Cochilia (26)-Ediția a doua, revizuită după 30 de ani

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

Pentru câteva zile, Doctorul dispăru cu totul din Piatra Arsă. „Acum, acum să se facă, în sfârșit, blestematele acelea de numiri!“ se ruga el către un Dumnezeu (în care nu credea), sperând să se repete figura de data trecută, așa încât sfântul colegiu adunându-se, el să fie ostracizat din nou undeva: dacă prea fericiții părinți ar fi mai îndârjiți și l-ar trimite în Irlanda, s-ar duce smerit în Irlanda, dar dacă ei ar considera suficient să-l surghiunească doar la Plovdiv sau la Bekescsaba, nu s-ar sustrage nici de la acele exiluri mult mai apropiate. Numai că nu se găsi nici o conferință, nici un curs, nici un congres care să reclame urgent prezența eminentului endocrinolog român. Și nici măcar puținii căzuți la examenul de bacalaureat n-au mai fost adunați pentru o a treia sesiune… în octombrie. Singurul loc de refugiu se arătă o invitație cu totul și cu totul minoră la o sesiune de comunicări științifice la Sibiu, unde conferențiarul doctor fu așteptat sâmbătă la trenul de ora nouă dimineața și condus la gară duminică după amiaza. Scurt și fără nici un rost! Niciodată nu luase în seamă acele invitații, acum o onorase cu hotărârea fermă de a face ceea ce n-a mai făcut în viața lui – să se îmbete cu orice tovarăș de nădejde cu ocazia tradiționalului și obligatoriului banchet de după lucrările din plen. Era convins că la manifestare nu va întâlni decât cel mult doi directori de spitale județene și alți trei medici care, dintr-un motiv sau altul, aveau nevoie de câte o adeverință că au participat și că, deci, erau posesorii unei bogate activități științifice. Numai că acțiunea a fost onorată și de câteva personalități, totul a decurs foarte sobru, banchetul a avut loc sâmbătă seara și nu duminică și el se pomenise fără nici o poftă de a bea.

După ce dăduse bir cu fugiții, dispărând din Piatra Arsă, Diamant își duse conștiința la ecograf și constată că necazul cel mai evident era că el nu îmbătrânise încă suficient și că, prin urmare, trebuia să se hotărască în mod concret cum are de gând să-și trăiască restul vieții. Tocmai această indecizie l-a dus la situația de a intra ca un descreierat în jocul patologic al pupilei sale. Și, pentru că, amintindu-și de ea și simțind limpede că nu s-a vindecat încă nici pe departe de ființa ei, hotărî să-și caute o femeie normală, de o vârstă decentă, cu care să se întâlnească din când în când. Prima consecință fu că în lunea următoare o invită pe o colegă la concert și se plictisi acolo atât de mult încât pierdu orice poftă de a continua seara cu nevinovata doctoriță. ,,Pe muzică se transmit cel mai neîngrădit sentimentele, găsi el scuza, așa că, dacă m-am plictisit atât de cumplit, a fost nu numai fiindcă timp de aproape o oră n-am putut să pun o țigară în gură, ci și fiindcă individa n-a avut ce să-mi transmită!“

A doua zi, regretă. Era perfect conștient că, după cele întâmplate – sau, mai bine zis, după cele ce nu s-au întâmplat – o să-l apuce instantaneu un sentiment de lehamite atunci când va trebui să conceapă strategia de a cuceri o altă parteneră. Să se culce pur și simplu cu o femeie, ceea ce, în fond, i se părea absolut suficient, era imposibil ,,în condițiile date“. Pentru a ajunge acolo era inevitabil să-și înfoaie puțin penele, să spună două anecdote irezistibile și să fie galant o jumătate de oră. Iar ocaziile mai lesnicioase i se păreau pur și simplu abjecte.

Mai nou, nopțile le dormea la clinică. Inițial, se mutase pentru o zi la Lavinia. Acolo însă i s-a interzis cu desăvârșire să fumeze, el care a ajuns la patru pachete pe zi (dar măcar tutun mai bun), în vreme ce Doru pufăia și pleoscăia din pipă, fără să i se spună ceva.

– Cu tutunul lui Doru ne-am obișnuit, se scuzau femeile casei.

– Ce? Ăla-i tutun?! Ăla-i mahorcă!

