muncitorii din Valea Jiului în 1977 și alte mișcări la Motru, îi dăduseră semne că populația și muncitorimea erau de fapt nemulțumite și că puteau să se revolte. Ceaușescu s-a temut de acest lucru, s-a temut și de posibilitatea fraternizării armatei cu populația, din cauza că armata română era o armată populară, formată din oameni din popor, care erau luați la armată, recrutați, și care nu aveau o loialitate garantată pentru dictatorul comunist și chiar pentru regim în general, tocmai din cauza că reprezentau un eșantion al populației României, care în general era nemulțumită, scârbită de lipsurile materiale, de frig și de frica insuflată de sistem, în principal de Securitate, că nouă ne era frică cam la toți românii în acea perioadă de instrumentul principal de represiune al regimului comunist, și anume Securitatea.

Deci, în decembrie, după 22, când armata, în sfârșit, după ceasul al 12-lea, în orice caz la ora 13 pe 22, când Ceaușescu a fugit, armata nu a mai tras în populație. Populația a invadat CC-ul (Comitetul Central, sediul Partidului Comunist – n.red.) și, de fapt, tancuri ale armatei și unități ale armatei chiar s-au fraternizat cu poporul în acel moment, întorseseră turelele către CC, unde se mai aflau securiștii, se mai afla Direcția a 5-a Securitate și Gardă, care aveaa misiunea să îl păzească pe dictator. Dar nici aceia nu au mai tras, din cauza armatei, care avea tunurile pe CC. Lucrul acesta este cunoscut, se vede pe filmul acelei zile de 22 decembrie.

Ori, în acel moment, erau exact condițiile necesare declanșării acestei lupte de rezistență pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic, așa o numeau ei. Rețeaua care trebuia să o aplice, în special atacurile de hărțuire a inamicului, cum spuneau ei, și care trebuiau să fie executate de o rețea de rezistenți sau de „luptătorii noștri”, așa le mai spuneau securiștii. Rezistenții trebuiau să declanșeze o luptă complet conspirată, să nu dea semne cine sunt, din ce instituție fac parte. De ce? Din cauza că Ceaușescu nu voia să revină la putere, într-o astfel de situație, într-o baie de sânge, executată de propriile sale forțe, din garda lui pretoriană, fiindcă el avea încă acest mit în capul lui, că era cel mai obiectiv. El nu concepea să rămână la putere fără să fie iubit. Chiar dacă trebuia să fie iubit cu forța și cu teroare, trebuia să păstreze aparențele unei popularități. Ăsta era mitul lui și, din cauza asta, a externalizat vinovăția pentru tot ce s-a întâmplat la Timișoara, la București.

Mitul atacului extern

Ceaușescu spunea în toate intervențiile publice, în teleconferințe și la televiziune, că de vină sunt agenturile de la est și de la vest, care vor să submineze socialismul în România, care vor să fărâmițeze țara, să distrugă integritatea teritorială. El inventa un astfel de mit al atacului extern, al pericolului extern, care era un mit foarte cunoscut. Se numește, în limbajul literar și politic anglo-saxon, „wag the dog”, în care un dictator inventează un pericol extern. E o chestiune foarte cunoscută, pentru a-și externaliza vinovățiile și problemele interne.

Ceaușescu a fugit, dar a mizat pe lupta de rezistență. Și toate cercetările noastre, probe covârșitoare pe care le-am găsit și între timp, după ce am scris cartea „Trăgători și mistificatori”, am mai scris o carte între timp, când eram director științific la Institutul Revoluției Române (IRR). Se numește „Căderea unui dictator. Război hibrid și dezinformare în dosarul Revoluției”. Și în acea carte și în multe alte articole și documente pe care le-am pus și online, împreună cu colegul meu Roland Thomasson și Rich Hall, toate aceste documente și mărturii, multe din dosarul Revoluției, din cele 3.300 de volume pe care procurorii militari le-au avut și le au la dispoziție, și încă se mai face ancheta pe ele, le avem și noi.

Și din aceste documente rezultă că, în rețeaua respectivă de rezistenți, au pus în aplicare, destul de fidel, planul luptei de rezistență de care vorbeam, care avea misiunea, scopul, să bage frica în oameni, deci revolta populară să fie înfrântă prin teroare. Pur și simplu, veștile false, apa otrăvită, vin coloane de tancuri, de elicoptere, însoțite de focuri de armă răzlețe, atenție, ei nu erau prea mulți. Nu puteau să atace voluntar armata română. Scopul nu era să facă cu adevărat o baie de sânge, să-i omoare pe toți în piață, când erau 80.000 în fața CC-ului. Nu ăsta era scopul. Era să bage frica, aramta în cazărimi, să-i bage în case și să revină Ceaușescu disimulat într-un fel la putere, cumva demonstrând că a scăpat de agenturile de la est și vest.

