Cine apără statul de drept?

Asistăm la opoziţia a două curente în privinţa statului de drept în România ultimilor ani. Unii cred că cine are puterea are dreptul să legifereze convenabil şi să orienteze aplicarea legilor. Alţii cultivă opinia că doar un grup ar apăra europenizarea şi că numai anumite persoane ar îmbrăţişa statul de drept. Şi unii, şi ceilalţi îşi asumă dreptul ca ceva ce poate fi îndreptat împotriva dreptului altora.

Situaţia ţine de împrejurarea că se înţelege încă superficial „domnia legii” (vezi, pentru detalii, Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, pp.146-149). În fapt, statul de drept mai are nevoie de paşi, care exced opoziţia amintită. Pentru a-i putea face, se cuvine asumat din nou sensul statului de drept şi lămurit ce este de făcut.

Se ştie că statul de drept a înlocuit în epoca modernă statul deciziilor privilegiate, caricaturizat adesea ca „stat al bunului-plac”. Prin statul de drept, pe de o parte, puterea autorităţii a fost limitată de drepturile supuşilor şi, pe de altă parte, soluţionarea litigiilor a trecut în seama legilor. Statul de drept este legat de voinţa înlocuirii „guvernării prin persoane” cu „guvernarea prin legi”. Aşa cum Montesquieu spunea, în chestiune este atingerea situaţiei în care „nimeni să nu fie constrâns să facă lucrurile pe care legea nu-l obligă şi să nu le facă pe cele pe care legea le îngăduie”.

Filosofia germană, cu precădere, a argumentat universalitatea dreptului. Kant, bunăoară, în Metafizica moravurilor (1792), considera statul ca „unire a unei mulţimi de oameni sub legi juridice” (Kant, Scrieri moral-politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p.163), având ca esenţă funcţionarea independentă a puterilor, legislativă, executivă şi judiciară, sub controlul „conducătorului universal (care, considerat după legile libertăţii, nu poate fi altul decât însuşi poporul unit)” (p.165). În Spre pacea eternă (1795), Kant se referea direct, numindu-l „republican”, la ceea ce numim astăzi statul de drept: „constituţia – scria el – care se întemeiază, în primul rând, pe principiile libertăţii membrilor unei societăţi (ca oameni), în al doilea rând, pe principiile dependenţei tuturor de o singură legislaţie comună (ca supuşi) şi, în al treilea rând, pe legea egalităţii acestora (ca cetăţeni) – este cea republicană” (p. 394-395). Ştim că Rousseau a accentuat impactul statului de drept în luarea sub control a acţiunii autorităţilor prin legi. Hegel a arătat însă, în mereu inspiratoarele sale Principii ale filosofiei dreptului (1820), că statul de drept înseamnă ceva mai mult, anume ridicarea oamenilor deasupra oricăror interese particulare prin „universalitatea” regulii. Nu este, în alte cuvinte, stat de drept acolo unde dreptul este instrumentat de interesul cuiva, oricine ar fi, unde, altfel spus, dreptul nu se poate impune în faţa oricărui interes particular. „Pentru a avea gândul dreptului – avertiza cunoscutul filosof – trebuie să fi primit o educaţie a gândirii şi să nu fi rămas în purul sensibil, trebuie să aplicăm lucrurilor forma universalităţii, şi, tot astfel, să ne îndreptăm viaţa după un universal” (ediţia Editurii Academiei, Bucureşti, 1969, p. 238). Legea se aplică pentru toţi şi în orice litigiu – în relaţia cetăţeanului cu autorităţile, în relaţia dintre cetăţeni şi în relaţia dintre puterile statului.

Sub aspect istoric, aşa cum se observă în constituţiile moderne, ca şi în dreptul constituţional, statul de drept a pus, într-adevăr, accente variate. De pildă, reglementările în consecinţa constituţiei americane şi a declaraţiilor Revoluţiei franceze, sau, în vremurile mai noi, a Declaraţiei universale a drepturilor omului (1948), pun accentul, în mod firesc, pe respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului. Dar accentele nu trebuie să ne împiedice să vedem, împreună cu Hegel, că statul de drept include universalitatea reglementărilor. Acestea îi privesc pe toţi cetăţenii şi toate instituţiile implicate în funcţionarea statului.