Degeaba, specialistele constatară că – după niște semne absolut sigure – bietul copil, atât de sensibil la orice factor extern, nu suporta țigările KENT și BT, însă era perfect imun la mahorca adusă de tatăl său de la țară. („Ce să fac dacă trebuie să trăiesc voios într-o Românie unde până și tutunul de pipă autohton a dispărut din comerț?“ îl întrebă ginerele.)

N-a fost singurul motiv pentru care a părăsit Niky căldura familiei fiicei sale. Membrii acesteia atât de uniți în coaliția antitabagică – secția țigări – se certau fără încetare între ei din te miri ce, iar ruda semi-oaspete era rugată mereu să facă pe arbitrul. Toate astea nu erau suficiente pentru a-i putea distrage atenția de la „Aristița” et co. Și-o amintea toată ziua și toată noaptea și se surprindea stând nu numai în pat cu ochii închiși și imaginându-și că-i respiră parfumul, pipăind cuvertura și sugerându-și că atinge voalul nesfârșit și mătasea grea, sub care se ascundea trupul ei tare și rece. Și, văzând-o îndărătul pleoapelor doar pe ea tot timpul, se surprindea și ziua, în cabinetul de consultații sau în biroul său de la Institut închizându-și ochii și așteptând cu respirația tăiată să audă foșnetul binecunoscut ce-i anunța venirea. „Pe la cincizeci de ani toți bărbații sănătoși înnebunesc!“ îi spuse cu ani în urmă profesorul Pavlovici. „Curba lui Gauss ne face atunci să ajungem pentru a doua oară și, din păcate, pentru ultima, adolescenți. Numai că, dacă în timpul primei adolescențe, un tânăr se comportă aproape normal dacă se comportă firesc, la cincizeci de ani, tânărul se poartă normal doar dacă își dă seama cât este de imbecil. Așa că atunci se complică la infinit și are tendința să strice totul!“ La care moment al veșnic aceleași confesiuni, Pavlovici trântea o înjurătură remarcabilă prin lungime și originalitate și atrăgea atenția că respectiva imbecilitate vine de la conștiința că bărbatul de cincizeci de ani simte în subconștient că trăiește ultima sa perioadă virilă. Ca să-l liniștească, prietenii îi aduceau exemple de cunoștințe care au ajuns tați la vârste mult mai înaintate. „Dom’le, răspundea Pavlovici și, după ce mai înjura o dată la fel de artistic, concluziona: la cincizeci de ani începe a doua și ultima perioadă de rut a masculilor hominizi. Ea poate dura trei minute sau o jumătate de secol.“ Dar tot Pavlovici a fost și cel ce a grăit: „Bărbații devin onaniști într-una dintre cele două adolescențe. În prima perioadă te poate vindeca o fată, în a doua coșciugul!“ Așa că, prevenit fiind, doctorul Diamant se mută înapoi la clinică și se lăsă invitat într-una din următoarele seri la Țumpa Dragomirescu. Numai că și în pat, pe întuneric, se autosugestionă că o are tot pe „Aristița“ alături.

„Ce rost are?“ se întrebă Niky într-un moment de luciditate și hotărî, în sfârșit, să se întoarcă la Piatra Arsă. Era după-amiaza târziu și, când sosi la Casa Colțea, sesiză din prima clipă semnele secrete: ea era acasă. Doar că nu o întâlni. Făcu puțin zgomot ca să-și semnaleze prezența, tuși, trânti o ușă, se aventură dincolo de hotarele „părții sale“.

Știa sigur că și ea e acasă, din când în când i se părea că o aude aproape și era convins că și ea stă undeva nemișcată, cu urechile ciulite – „ca o căprioară, desigur“, își bătea joc de el însuși Niky – iar în noaptea nesfârșită, avu certitudinea că aude chiar foșnetul inconfundabil al rochiei „Aristiței“, pe lângă un alt zgomot necunoscut. Inima îi bătea nebunește, dar sunetele dispărură în tăcere. Mai reveniră de câteva ori, apoi, după o lungă ascultare încordată, obosit, Niky adormi.