Cine a tras în populație după 22 decembrie

Cotidianul: Concret, din cine erau formate aceste trupe de rezistență?

Andrei Ursu: Luptătorii de rezidență. Avem foarte multe indicii, mărturii, documente, chiar de la capii Securității: Iulian Vlad, Marin Neagoe, șeful Direcției a 5-a, alți securiști, Domițian Băltei. Toți aceștia au spus foarte clar, conform mărturiilor care se coroborează cu planul pe care l-am găsit noi la CNSAS, planul Securității, erau formați în principal din luptători din Direcția a 5-a, antrenați pentru o astfel de luptă de gherilă urbană, din luptători de la USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă), care, prin misiunea lor, oricum erau antrenați. Erau luptători foarte buni și erau selectați, atletici. Și, așa cum au fost observați și unii dintre ei prinși… păi cei prinși aveau legitimații. Mai ales la început, pe 22 seara, noaptea din 22 spre 23, au fost prinși la MApN câțiva dintre acești luptători, care aveau legitimații ale acestor unități din cadrul DSS.

Deci USLA, Direcția a 5-a, astea erau principale, dar mai erau și unii din Direcția a 4-a, Contrainformații Militare, și din Securitatea Municipiului București. Mai erau și personal de sprijin, fiindcă era o rețea în total, noi am făcut socoteala la cam 2-3 mii de luptători în toată țara. În București erau spre 1.000.

Artileria din dotarea Securității

Ei bine, erau în general dotați cu arme scurte, cu pat rabatabil, cu țeavă scurtă, care erau ușor de disimulat, în general în salopete și combinezoane negre, și care erau, de fapt, echipamentul de luptă, mai ales nocturnă, al USLA. Unii erau în civil. În general aveau 2–3 rânduri de haine pentru deghizare și au fost prinși în felul ăsta astfel de luptători, pregătiți să se deghizeze sau deja deghizați în uniforme militare sau civile. Aveau echipament de ochire pe timp de noapte. Cea mai mare parte a atacurilor lor s-au desfășurat pe timp de noapte, ca să creeze teroare, panică mai intensă, dar să se și disimuleze, să nu poată fi reperați. Armata nu avea echipamente de ochire pe timp de noapte.

Aveau și arme cu amortizor, cu ascultător, capsatoare de cartușe, deci echipament de disimulare a unei astfel de lupte.  Pe lângă faptul că au fost observați de militari, de martori, în timpul acelor evenimente, noi le-am găsit că se aflau într-adevăr în dotarea acestor unități ale Securității, USLA și alte unități, direcții  ale Securității. Deci este fără dubiu că era o rețea pregătită de Securitate, care a declanșat aceste atacuri, să le spunem hibride. Încă o dată, atacuri de tip terorist, dar și de război informațional, dezinformare prin telefon, radio, prin televiziune. Dădeau telefon la postul de televiziune ca să anunțe, în general, vești false, zvonuri false, pentru a crea teroare, dar uneori erau și reale, astfel încât să se crească credibilitatea, ca lumea să nu se învețe că, de fapt, e o minciună și o acțiune de dezinformare.

Deci, ca să dea credibilitate, într-adevăr, mai și trăgeau din când în când, mai creau victime și astfel au ucis cam o mie de oameni după data de 22, cei mai mulți până pe 25. După aia, mult mai puțin au fost uciși și au scăzut cu 90% și focurile de armă, și victimele, după 25. De ce? Pentru că pe 25 a fost executat Ceaușescu și, așa cum a spus și generalul Neagoe, le-a dat o informație foarte importantă noilor autorități. Le-a spus așa: „Nu vor înceta teroriștii până când nu-i veți executa pe dictatori”. A spus asta într-un moment de, să spunem, panică, fiindcă era arestat generalul Neagoe în acel moment. Într-adevăr, după ce i-au executat, focurile de armă au scăzut dramatic.

Cine a tras după execuția cuplului Ceaușescu

Iar focurile care s-au mai văzut după 26, că abia pe 26 dimineața s-a dat filmul cu execuția, și după 26, focurile răzlețe care au mai existat s-au datorat unor astfel de luptători foarte loiali, să spunem chiar fanatici, susținători ai cuplului, care au arătat acest lucru. Când au fost prinși, strigau „Trăiască Ceaușescu!”. Erau gata să-și dea viața pentru el, cu adevărat, erau pregătiți în acest sens. Avem documente de la Securitate care arată că Securitatea pregătea această rețea ca să fie gata de sacrificiu suprem pentru comandantul suprem.

