Cipurile emoționale, păpușile sentimentale și omul de plastilină (I)

Cipurile emoționale, păpușile sentimentale și omul de plastilină  sau Primul pas pe drumul de o mie de mile către transhumanism (I).

1. De regulă, trimiterea la dispozitive sau cipuri de urmărire și control al comportamentului omului simplu stârnește ironii care se termină cu clișeul „teoria conspirației”. Numai că, în cazul Internet of things/bodies, nu mai este vorba de teorie, ci de fapte (chiar premiate de instituții de prestigiu sau de elemente fundamentale din structura statului de drept), iar ignorarea acestor fapte îi face pe toți ceilalți complici pasivi ai acestei conspirații. Iată două exemple:

a). Despre affective computing se vorbea, cu titlu de SF, încă din anul 1997, când o cercetătoare de la MIT, Rosalind Picard, a publicat o carte cu acest titlu. Picard a oservat atunci că, deși emoțiile obișnuite și vizibile au expresii cognitive și corespondențe în limbaj (de exemplu, dacă simt teamă spun „mi se face frică”), cele mai multe fie nu au astfel de corespondențe, fie sunt imperceptibile. Cu toate acestea, computerele (sau obiectele și dispozitivele „smart”, în prezent) pot nu numai să detecteze aceste emoții nenumite ori imperceptibile, dar pot și să le colecteze, să le stocheze și să le clasifice, creând modele de analiză (pattern) pe baza cărora vor putea fi oricând și la oricine recunoscute și focalizate. Rosalind Picard si-a constituit propria companie, în 2017, pentru a valorifica aceste descoperiri pe care le făcuse în urmă cu 20 de ani. S-a numit … Affectiva. Afacerea s-a axat, initial, pe aplicații medicale inofensive și benefice (de exemplu, comunicarea cu copii care au autism). Dar, în scurt timp, afacerea s-a extins la dotarea tuturor dispozitivelor „smart” cu … cipuri emoționale1.

b). În anul 2015, compania Realyes a câștigat un grant de 3,5 milioane de euro de la Comisia Europeană pentru un proiect denumit SEWA (Automatic Sentiment Analysis in the Wild, în traducere brută, „analiza automatică a sentimentelor în sălbăticie”…), destinat construcției unei tehnologii capabile să „citească”, să stocheze și să analizeze automat emoțiile persoanelor care văd sau percep un „conținut” (text, poză, video, desen animat, meme), pentru a măsura cu precizie gradul în care respectivele persoane au apreciat sau au dezaprobat conținutul. Imediat ce a luat cunoștință de acest proiect, directorul general al AOL Internațional s-a entuziasmat atât de tare încât a declarat că acest proiect este un adevărat Sfânt Graal pentru marketingul în domeniul video, un salt uriaș în domeniul aplicațiilor tehnologice. În 2016, Comisia Europeană a acordat companiei Realyes, pentru realizarea proiectului SEWA, premiul Horisons 2020, motivând că această tehnologie va ajuta comercianții să își construiască reclame mai relevante și să își facă vânzările mai sigure2…

Comisia Europeană nu a observat, însă, faptul că această „mașină de învățat” deschide o cutie a Pandorei. Lumea de azi este, la propriu, invadată de dispozitive de „affective computing” și de tehnologii de „emotion&sentiments analytics”. În prezent, majoritatea lucrurilor „smart” pe care le cumpărăm pentru a ne face viața mai ușoară și traiul mai comod sunt dotate cu cipuri emoționale3, care ne veghează și ne cartografiază chiar și când nu sunt în funcțiune. În tot acest timp, ne colectează surplusul comportamental, pe baza căruia ne construiesc și detaliază avataruri digitale, menite a ne estima comportamentul și a ne controla alegerile.

2. La un moment dat mediul online, chit că este anațional și cvasi-infinit, devine insuficient pentru a continua extracția de profile informatice și trebuie să treacă în lumea reală. Internetul lucrurilor (internet of things, IoT) este conceput exact în ideea ubicuității (omniprezenței) digitalizării, din care să se poată extrage surplus comportamental. Pentru a se ajunge la modificarea comportamentului în lumea reală, extracția trebuie să treacă și de această frontieră, adică să pătrundă în corpul și în identitatea individului – internetul corpurilor (internet of bodies, IoB). Acela este momentul în care omul ajunge să se comporte conform planului, ca un om de tinichea care va rătăci la infinit, pe cărarea galbenă care duce la castelul Vrăjitorului din Oz, pentru a-și găsi o inimă, adică sufletul evacuat din el pentru a face loc avatarului său digital, compus din „produse predictive”, adică din estimări comportamentale împachetare și etichetate pentru a putea fi expuse la „raft” și comercializate. Din acel moment omul de tinichea devine non playable character (NPC), adică o entitate a jocului care nu poate face nimic altceva decât ceea ce îi dictează jucătorul, după specificațiile programatorului. Din acel moment devine recoltă, iar libertatea sa nu mai e considerată ca un dat natural, ci ca o concesie făcută cu pipeta de Big Brother, în schimbul a nenumărate cedări sau renunțări la drepturi și libertăți (considerate cândva fundamentale).

Majoritatea dispozitivelor și a lucrurilor „inteligente” care ne populează lumea și viața – în casă, la birou, în mașină, la facultate, în sălile de cinema, teatru, opera, pe stadion, în avion, pe plajă, la munte – sunt dotate cu diverse sisteme de urmărire și captare care emit permanent semnale despre noi, despre emoțiile noastre, despre comportamentul nostru și despre mișcările noastre. Instrumentele de monitorizare la purtător – ceasuri, brățări, căști, ochelari – care ne „asistă” în eforturile de a slăbi și de a face mișcare, de a mânca „sănătos”, de a ne hidrata, de a ne calma sau detensiona etc., și care ne urmăresc toate procedurile medicale, bătăile inimii, presiunea sângelui etc., par că ne fac viața mai simplă, dar sunt menite, de fapt, să colecteze date și informații prețioase despre noi, iar nu pentru noi. Tehnologiile GPS, contractele electronice, pașapoartele sanitare (sau „de libertate”) platformele de social media, „amicii” robotici (de gen Alexa sau Siri) și mașinile autonome au același scop – sub aparența că ne fac viața simplă și comodă, ne colectează tot surplusul comportamental, în scopul programării alegerilor și achizițiilor noastre, adică, al construcției unui viitor deviat de la cel natural, care rezultă din opțiunile noastre libere și conștiente. Deja mulți oameni au ajuns să lase pe seama algoritmilor ce film să vadă, ce meniu să gătească, ce știri să urmărească, ce „prieteni” să frecventeze și chiar ce persoane să întâlnească pentru aventuri amoroase sau pentru întemeierea unei familii – deviza omului nou-normal pare a fi „de ce să fac efortul de a gândi când pot da click și rezolva totul ca prin magie?”. Nu este distopie, ci realitate: oamenii au ajuns să aibă ca șef o aplicație, să fie „judecați” de un algoritm în loc de un judecător, să fie „tratați” de un mecanism automat în locul unui doctor sau să fie „consolați” de o Inteligență Artificială în locul unui preot sau al unui psiholog. În mod evident, prin această „externalizare” ne expunem celei mai periculoase forme de manipulare – cea pe care nu o mai putem percepe, pentru că a devenit banală. Am ajuns deja să credem că deciziile luate în locul nostru sunt chiar deciziile noastre (de care, culmea ironiei, ne și atașăm emoțional).