Dimineața trebui să plece devreme. Era solicitat de tovarășul Stroe, noul secretar de la județ. Nu era convocat la o ședință, era invitat personal. Vestea sosise cu două zile înainte și era interpretată de toată clinica drept numirea oficială a doctorului Diamant ca șef. Doctorul Grecu, în prag de pensie, nu se putut abține să nu-1 prevină că o convocare cu două zile înainte este o armă cu două tăișuri: pe de o parte, poate să descurajeze rivalii, însă lasă vreme și unor intrigi de ultim moment. De aceea se și procedează astfel: dacă nici în ultimul răstimp, nu se găsește un solicitant suficient de isteț să arunce un atu sub forma unui denunț sau al unei supralicitări, atunci ai câștigat. În special ultima licitare posibilă îi interesează, desigur, pe șefi. Și cât de bine se pricep s-o provoace… Cele două zile până la audiență sunt ca un fel de logodnă, îl mai învăță Grecu și Niky simțea în vorbele colegului mai vârstnic și bună intenție, și invidie, și amărăciune. Cele două zile până la întâlnirea cu tovarășul Stroe, „perioada de logodnă”, va fi socotită vremea ultimelor verificări. „Mă înșală? Mă iubește cu adevărat?“, îl învăță doctorul Grecu.

Noul secretar fusese numit împotriva oricărei așteptări. Se știa că se pregătește o schimbare, predecesorul lui Stroe urmând să urce în C.C.. Dar toată lumea era convinsă că o să vină o femeie pe post, mai ales că în comitetul județean, numărul tovarășelor era mult prea mic și, după ultima vizită de lucru a To`a`ășului, în ziarul județean au început să apară numeroase articole despre minunatele femei directoare, șefe de atelier sau de echipă. Lumea medicală îi făcea curte unei lidere sindicale și primei secretare a uteceului. Bineînțeles că era la fel de posibil să fie adusă o persoană indicată și din altă parte – avem o țară minunată! – deși asemenea lucruri se întâmplau, mai ales, doar în cazurile primarilor sau ale prim-vicepreședinților. Și ale primilor secretari, fără îndoială. Numai că era vorba despre primul secretar. Și, până la urmă, fu numit – adică ales – tovarășul Stroe. Dânsul nu era nici femeie, nici nu părea să mai aibă elan spre a mai urca. Dânsul mai fusese o dată secretar la județ, cu propaganda de data aceea, însă trebuise să plece, la început la Direcția Agricolă, apoi rector la Universitate – măcar să-l fi pus la Institutul Agronomic, se supărară pe timpul acela, în șoaptă, cadrele din învățământul superior –după aceea, însă, alunecă până la nivelul de vicepreședinte la o cooperativă meșteșugărească. Acolo se afla halta finală a cimitirului elefanților: împreună cu tovarășul Stroe lucrau în cooperație șase foști secretari județeni și doi foști primari. Un hâtru a scris pe frumoasa poartă a sediului central al cooperației: „Lasciate ogni speranza“ și inscripția a rămas acolo ani de zile. Și tovarășul Stroe a rămas acolo ani de zile. Timp suficient pentru a-și cumpăra o cabană la țară, unde obișnuia să-și verse amarul în niște week-end-uri pline de satisfacții. Toată lumea îl trata ca „băiat bun“ și, în felul acesta, reușise să-și păstreze relațiile intacte și la ojete și la autoservice. Tovarășului Stroe îi plăceau excursiile și obținuse chiar și o aprobare pentru a pleca împreună cu încă „un fost“ cu mașina până hăt în China. Reclamă pentru automobilul DACIA. Pe urmă, se pare, chinezii n-au fost de acord să-i lase să intre cu automobilul în țara lor, așa că tovarășul Stroe fu obligat să se consoleze cu o raită până în Franța, la niște campionate mondiale. Și, iată, tovarășul Stroe fu rupt din mijlocul tovarășilor săi, dezhumat de la cooperativa meșteșugărească și ridicat până în Olimpul local. O asemenea reînviere era mai puțin uzitată, deși nu fără precedent, iar tovarășul Stroe se angajă să aducă în posturi numai oameni competenți, cinstiți și care vor să pună umărul.