Și când au fost prinși după 26, s-a adeverit că nu au crezut că Ceaușescu a fost împușcat. A trebuit să le arate filmul, astfel încât să-i liniștească, ca să spunem așa. Deci era o rețea foarte loializată. E greu de imaginat în ziua de azi, după atâția ani de democrație, de la distanța pe care o avem față de dictatorul Ceaușescu, cum e posibil ca astfel de oameni să fie cu adevărat fanatizați. Dar atunci, în decembrie 1989, atmosfera era foarte diferită. Trebuie să înțelegem istoria din punctul acela.

Era efectiv o instituție care avea o putere foarte mare asupra populației. Noi toți eram înfricoșați, am stat cuminți. Noi n-am avut nici măcar un sindicat liber, ca Solidaritatea (Polonia). Nu am avut o mișcare ca în Cehoslovacia. Eram înfricoșați de Securitate. Eram divizați. Opozanții erau destul de mulți, dar răzleți. Erau împrăștiați, pentru că Securitatea reușise să destrame anturajele. Ăsta era unul din scopurile principale ale Securității, să nu se coaguleze o rezistență.

Deci această frică care ne-a dominat era apanajul Securității. Era efectul terorii pe care o insufla, fricii, datorită violențelor la care ne puteau supune. Și atunci logica lor era că această putere pe care o aveau prin frică se poate reactiva cu un astfel de război hibrid. Ei presupuneau, datorită experienței de 40 de ani sau 25 de ani de ceaușism, că această teroare a funcționat și că, câteva mii de astfel de luptători, cu suportul, cu ajutorul Securității, mai mult sau mai puțin rămase la vedere, ar putea să readucă această stare de frică, teroare, să ne bage în case și să ascultăm, să redevenim la starea aceea în care îl aplaudam pe dictatorul Ceaușescu, deși ducea țara de râpă. Adică era o stare de faliment economic și o rușine, o umilință națională. Să și îl aplaudăm pe stadioane, pe trasee, pe un dictator care ne ținea în frig și foamete. Dar a funcționat acea frică și pe asta au mizat și ei, și rețeaua care s-a activat atunci.

Ion Iliescu „a bătut palma” cu vechea Securitate

Cotidianul: Vorbeați de aceste sperietori, de aceste frici, psihoza teroriștilor, puțurile otrăvite, celebra fază cu elicopterele pe radare. Ce-au fost toate astea? O construcție politică menită să îl legitimeze pe Ceaușescu? Sau a adus și beneficii noii conduceri ulterioare a FSN-ului?

Andrei Ursu: Da, e interesant. S-a spus foarte mult că s-a mizat pe dezinformarea securistă de după decembrie 1989, că a încercat să externalizeze din nou vinovăția și a început să facă noua conducere responsabilă pentru acel război informațional. Toate datele pe care le avem arată că acea nouă putere politică, care s-a coagulat în decembrie 1989, Iliescu și FSN-ul, nu ei au condus, nu ei au imaginat….nu au avut nicio treabă cu pregătirea luptei de rezistență.

Faptul că este într-adevăr posibil să privim lucrurile în aceast fel și să vedem că au avut un beneficiu, fiindcă au fost legitimați, au fost văzuți ca salvatori ai țării, că s-au luptat cu teroriștii, i-au învins și ne-au redat libertatea, lucrul ăsta este o concluzie pe care o tragem după eveninte care par că se potrivesc într-o anumită măsură, numai că nu este reală, în sensul că nu Iliescu a pregătit această luptă.

Această luptă, războiul informațional, și, cum bine ați spus, apa e otrăvită și țintele false pe radare și așa mai departe… toate astea au fost o construcție nu numai politică, dar a fost efectiv un război hibrid pregătit de ani de zile, despre care securiștii scriau, aveau articole doctrinare și aveau o misiune operațională, adică era un program care s-a activat conform unei misiuni, pe care recent chiar am găsit în dosarele venite de la Pitești, recent la CNSAS, documente care atestă faptul că Direcția a 5-a era într-adevăr în centrul acestor formațiuni de rezistență, urmau să le coordoneze lupta și să creeze această diversiune, panică, teroare și focuri de armă de diversiune, care să creeze și foc fratricid.

Iliescu a profitat

Asta făcea parte din planul lor, pentru a readuce persoanele din conducere înapoi la putere. Deci construcția a fost într-adevăr politică, a fost și evident militară, dar a fost conspirată și a fost un război hibrid, cum spuneam, de care, așa cum a scris istoria, Iliescu într-un fel a profitat.

Armata a înțeles despre ce e vorba. Armata atunci știa cu cine se lupta, cu securiștii, cu această rețea. Aveau niște indicii, deși rețeaua de rezistenți fusese gândită să se lupte cu armata și să creeze teroare în armată. Dar mulți ofițeri, mai ales cei care avuseseră legături cu Securitatea, Stănculescu, chiar și Milea, aveau dosare de informatori la Securitate. Într-un fel sau altul, foarte mulți militari au intuit sau chiar au știut câte ceva despre cum funcționează această luptă de rezistență și au încercat să se lupte cu teroriștii.