Soluţiile variate, pe care universalitatea dreptului le inspiră, depind de multe lucruri, inclusiv de cultura civică şi buna credinţă a celor care vor să aplice statul de drept. Dar nici o soluţie care vrea să rămână în cadrul statului de drept nu-şi poate îngădui să dilueze una dintre relaţiile amintite – relaţia dintre cetăţeni şi autorităţi, relaţia dintre cetăţeni şi relaţia dintre ramurile puterii de stat – şi, cu atât mai puţin, să îndrepte vreo instituţie implicată împotriva celorlalte.

Ce vedem la noi în anii din urmă? Cei care cred că statul de drept este deja realizat comit câteva erori: ei văd dreptul aplicat după ce postulează că doar cei pe care ei îi preferă să aplice dreptul o fac; ei cred că dreptul este aplicat doar după ce anumiţi cetăţeni sunt penalizaţi; ei socotesc amestec în treburile justiţiei orice reflecţie publică despre funcţionarea justiţiei şi ajung să combată dreptul legislativului de a reglementa orice materie, sub argumentul greşit folosit al îngrădirii independenţei justiţiei. Cazuri dintre cele mai mediatizate în ultimii ani atestă justeţea acestei evaluări.

În mod evident, cei care cred că justiţia este deja în ordine trec sub tăcere fapte indubitabile: diferenţa prea mare de soluţii în aceeaşi speţă, cu aceleaşi probe, de la un tribunal la altul şi de la instanţele de fond la cele de apel; soluţii grave sprijinite pe probe doar verbale, aproximative şi neconcludente; soluţii redactate defectuos, cu încălcarea logicii elementare şi într-un limbaj colocvial; discrepanţe în raport cu CEDO în numeroase soluţii; transformarea justiţiei într-o operaţiune în sine, străină de valoarea dreptăţii; larga suprafaţă a improvizaţiei în materie de reglementări de drept.

Nu este cazul ca statul de drept să fie luat doar pe câte o latură a sa (legiferarea, aplicarea legii etc.), opusă celorlalte. Recunoaşterea doar parţială a „domniei legii” („legiferăm pentru a impune soluţii celor care aplică legea” sau „aplic legea aşa cum o pricep” etc.) nu este niciodată justiţie. Este însă cazul să cultivăm acea elaborare de legi şi acea independenţă a justiţiei care să ducă la soluţii ce permit să se facă pasul major: trecerea de la proclamarea statului de drept la asigurarea dreptăţii în litigii.

Trecerea aceasta este parte a unei tranziţii mai ample din societate, de care România de astăzi are strictă nevoie. Am în vedere trecerea de la libertatea de iniţiativă la economia de piaţă care aduce dezvoltarea, de la democraţie redusă la alegerea periodică a reprezentanţilor la democraţie ca formă de viaţă, de la liberalismul primar la democraţia liberală, de la libertăţi la moralitatea publică şi de la o politică externă mimetică şi de poze, la una bazată pe analiză proprie şi inovativă. Apără statul de drept cei care îşi asumă exigenţa aplicării reglementărilor de drept şi lucrează la ameliorarea acestora şi la crearea condiţiilor necesare şi suficiente pentru ca în litigii să triumfe dreptatea.

Statul de drept care asigură dreptatea în litigii poate fi atins numai printr-un ansamblu de măsuri ce vizează multe laturi. Nu se ajunge nicidecum la stat de drept dacă măsurile sunt doar pe jumătate. Astăzi, în România este încă de luptat, într-adevăr, pentru a face să se recunoască în statul de drept soluţia, în locul funestei mentalităţi „aranjamentul bate regulamentul”. Dar ne facem iluzii dacă socotim că numai o parte a societăţii are de învăţat ce este statul de drept şi că acest stat face deja dreptate pe cât este nevoie.

Până la dreptate, chiar statul de drept existent mai are de făcut mulţi paşi. Am în vedere, ca prim pas, lămurirea în mod lucid a stării actuale a statului de drept în România. Este evident că nu dă rezultate autoflatarea ce rezultă din perpetua comparaţie doar cu exemplele rele din lume.

Apoi, am în vedere, ca măsuri efective: reluarea procesului de reglementare constituţională; refacerea legilor organice; asigurarea coerenţei logice şi a formulării lingvistice a legilor; scoaterea magistraţilor de sub desemnarea din partea unei singure persoane; racordarea pregătirii juriştilor la sistemul internaţional; eliberarea dezbaterii publice asupra funcţionării independente a justiţiei. Să stăruim asupra acestor măsuri.