Spre marea neplăcere a lui Diamant, tot ce se lega de numele tovarășului Stroe era incalculabil, deși, a posteriori, fiecare lucru se putea ușor justifica. De pildă, după ce Niky își pregătise în amănunte atitudinea, în funcție de diferitele variante ce s-ar fi putut ivi, se pomeni că nu a fost chemat singur, ci împreună cu… cu un inginer agronom. Adică nu, cu un inginer de la combinatul chimic! Totuși, lui Diamant i se adresă primul tovarășul secretar. Problema era că nu se mai putea concepe ca atât clinica, cât și Institutul să fie conduse prin delegație. Trebuiau numiți oameni deciși să pună umărul, oameni cinstiți și competenți. Desigur, tovarășul doctor Diamant era neîndoielnic unul dintre aceștia însă în județul ăsta se aflau nenumărați oameni valoroși, cinstiți și competenți și se punea problema ca talentele să nu fie irosite. Așa sunau și indicațiile de la cel mai înalt nivel. (Într-o scurtă pauză a discursului secretarului, Niky îndrăzni să amintească amănuntul că el era „șef de secție numit și nu cu delegație”. Da, dar numirea nu e pe viață! Ea mai trebuie și confirmată, nu?) Pe scurt: tovarășul doctor trebuia să preia una dintre funcțiile atât de importante și ar fi foarte bine dacă l-ar ajuta pe tovarășul secretar să-l găsească pe cel mai potrivit specialist pentru cealaltă. Amândoi tovarășii vor fi instalați cu toate formele, astfel încât să se termine cu provizoratul acela cu totul și cu totul neindicat. Cam aceeași problemă se punea și pentru tovarășul inginer, le explică Stroe, acesta fiind și motivul pentru care au fost chemați ambii în același timp la sediu. Și tovarășul inginer ar fi bine să admită că mai sunt și alți oameni cinstiți, capabili și doritori de a pune umărul, astfel încât dânsul să rămână fie în fruntea combinatului, fie la centrul de cercetări. Lucrurile trebuiau tranșate repede, întrucât – lucru cu totul și cu totul special – însăși Tovarășa Academician Doctor Inginer a lăsat la latitudinea tovarășului inginer să facă alegerea!

Apoi sună telefonul și tovarășul secretar trebui să fugă până la tovarășul prim. Doctorul și cu inginerul au fost rugați să rămână pe loc, iar secretara îi servi cu câte o cafea adevărată. Diamant nu știa ce să aleagă, iar colegul său de așteptare îi explică disperat că el nu este director general nici într-o parte, nici în cealaltă. Mai mult ca sigur, tovarășul secretar face o confuzie că l-a chemat și va fi mai mult decât penibil atunci când își va da seama că o secretară a încurcat niște nume și l-a trimis pe un simplu șef de secție în locul directorului general sau a unuia dintre directorii tehnici. Inginerul era transpirat tot și i se tânguia lui Niky, nelăsându-i timp acestuia să se concentreze asupra propriilor probleme. Când s-a mai întâmplat ca tovarășii să te lase să alegi tu și să nu te pună în fața faptului împlinit?

Tovarășul Stroe întîrziă mai mult de o oră și jumătate. Când reveni, arătă strălucitor și îi servi pe cei doi și cu niște coniac. (Tot adevărat.) Era evident că sărbătorea o victorie personală. (Diamant refuză băutura, pe motiv că e cu mașina, dar obiecția fu respinsă: „Ce dracu’, un băiat de la circulație trebuie să-l cunoască și pe noul – și vechiul, he, he – director al clinicii!“ N.B.: la conducerea clinicii nu se afla un director, ci un șef de secție…) Cu asta, soarta doctorului Diamant fu rezolvată, rămânând doar ca el să vină în decurs de 48 de ore cu o propunere pentru Institut. („Să știi că nu-i atât de rău că se despart puterile!“ îl mai învăță tovarășul Stroe la plecare.) Cu inginerul lucrurile se petrecură mai rapid, omul fiind propus pentru funcția de director general al combinatului. Bineînțeles că propunerea va trebui să treacă prin comitetul executiv și să fie semnată la București, dar treaba este ca și rezolvată. Inginerul uită că a fost confundat cu altcineva și plecă radios, omițând să-l mai salute și pe Diamant. (Peste o vreme, întîlnindu-1 la o ședință, directorul general îl bătu pe umăr, amintindu-i că starea de sănătate din oraș nu era nici pe departe înfloritoare…)

Plecând de la sediul Comitetului Județean de Partid, Diamant era incapabil să ajungă la o concluzie: pierduse o șefie sau câștigase o șefie. Acum ar fi fost nevoie de Rori spre a-1 povățui. Va trebui neapărat să stea la noapte de vorbă cu Inka-kakadu. Se simțea ca un copil căruia i s-a dat doar una dintre cele două jucării pe care le-a cerut: să plângă sau să râdă?