A fost destul de dezastruoasă lupta militarilor, fiindcă ei nu erau pregătiți. Ei nu aveau militari, nu aveau soldați, nici măcar subofițeri și ofițeri specializați în război hibrid. Într-un fel, Direcția a patra a Contrainformațiilor Militare, care controla unitățile militare contrainformative, acei „ceiști” (CI-ști), ofițerii de la Contrainformație, care erau securiști arondați unităților militare, care controlau informațional ce se întâmpla, ce se știa în unitățile militare și, mai ales, controlau starea de spirit, să vadă dacă nu cumva există iz de răzmeriță în unitățile militare.

Deci militarii nu prea știau cum să se lupte cu aceste formațiuni de rezistență, foarte bine pregătite, cu armament specializat, cum spuneam. Dar, datorită pur și simplu tenacității populației, care a rămas consecventă, militarii au rămas cu ei, că toți strigau „armata e cu noi”….nu mai puteau să intre militarii în barăci și au tot tras împotriva teroriștilor.

Atenție, existau și multe simulatoare. Securitatea a avut simulatoare de foc. Am găsit și acestea la CNSAS, prin recuzita din armamentul și dispozitivele pe care le aveau la dispoziția acestei unități ale Securității. Deci a fost cu siguranță, din toate datele pe care le avem, aceste probe, aceste surse foarte credibile și coroborate de la CNSAS, din dosarul Revoluției, mărturii din istoria orală – toate acestea ne arată că erau toate ale Securității și că nu noul guvern, deși ulterior a făcut un pact cu Securitatea ,Iliescu i-a preluat în instituțiile de forță, în doi și-un sfert, SRI, SPP, SIE.

Lașitate sau oportunism politic

Toate acestea s-au întâmplat prin ianuarie–februarie 1990, când Iliescu, după datele pe care le avem, a bătut palma. Nu am găsit un document, dar toate evenimentele istorice bine documentate arată că Iliescu a bătut palma cu fosta Securitate, inclusiv cu cei care au tras. I-au preluat inclusiv unitatea antiteroristă din SRI în martie 1990.

Dintr-un, să spunem așa, fel de lașitate sau oportunism politic, fiindcă Iliescu s-a gândit că mai bine face pace și îi ia în brațe pe acești teroriști și întreaga Securitate, care poate că îi va sluji la ceva în păstrarea puterii și să se asigure că nu mai are probleme de la, să spunem, partidele istorice care s-au înființat prin ianuarie 1990.

Iliescu chiar a folosit serviciile respectivilor, atât la Târgu Mureș în 1990, cât și la Mineriadă, în iunie 1990. Este un fapt documentat, că tot Securitatea i-a adus pe mineri, iar Iliescu i-a invitat pe mineri și le-a mulțumit pentru ce au făcut, și anume crime și violențe de nedescris, în 12-15 iunie 1990.

Oamenii vechiului sistem, regăsiți în proaspăta democrație

Cotidianul: Este acest pact făcut de Ion Iliescu cu vechea Securitate cauza pentru care noi nu avem astăzi, cu nume și prenume, pe cei care au tras după 22 decembrie? Adică a pus batista pe țambal, cum se zice, celor care au tras?

Andrei Ursu: Da, și eu asta cred. Asta e o chestiune destul de subiectivă. Iarăși, din documente de cercetare, asta putem spune cu destulă încredere, că, datorită faptului că Iliescu i-a preluat în instituții, că s-a slujit de ei, că a avut nevoie de ei, s-a gândit că e mai bine cu ei decât cu PNȚCD și PNL. Atunci le-a dat putere. Prin faptul că le-a dat putere și i-a lăsat să controleze dosarele Securității, instrument de șantaj major.

Am avut 650.000 de informatori, 100.000 mai erau încă activi în decembrie 1989. Securiștii au rămas la butoane. Pe asta avem foarte multe documente. Am documente de la CNSAS în care le-am văzut condicile de prezență. Ei au revenit la lucru pe 9 ianuarie și pe 12 erau toți la lucru, la aceleași unități. Deci a fost un alt mit. Într-adevăr, Iliescu a desființat Securitatea pe 31 decembrie, l-a arestat pe Iulian Vlad, dar, de fapt, i-a lăsat în pace și, cum spun, pe 9 ianuarie au revenit la serviciu și i-a primit pe toți în acele instituții.

SRI-ul, inființat din foști securiști

Ori, dacă a făcut acest lucru, se poate extinde la ideea că le-a asigurat impunitatea. Efectiv a revenit la putere Securitatea, din caza că le aveau dosarele, nu i-a mai deranjat nimeni, iar armata era deasupra lor doar formal. În realitate, până și generalii care au fost puși temporar deasupra unităților de Securitate, în ianuarie, au fost înlăturați și au revenit toți securiștii la conducerea acestor departamente, inclusiv când s-a înființat SRI-ul. S-a înființat cu mare majoritate de securiști.