O constituţie nu poate intra în oricâte detalii. Atunci când un preşedinte abuzează de constituţie, nu este de vină constituţia. Nu este realist să se aştepte ca o constituţie să îngrădească eficace şi în toate direcţiile reaua credinţă. Constituţia 2003 are însă, oricum, nevoie de revizuire. Nu mă gândesc doar la o nouă organizare administrativ-teritorială, care este prea bine cunoscută. Mă gândesc, însă, de pildă, la clarificarea statutului „demnităţii umane” ca suport al libertăţilor şi drepturilor şi la consolidarea acestei valori. Mă gândesc, de asemenea, la lămurirea felului de democraţie ce se angajează în societatea noastră. Trebuie asumat că democraţiile sunt, la rândul lor, felurite (vezi, spre edificare, vasta examinare actualizată din Manfred Schmidt, Demokratietheorien, Leske+Budrich, Opladen, 2000, 608 pg.), iar unele (precum „democraţia elitelor”, „democraţia în acţiune” etc.) sunt doar înfundături istorice. Nu există, la propriu, „democraţie iliberală”, cum s-a susţinut recent, dar de la liberalism la democraţie este o distanţă de parcurs. Concret, sunt de părăsit „democraţia oligarhică” a tradiţiei Europei Răsăritene şi „democraţia autoritară” cultivată de neoliberalismul epocii, care menţin regiunea în rămânerea ei istorică în urmă. Ştim prea bine că aspiraţia la democraţii ideale este contraproductivă, dar un pas chibzuit înainte este indispensabil, dacă se vrea aducerea în cercul deciziilor nu numai a demos-ului, ci şi a cratos-ului acestuia.

Legile organice sunt doar aparent în regulă în România de astăzi. La noi a prins teren mentalitatea după care lucrurile s-ar desfăşura normal, iar reglementările ar fi în ordine. Or, aşa cum se vede adesea, ceea ce iese în viaţa reală din reglementările şi deciziile existente este în mod frecvent lucrul de mântuială. Dacă te uiţi în evaluări, toţi sunt „băieţi buni”, dar ce rezultă din acţiunea lor este mediocru: nemuncă, furt, abuzuri, corupţie la tot pasul, performanţe chinuite şi, mai nou, o voinţă extinsă de emigrare. A fost suficient să se ridice un pic vălul asupra retrocedărilor pentru a se vedea întreaga grozăvie a abuzurilor! Va fi destul să se intre în dosarele concursurilor (pentru subvenţii, granturi, pentru posturi etc.) şi numirilor pentru a se vedea, în multe locuri, o altă faţă deloc agreabilă a realităţii.

Dacă privim reglementările prin prisma rezultatelor efective, atunci, onest spus, aproape fiecare dintre legile organice prevăzute la articolul 73 din Constituţie are nevoie de revizuire. Aceasta nu pentru că acum datele situaţiei sunt altele, cum se crede la repezeală (căci nu se schimbă legile doar în funcţie de situaţie!), ci pentru că legile noastre organice sunt pline de opţiuni greşite, generatoare de daune. În definitiv, mulţimea abuzurilor din societate nu ar trebui să ne îndemne să chestionăm legile proprietăţii şi legislaţia numirilor în posturi de răspundere? Ascensiunea la decizii a celor mai puţin pregătiţi şi desfigurarea cotidiană a democraţiei nu pune oare în discuţie sistemul electoral? Paralizia dezbaterilor din societate nu atrage atenţia asupra nevoii de a lăsa să se exprime fără corset pluralismul politic, sindical, cultural? Declinul calificărilor şi lipsa de consecinţe a cercetării ştiinţifice nu ar trebui să determine regândirea legislaţiei din domeniu? Plasarea României la coada Europei nu este motiv suficient pentru a chestiona legislaţia şi calitatea decidenţilor? Sunt doar câteva dintre întrebările stringente.

