Cine nu are excedent bugetar să îşi cumpere

China se află în situaţia de a nu mai fi nevoită să impună portul măştii şi distanţarea.

Cum s-a ajuns aici? Dacă într-un oraş era depistat un infectat, tot oraşul era carantinat vreme de 14 zile. Nu intra nimeni, nu ieşea nimeni din oraş. Fiecare locuitor avea grijă de propria sa izolare. Spitalele nu erau expuse suprasolicitării.

Pierderi economice mari… Dar când ai excedentul bugetar peste 5000 de miliarde de dolari, îţi permiţi…

Metoda chinezească e cunoscută în Occident, dar, dacă ar practica-o, occidentalii s-ar vedea cu datorii suverane întinse până la stră-stră-strănepoţi. Occidentalii aveau de jucat pe sârmă între drepturile de factură economică şi cele de factură medicală. Cum ar fi putut fi mai înţelepţi? Fiecare familie are dreptul de a şti cât mai precis cauza deceselor membrilor săi. Inducerea fricii de autopsiere a anulat acest drept. Mai mult decât atât: frica a crescut curbele grafice din statistica deceselor cauzate, chipurile, de COVID-19 şi, astfel, a indus şi mai multă panică. Încă şi mai mult: a dat apă la moară argumentelor speculative cu privire la natura conspiraţională a pandemiei.

Acum, argumentele pro şi contra conspiraţie stau faţă în faţă, la egalitate de şanse. Cea mai mare greşeală occidentală? Lockdownul general (închiderea totală a ţărilor). China a practicat lockdownuri locale şi zonale. În faza a doua a pandemiei, şi Occidentul a trecut la această procedură mai flexibilă. Dar a fost mult prea flexibilă în condiţiile în care din zonele închise cu lacătul se putea ieşi sub motivaţia intereselor de muncă.

În Occident, interesele economice au învins interesele medicale.

Era previzibil că aşa va fi? Ce ne spun simulările pre-pandemie? Nu ni s-a comunicat nimic niciodată. Altă apă la moara conspiraţionismului. Multă apă.

Cu siguranţă, era previzibil câtă vreme doar Germania avea excedent bugetar aici, în Occident, şi îşi putea permite mari pierderi economice o vreme. Doar o vreme. După care şi în Germania factorul economic avea să înfrângă factorul medical.

Dacă ne aflăm în consecinţele unei conspiraţii, nu a fost alta mai uşor de pornit vreodată: tot greul (şi singurul) ar fi constat în ascunderea felului cum SARS-CoV 2 a scăpat din „puşcăria” cercetărilor ştiinţifice. Restul era previzibil, inclusiv faptul că ar fi urmat ca interesele economice să prevaleze în faţa celor sanitare, inclusiv faptul că oligarhia acestor interese ar fi considerat totul o oportunitate pentru a mai face un pas către guvernanţa mondială.

A mai existat vreodată ceva similar? Istoricii au considerat că fără asasinarea prinţului moştenitor al Imperiului Austro-Ungar, Primul Război Mondial nu ar fi izbucnit. Apoi au constat că, fără acest război, monarhiile vremii nu ar fi dispărut ca nişte castele de nisip. Fără extinderea republicanismului, nu ar fi putut să se întâmple trecerea de la economiile naţionale la globalizarea unor afaceri.

Ne aflăm, azi, în situaţia în care comisiile naţionale de bioetică au fost scoase din jocul avizării finale a vaccinurilor. Asta nu e ceva care să reducă apa care curge la moara suspiciunilor.

Desigur, istoricii care vor scrie povestea acestor zile vor face parte din tabăra învingătorilor. Dar nu e sigur că vor mai avea libertatea celor care au scris despre Primul Război Mondial. Azi încă mai putem constata că nu e deloc normal ca despăgubirile pentru eventualele efecte adverse grave ale vaccinurilor să fie plătite de guverne, nu de firmele producătoare.

Privatizarea cercetării ştiinţifice în chestiunile medicale poartă oare vreo vină pentru presupusa conspiraţie? Să treci în logica profitului asemenea cercetări şi să tratezi drept marfă vindecarea nu pare a fi ceva sută la sută hipocratic. Faimosul jurământ îşi are originea în vremuri în care practicile medicale nu se învăţau în şcoli publice. Învăţarea acelor practici era ezoterică şi era condusă de consacraţii templelor de misterii. Acolo se ştia prea bine că acela care poate vindeca poate, de asemenea, să îmbolnăvească. Era considerat „monstru sacru” când se răspândea o boală în comunitate.

Realiştii (dar, de regulă, idealiştii sunt majoritari în lume) au, azi, de partea lor inclusiv faptul că sunt cenzuraţi, marginalizaţi, batjocoriţi. Ei apar acum drept monştri. Între ei, unii văd semne ale Antihristului. I-a încurajat demisionatul Papă Benedict al XVI-lea, care a descifrat evenimentele ca pe o mare bătălie anticreştină. Mulţi idealişti ai progresismului sunt de acord cu Papa cel demisionat, dar se bucură că are să fie slăbită şi mai mult această piedică ce stă în calea unui viitor mai bun: credinţa. Dar ei nu vor să bage de seamă că, în lupta cu terorismul islamist, niciun oficial occidental nu îndrăznea să atace crezul islamului.