Le-a lăsat puterea și, în acest moment, procurorii militari, presa, mulți informatori din presă din vremea aia, au început, să spunem, să cânte aceeași melodie în notele Securității și, anume, au început să dezinformeze și să nege, să ascundă crimele din decembrie. De aia nu avem nici astăzi oameni condamnați. Fiindcă atunci fuseseră prinși 1.425 de suspecți de terorism. Avem această listă cu nume și prenume în dosarul Revoluției.

Oei procurorii militari nu i-au anchetat cum trebuie. Pe mulți, pur și simplu, i-au făcut scăpați, le-au dat drumul cumva de frică. Să spunem, unii erau chiar infiltrați. Erau mulți ofițeri acoperiți printre procurori. Avem și aceste documente, le-am publicat.

Generalul de magistratură Gheorghe Diaconescu, șeful parchetelor militare și înainte, și după 22 decembrie, a mai rămas la vârful procuraturii militare acest general Gheorghe Diaconescu, care era vinovat pentru ce s-a întâmplat la Timișoara, pentru operațiunea „Trandafirul”. Acest general Gheorghe Diaconescu le-a dat legitimații de procurori militari ofițerilor Direcției a 6-a Cercetări Penale a Securității.

Întâi au început, împreună cu alți procurori militari, anchetele asupra teroriștilor, în ianuarie 1990. Evident că nu i-ar fi găsit vinovați, nu ar fi încercat să găsească armele și posesorii acelor arme, deși se puteau face lucrurile astea în ianuarie 1990 și ulterior. S-ar putea face și astăzi, dar e mai greu, evident. Însă, pe baza documentelor care au fost adunate atunci, în ianuarie–februarie 1990, se pot face progrese și găsi identitățile unora din trăgători.

Dar nu au vrut autoritățile, tocmai de frica Securității și sub oblăduirea lui Iliescu și FSN-ului, care, atenție, Iliescu s-a înconjurat de niște oameni foarte suspecți. Virgil Măgureanu era șeful SRI, care era, de fapt, ofițer acoperit de Securitate. Gelu Voican Voiculescu, care a fost desemnat șeful „doi și-un sfert” (actuala DGIPI – n.red.), prim-ministru adjunct, era un fost informator al Securității cu legături puternice cu fosta Securitate. Și la SIE a rămas un fost ofițer de Securitate, pur și simplu, Mihai Caraman.

Iar în alte direcții ale Securității au venit, cum vă spuneam, la Direcția a 6-a, un torționar din Securitate, Gheorghe Cotoman….deci s-a făcut o restaurație a puterii Securității, care, bineînțeles, a zădărnicit cercetările pentru găsirea și condamnarea acelei rețele de teroriști.

Riscul de a se repeta evenimentele din 1989

Cotidianul: Aveți zeci de ani de stat în arhive, ați consultat multe documente la CNSAS și dosarul Revoluției. Dacă ar fi să punem cap la cap documentele din arhive cercetate de dvs., care credeți că ar fi cea mai incomodă informație pentru societatea românească de astăzi?

Andrei Ursu: Grea întrebare. Cred că sunt foarte multe incomode. Pentru societate nu mi se pare că ar fi incomode aceste documente care dezvăluie rolul Securității în decembrie 1989 și conivențele care au avut loc între noile autorități și Securitate imediat după decembrie 1989. Nu cred că sunt, de fapt, incomode pentru societate.

Sunt dureroase, pentru că noi descoperim, după 36 de ani, că adevărul despre Revoluție era cunoscut atunci, în decembrie 1989, ianuarie 1990, și e cumva e dureros pentru societate. Și alte documente pe care noi le-am publicat, și aș spune că sunt foarte multe, sunt, dacă vreți, triste. Că, uite, abia după 36 de ani, și nici după 36 de ani, nu avem încă o condamnare a acestor crime. Și, dacă vreți, asta este incomod, că aceste crime s-au bucurat de impunitate, care face să nu funcționeze justiția, statul de drept.

Injustiția pornită din zorii democrației

Ne plângem astăzi, bineînțeles, de incompetența sau corupția din justiție. Dar, să spunem, punctul de la care am pornit această revoluție, această injustiție, a pornit din decembrie 1989 și din impunitatea Securității, astfel încât aceste crime se pot repeta. Aici e tristețea mare și, să spunem, un fel de sabia lui Damocles, aș putea spune, fiindcă, atâta vreme cât nu condamnăm astfel de crime abominabile, societatea este vulnerabilă.

