Cioran, editorul său şi puterile ironiei

Editura Humanitas a găsit un editor de o calitate specială pentru textele cioraniene inedite. Constantin Zaharia e numele său. Era la Paris imediat după 1990 pentru a-şi pregăti un doctorat despre Cioran. Azi este cel mai profund cunoscător al puterii centrale din stilistica cioraniană: ironia. Nu poţi fi ironist adevărat decât într-o situaţie tragică – iată ce a înţeles acest hermeneut al lui Cioran, devenit şi editor al său.

Să luăm un exemplu de ironism tipic cioranian şi să-i clarificăm tragismul. Dacă aş fi arhitect, aş ridica un templu în cinstea ruinelor – e o spusă de-a lui Cioran. Nu ştiu dacă e scrisă undeva, dar nu are importanţă dacă a devenit aforism scris au ba.

Să încercăm să negăm conţinutul acestui aforism… Cum ar suna negarea sa? Nu cumva la fel? Nu cumva negarea sa e cuprinsă în el însuşi? Să epigonizăm: dacă aş fi Bach, aş compune muzică în cinstea tăcerii…

Cioran spune, în alt loc şi cu alt sens tragic, că locuim pe fundul unui iad în care fiecare clipă e un miracol. Tragismul acestor polarităţi este ironic pentru că aduce maximalul unor contrarii polare la minimalul exprimării lor? Nu de aceea… Ci pentru că aceste exprimări găsesc o stranie bucurie a tensiunii dintre contrarii.

Cu aceeaşi bucurie tragică s-au jucat descoperitorii greci ai paradoxului, înspăimântaţi fiind de abisul din el, dar şi fascinaţi de puterea lui de a anula dogmatismele gândirii. Eu, cretan fiind, spun că toţi cretanii sunt mincinoşi. Dacă mint, ca orice cretan, rezultă că nu toţi cretanii sunt mincinoşi, că unii spun adevărul. Şi dacă am spus chiar eu un adevăr, înseamnă că toţi cretanii sunt mincinoşi.

Aceasta era o formă ludică a paradoxului. Dar când spui, precum Cioran, că viaţa e o criză a eternităţii în orice clipă a faptului de a fi viu – ludicul a trecut deja prin abisul ironiei şi contrariile s-au pus într-un dans în care nordul nu mai poate face pereche decât cu sudul.

Tragicul, aici, şi bucuria din dansurile sale par a paraliza orgoliile gândirii care a înstrăinat polii unul de celălalt. Par a fi ajuns pe un tărâm de dincolo de polarităţi, la un liman care le era dat mai ales misticilor.

Da, gândul-cheie pentru înţelegerea lui Cioran este cuprins în cuvântul ironie, dar nu îi vei cuprinde întreg cuprinsul dacă nu poţi să cobori până la esenţa unei situaţii tragice: şi-şi, nici-nici. Marile bătălii ale minţii s-au dus contra acelui ori-ori impus de logica aristotelică, o lume tensionată a terţului exclus pe care sufletescul omenesc o poate detensiona într-un fel pe care mintea îl găsea a fi paradoxal.

Până la un punct… Punctul acela s-a „întrupat” în 1931, într-o teoremă logico-matematică şi meta-matematică. Care ce a demonstrat? Că nu poate exista demonstrabilitate fără paradoxie. Parafrazându-l pe Cioran, am putea ajunge la acest aforism: gândirea e o criză a vieţii în orice clipă a faptului de a o înţelege a fi mai mult decât poate arăta perechea viu-mort.

Acest mai mult s-a arătat chiar gândirii ştiinţifice în faimosul experiment cu pisica cuantistului Schrödinger. Azi, fizica acceptă că orice ieşire din şi-şi (nici-nici) ia forma ori-ori, dar nu poate desfiinţa lumea lui şi-şi (nici-nici).