Pe urmă își dădu seama că a uitat un lucru esențial: lumea sa era astfel alcătuită încât, în realitate, nu se întâmpla niciodată nimic pozitiv decisiv – în fiecare zi puteai avea impresia că ai mai avansat cu un pas, deoarece în fiecare zi mai apărea câte un nou ocoliș de parcurs, iar dacă, Doamne ferește! nu te agitai două săptămâni, observai cu stupoare că n-ai pierdut nici un centimetru din crâncena cursă pe care ai avut naivitatea să crezi că o poți influența. În rău, da, în rău lucrurile decisive puteau să se ivească pe nepusă masă: îți cădea ție sau cuiva din familie un bolovan pe cap, un bolovan prăvălit de pe balconul casei de vizavi, de pe un acoperiș sau din cerul senin, sau, poate, te sculai într-o dimineață și constatai că nu este ceva în regală și a doua zi zăceai de acum într-un spital sau aflai că nu mai ești șef și nici măcar subșef. Sau că ai dispărut și nu mai ești deloc. Însă lucrurile pozitive… Probabil, întrucât sunt atât de minunate, întâmplările pozitive se înfășoară într-o aură misterioasă, imposibil de străpuns. Doctorul Diamant reveni la îndatoririle-i zilnice, doar că era indicat să mai meargă să rezolve și „formalitatea”, adică să-l aștepte pe Cutare și pe Cutărescu. Nimic pe lumea asta mare nu se va schimba câtuși de puțin, oamenii vor sta la fel de indiferenți în fiecare dimineață la coadă la lapte și nimeni nu va avea conștiința că în univers s-a mai dezintegrat o stea sau că la clinica de endocrinologie a fost numit un șef definitiv. (Ceea ce nici nu se întâmplase încă, deși era „ca și realizat”.). Așa că Niky trebuia să se mai ducă „doar” la județ și „doar” la Direcția Sanitară și „doar” la rectorat și peste tot mai urnea căruța cu un centimetru, doar că această mișcare avea și un recul, fiecare pas înainte, oricât de mic, fiind urmat de o revenire obscură. Ajungând la situația inițială, aproape identică.

După două săptămâni, aproape reconfirmatul șef al secției renunță să se mai agite. Și pe Țumpa Dragomirescu o evita în mod penibil. Revenea acasă cu inima bătându-i nebunește, stătea în încăperea „aproape bibliotecă” și o aștepta, ciulind ore în șir urechile și neîndrăznind nici să respire. Câteodată auzea foșnetul greu de mătase și în clipa aceea toate simțurile i se zbăteau agitate, încât avea impresia că odaia s-a umplut de „parfumul Aristiței”, iar degetele pipăiau cu febrilitate aerul, percepând, parcă, albul voal aspru și alba pielea rece.

O singură dată mai apăru în următoarele săptămâni o mireasă la pozat. Totul fu ca înainte, dar nimic nu fu ca înainte: amândoi se simțiră stânjeniți, deși avuseseră grijă, de data asta, să încuie bine toate ușile și să tragă zăvoarele pe dinăuntru. Seara trecu nefiresc, fiecare simțea cum celălalt îl suspectează de ceva, bănuială vagă, însă cu atât mai persistentă.

După acea întâlnire neizbutită, Niky mai avu un puseu de arivism și-l mai căută două zile pe tovarășul Stroe, avu chiar două convorbiri telefonice cu el, dom’ doctor să nu-și mai facă probleme – că nu suntem copii! – peste o zi, cel mult două, că mâine e plenara cu agricultura, însă poimâine sigur, poimâine se va. Și se va… Și, pe urmă, nu va mai rămâne decât să… Bine, tov. Diamant? Hai, domne`, că suntem amândoi oameni de înțeles… (Și, apropo, propunerea pentru Institut… S-o lăsăm, deocamdată! Niky răsuflă ușurat: propunerea aceea îi stătea pe inimă: orice ar fi propus, în mod sigur ar fi lezat multe orgolii!)

În felul acesta, Niky nu mai putu merge la județeană, nu mai avea de ce să se ducă nici la Direcție, dar nici acasă nu mai avea curajul să se întoarcă prea devreme. Stătea în cabinetul lui la Institut și… Sau stătea în cabinetul lui la clinică – cumulul tot cumulul! – și… De fapt, privea ore în șir la tavan. Știindu-1 personalul acolo, lucrurile mergeau mai bine atât pentru bolnavi, cât și pentru studenți. Iar el nu făcea decât să-și evoce amintirile, să se tot străduiască să le retrăiască, să stea cu urechile ciulite și să încerce să sesizeze de la o depărtare de zece kilometri un anumit semnal dat de un foșnet și de un miros.

Ar fi trebuit să predea o comunicare, dar nu putea să se ocupe de ea. Adolescentul nu se putea concentra asupra temei de casă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.