Avem noile generații, voi tinerii și generațiile următoare…observăm cum se poate reabilita o dictatură. Și aici e altă parte dureroasă, fiindcă lumea nu mai înțelege și pare că a uitat. Nostalgicii par că nu înțeleg ce înseamnă dictatura, că e un regim îngrozitor, în care suntem la cheremul autorităților sau la cheremul unei poliții politice.

Ori o dictatură se susține nu doar datorită unui dictator, care e văzut așa, în mod neadecvat, absurd, ca un salvator al țării. Așa au încercat toți dictatorii să se profileze ca salvatori ai țării. Dar dictatorii, în realitate, au avut doar, în general, o pasiune pentru propria putere și s-au înconjurat de o gardă pretoriană. Lucrul ăsta trebuie înțeles. Nu de Ceaușescu ne-a fost frică, ci de Securitate.

Orice dictator se înconjoară de o gardă pretoriană care îi împărtășește interesele, cu care are o relație de simbioză în privința dorinței de putere și satisfacției de a domina societatea și de a avea la cheremul lor restul societății. Ori lucrul ăsta e trist pentru noi, românii, că se pare că nu am învățat destul din istoriile dictatorilor. Am trecut și prin dictatura antonesciană și legionară, după aia 40 de ani de dictatură comunistă și național-comunistă, în final, și ar fi trebuit efectiv ca generațiile să înțeleagă mai bine.

Dar și justiția acum să-și facă, în sfârșit, datoria, fiindcă dosarul Revoluției este încă în lucru. Vă atrag atenția că este în lucru la Secția Parchetelor Militare. S-a întors, a fost restituit, tocmai fiindcă era făcut foarte prost. Rechizitoriul lui Cătălin Ranco Pițu este, efectiv, o absurditate. Nu se bazează pe nicio probă credibilă. Singurele mărturii pe care se bazează sunt luate de la securiști.

Vă atrag atenția că pe asta se bazează rechizitoriul lui Cătălin Ranco Pițu și tot ce spune el, toate declarațiile, toate cărțile lui sunt bazate pe așa-zise mărturii ale securiștilor, care, pur și simplu, dezinformează. Securitatea, se știe lucrul ăsta, erau specialiști în dezinformare și au făcut de 36 de ani tot posibilul să-și acopere urmele și vinovăția.

Cristian Trocotă, fost decan al Academiei SRI, l-a endorsat pe Călin Georgescu

Cotidianul: Două întrebări, în continuare a ceea ce ați spus dumneavoastră, pentru că mi s-a părut foarte interesant și de dosarul Revoluției, și de ceea ce ar trebui să frământe societatea românească. Acum, unul: dumneavoastră simțiți astăzi, ca istoric, dincolo de Revoluție, pericolul acesta al întoarcerii la dictatură? Vedem ce partide avem și cum sunt. Și doi: odată cu moartea fostului președinte Iliescu, credeți că se mai poate face dreptate în dosarul Revoluției? Mai aveți speranță că acest dosar se va încheia cu o condamnare?

Andrei Ursu: Contextul de acum este într-adevăr periculos, aș spune. Simt că văd un reviriment al tendințelor și al propagandei naționaliste, șovine, anti-europene și de proslăvire a trecutului național-comunist. E o combinație foarte interesantă, așa, o struțo-cămilă, că lumea parcă îl admiră și pe Ceaușescu, și pe legionari, și pe mareșalul Antonescu, la un loc. Dar asta e principal datorită dezinformării.

Atenția, am stabilit, am scris și despre asta și am stabilit o legătură foarte directă între candidatul prezidențial Călin Georgescu și fosta Securitate. Foști securiști l-au lansat pe Călin Georgescu. I-au lansat cărțile și discursul lor este foarte similar cu cel al lui Călin Georgescu. Deci această propagandă este strâns legată de propaganda fostei Securități, care a avut, din toți acești ani, un interes să ne retragem din Europa, din cauza că au avut interese economice masive după 1990 în România, care le-au fost cumva tulburate de reformismul european, de investițiile europene, de tipul de, să spunem, justiție și toate încercările de anticorupție care s-au prevenit în România. Nu le-au convenit. În special anticorupția, datorită cerințelor europene. Deci, din punctul ăsta de vedere, văd un pericol.

Legat de întrebarea numărul doi, pot să vă spun că s-au spus multe. Nu se face dreptate până nu moare Iliescu, acum când moare Iliescu se va face dreptate. Nu cred că moartea lui Iliescu a avut vreo semnificație. Iliescu, oricum, era „out of commission”, ca să spun așa. Nu mai avea un rol important la sfârșitul vieții. Mai avea câțiva, destul de mulți adepți. Dar FSN-ul, PSD-ul, în ziua de azi, se cam despărțiseră de mult de Iliescu. Erau alți lideri. Iliescu avea doar un rol de fundal, nici măcar de fațadă nu mai pot să-i spun. Iar el nu avea dosarele, nu el mai putea controla destinele justiției.