Legile adoptate de Parlament sunt de obicei stufoase, încât se ajunge la rezultatul paradoxal: legea vrea să nu lase şanse de fugă de sub impactul ei, dar, prin complicaţiile inutile şi cvasiprezentele „instrucţiuni de aplicare”, creează involuntar tot felul de canale de ieşire. Şi mai grav, corelarea legilor care ating un domeniu este doar nominală, incoerenţa fiind de fapt caracteristică. Nu mai vorbesc de erorile logice ce abundă în legi, coduri, motivări de sentinţe, care asigură copios seminariilor de teoria argumentării cu studenţii sofisme şi ilustrări de limbaj nejuridic şi, până la urmă, ale lipsei stilului profesional. Ar trebui ca legiuitorii să-i reviziteze pe Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu sau pe mulţi alţii care formulau cu precizie şi eleganţă legile.

Desemnarea magistraţilor ridică încă probleme în România de astăzi. Lunga dispută care a avut loc pentru numirea procurorilor generali a dovedit din plin cât de mare este preocuparea de a controla procesul. Ştim prea bine că numirea în colectiv a magistraţilor, de genul hotărârii adunării generale a cuiva, nu dă rezultate din motivul simplu că şi hotărârea unei adunări generale este în fond expresia unei voinţe. Numirea trebuie făcută de cineva în carne şi oase. Dar nu numai adunarea generală nu e soluţie, ci şi voinţa unei singure persoane, fie ea şi preşedintele republicii. Trebuie corectat sistemul actual al numirii mgistraţilor făcând loc cât mai multor voci de contrabalansare a riscului ca voinţa unei persoane, oricare ar fi ea, să se impună. Magistraţii, în alte cuvinte, trebuie să fie în cea mai mare măsură posibilă efectul unei decizii în interes public luate fără personalizări necontrolate. Legitimitatea lor, ştim bine, devine cu totul alta.

Pregătirea juriştilor ridică, de asemenea, probleme. Ne aflăm în România, ca şi în alte ţări, după expansiunea, din 1989 încoace, a învăţământului superior de drept. Un fapt cvasigeneral la noi este însă carenţa de înzestrare a facultăţilor de drept în materie de biblioteci şi laboratoare specifice. Mai grav este faptul că a fost afectat negativ curriculum-l studiilor de drept: studenţii nu mai au ocazia învăţării logicii, a psihologiei, a sociologiei, a economiei, a filosofiei, pentru trebuinţele lor ca viitori evaluatori de acţiuni ale persoanelor, sau sunt familiarizaţi prea puţin cu experienţe juridice diverse. Cultura profesională în drept – şi nu doar aici – a fost privată de o componentă indispensabilă.

Durata studiilor de drept a rămas cu opt semestre pentru nivelul bachelor, dar, trebuie spus, şi studiile de drept poartă urma greşitei înţelegeri a „sistemului Bologna” din ţara noastră, care face să se creadă că profesionalismul rezultă din noi tehnici de examinare şi notare într-o educaţie decapitată. Ca şi în alte domenii, se pot publica articole şi se pot lua note mari sau credite multe, dar, profesional vorbind, acestea nu reprezintă totul nici în drept, cum nu reprezintă nici în alte domenii.

Scurt spus, pregătirea juriştilor trebuie revăzută, dacă în joc este delicata problemă a dreptăţii, sub cel puţin trei aspecte: înzestrarea bibliotecilor, curriculum, durata. Un jurist care propune sau dă sentinţe este, logic vorbind, un om mai înţelept, datorită experienţei de viaţă asupra căreia se presupune că a reflectat, decât cei din faţa sa. Din această exigenţă de la sine înţeleasă trebuie trase consecinţe, aşa cum se face în ţările în care se reuşeşte ca în instanţe să se ajungă în cea mai mare măsură la dreptate.

Este o prejudecată păguboasă teza, prevalentă la noi în anii din urmă, că discuţia publică este prin ea însăşi deranjare a independenţei justiţiei. În statul de drept, nimeni nu are dreptul să intervină în treburile justiţiei. Dar orice cetăţean are dreptul să se pronunţe asupra justiţiei. Spus simplu, tocmai pentru ca justiţia să fie independentă de orice forţă din societate, deschiderea spre discuţia publică este necesară. Acolo unde se gâtuieşte exprimarea publică argumentată nu iese decât o justiţie instrumentată. Căci limitarea discuţiei publice asupra justiţiei transformă pe nesimţite aplicarea legii într-un privilegiu al cuiva, pe care statul de drept îl exclude din principiu.

andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.