Apelulul lui Ursu către clasa politică și justiție

Efectiv, el a fost găsit țap ispășitor pentru Revoluție. El trebuia să plătească pentru crimele de la Mineriadă. Poate trebuia să fie găsit vinovat pentru favorizarea infractorului pentru crimele de la Revoluție. De ce? Pentru că el i-a ajutat, i-a preluat. Dar nu cred că el mai putea impune un curs al justiției. Deci e un mit că, odată cu moartea lui Iliescu, așteptăm moartea lui ca să vedem adevărul sau după moartea lui se mai întâmplă ceva diferit.

Vreau să spun, pur și simplu, moartea lui nu cred că a avut niciun efect sau va fi avut niciun efect. Există însă o speranță, și anume: dacă procurorii care țin acum dosarul Revoluției au coloană vertebrală și nu numai ei, dacă politicienii de la vârf, președintele, ministrul Justiției, procurorul general, Florența, și alți factori care au fost numiți politic au și ei coloană vertebrală să ceară acestui procuror militar, Adrian Nicolau, să ducă munca până la capăt, de a scoate adevărul la iveală și de a găsi, de a inculpa adevărații vinovați.

Și de ce spun asta, că au nevoie de coloană vertebrală? Adică de curaj. Fiindcă acei teroriști erau tineri în 1989. Ăștia erau luptători, am pornit de la aceste descrieri: erau atletici, erau oameni de 30 de ani, în jur de 30 de ani, unii 25, unii 35, dar erau foarte bine pregătiți, sănătoși, voinici, care trăiesc între noi. Sunt oameni de 60, 65, 70 de ani, încă au putere, sunt organizați în asociații de rezerviști.

Atenție, securistul care l-a promovat pe Călin Georgescu e vorba de Cristian Troncotă, care e istoric, profesor la Universitatea „Lucian Blaga” de la Sibiu. A fost decanul facultății de la SRI, Academia de Informații „Mihai Viteazul”. Deci omul ăsta a crescut generații care sunt astăzi la vârful SRI-ului. Deci influență mai au.

Și același Troncotă a încercat să acopere evident, în toți acești ani, a scris multe cărți, alături de alți foști securiști și generali SRI: Aurel Rogojan, Filip Teodorescu, oameni, să spunem, grei, între acești rezerviști, care au crescut noi generații, au propagat această dezinformare, au găsit adepți și printre jurnaliști la TVR, în diverse publicații, deseori foști informatori ai Securității.

Șeful SPM, Adrian Nicolau, „își bate joc” de teoria lui Ranco Pițu

În orice caz, această influență există și e nevoie de curaj din partea politicienilor și procurorilor să facă lumină. Și cred că există o șansă să facă. Probele sunt acolo și ar fi o datorie de onoare și un act extraordinar de important pentru a repune statul de drept în picioare, pe o bază solidă. Să putem spune, în sfârșit, că am putut elucida crimele de la Revoluție, care au însemnat, până la urmă, punctul zero al democrației române de azi, care le-a creat acestor politicieni accesul la putere într-o societate democratică.

Ei trebuie să-și plătească această datorie de conștiință față de popor și față de cei care s-au jertfit în decembrie 1989, să ne redea libertatea și au fost uciși de această rețea a fostului regim, a dictaturii ceaușiste. Este o datorie de onoare în care trebuie să sperăm, dar cumva să apelăm, să le cerem politicienilor să pună piciorul în prag lui Adrian Nicolau, care, atenție, Adrian Nicolau știe ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Am stat de vorbă cu el. Și nu crede în teoria lui Ranco Pițu. Efectiv, își bate joc de ea. I s-a părut ridicolă. Știe și ce s-a întâmplat în legătură cu faptul că a fost vorba de lucrarea rezistență, fiindcă a văzut documentele de la CNSAS și i le-am arătat. Le are. Deci omul, ca și probe, ca meserie, el poate să-și facă treaba. Important acum este să fie susținut și să facă dreptate în sfârșit. Un rechizitoriu adevărat.

Mădălin Hodor „a fost întors”: „L-au făcut să-și schimbe narațiunea”

Cotidianul: Ați făcut apel la conștiința politicienilor, la conștiința presei, ați vorbit și despre domnul Troncotă de la Academia de Informații, dar avem și cazul unui fost coleg de carte al dumneavoastră, domnul Mădălin Hodor, cu care ați scris împreună „Trăgători și Mistificatori”, care și-a schimbat între timp teza pe care o susținea în carte. Știu că este o parte dureroasă din experiența dumneavoastră. Cum vedeți acest lucru?

Andrei Ursu: Da, este dureroasă, fiindcă am colaborat destul de mulți ani cu Mădălin Hodor, din 2016 până prin 2018–2019, și m-a surprins enorm atunci. A fost o cotitură treptată. Și, cum să vă spun, mă doare această lipsă de caracter pe care am observat-o la acest fost colaborator. În momentul când a fost angajat de SRI (profesor la Academia de Informații „Mihai Viteazul” – .n.red) și am impresia că a fost urmărită cooptarea lui pentru a submina articolele și cercetările lui legate de Revoluție.

Eu nu văd altă explicație pentru care el a fost cooptat de SRI. I s-a spus că vine acolo ca profesor să le schimbe optica acelor foști securiști, sau, în fine, descendenți ai securiștilor din SRI. În realitate, el a fost întors, cum se spune, în limbajul de intelligence. Pur și simplu, i-au schimbat narațiunea. Fiindcă nu văd altă explicație pentru această turnură de 180 de grade a lui Mădălin Hodor cu privire la înțelegerea evenimentelor din 1989 decât ca un interes al SRI-ului să menajeze pe foștii securiști, să-i absolve, să le asigure impunitatea în continuare.

Mădălin Hodor, dintr-o dată, sau în fine treptat, dar până la urmă într-un mod drastic, și-a schimbat narațiunea. A ajuns să facă declarații că nu a existat rezistenți, că s-au împușcat între ei Securitatea și Armata și că s-au împușcat cu toții între ei fără să existe o intenție. Dintr-o dată, el a ajuns la această teză.

După ce am scris articole împreună și el a fost autorul principal …vă indic un articol chiar pe această temă, din volumul „Revoluția din 1989. Învinși și învingători”, volum coordonat de Gabanyi, cu frații Muraru și Daniel Șandru…avem acolo un articol scris de Mădălin Hodor ca prim autor și de mine, un articol care se numește „Lupta de rezistență a Securității. Planul și implementarea sa la Revoluție”. La pagina 398 până la 429, invit pe toți ascultătorii să citiți acest articol, în care Hodor și cu mine, în 2020, când a apărut această carte, am arătat, pe baza probelor indubitabile de la CNSAS, dar și din dosarul Revoluției, probe balistice etc., probe medicale….că acel plan de luptă de rezistență pe care vi l-am descris a fost implementat destul de fidel, cum spuneam, la Revoluție.

Ori Mădălin Hodor, în ziua de azi, nu prea mai vorbește mult de ce s-a întâmplat după 22 decembrie, dar atunci când vorbește neagă pur și simplu tot ce a scris el anterior anului 2019. Este foarte trist, dar nu mi-l explic….E vorba că nici nu contează foarte mult de ce a făcut-o. Ceea ce contează în această turnură este că cei din spatele lui, care l-au făcut să-și schimbe narațiunea, fără nicio altă probă… el nu a ajuns la noi concluzii din cauză că a descoperit apa caldă, să zic așa, că a descoperit niște elemente foarte clare, bine definite și, să spunem, care să-i schimbe complet optica. El a fost întors de o instituție care dovedește, în acest fel, că a avut interesul să-i menajeze pe securiști.

Hellvig și „Revista Vitralii: Lumini și Umbre”

La un moment dat a fost întrebat Mădălin Hodor, într-un articol de presă, cum se face că totuși SRI-ul mai are interes să colaboreze cu fosta Securitate, în contextul în care Eduard Hellvig i-a felicitat pe acei rezerviști grupați în „Revista Vitralii: Lumini și Umbre” și le-a adresat un mesaj de mulțumire pentru dezvăluirea adevărului istoric. Adică o chestie rușinoasă, efectiv, abjectă, i-aș spune. Șeful SRI să le mulțumească fostei Securități pentru contribuția la aflarea adevărului istoric care ei nu au făcut altceva decât dezinformări.

Ori Mădălin Hodor a explicat lucrul ăsta cu o informație din interior. Din interiorul SRI. El a spus, într-un mod mai mult sau mai puțin criptic, că SRI-ul are nevoie de foști informatori, surse din Orientul Mijlociu, ca să colaboreze cu NATO pentru dezvăluirea teroriștilor din țările arabe. Ceva de genul ăsta. Un mișmaș, i-aș spune, și cred că un „bullshit” uriaș, fiindcă acele surse, acei informatori din Orientul Mijlociu sunt de mulți ani oale și ulcele. Nu mai au probabil nicio valoare informațională pentru CIA și pentru nicio instituție de inteligență din Occident. Dar pur și simplu a funcționat ca un pretext de dezinformare.

Eu nici nu-mi dau seama dacă Hodor credea sau nu credea în această absurditate. Dar nu are importanță ce credea el. Pentru noi este foarte semnificativ și periculos că SRI-ul de azi are interese încă puternice de a nu-i supăra pe foștii securiști.