Cochilia – Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani (34)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

PARTEA A TREIA

ÎN APEX

1. PRELIMINARII LĂMURITOARE, ÎN CARE SE ÎNCEARCĂ A SE EXPLICA DE CE A NUMIT AUTORUL PARTEA A TREIA ASTFEL ȘI NU ALTFEL

Iată cum este definită noțiunea în Dicționarul de neologisme de Florin Marcu și Constant Maneca, ed. științifică, Buc., 1966: „apex s.n. 1. punct către care se mișcă sistemul solar. 2. (mat) creștet, vîrf  extremitatea posterioară a cochiliei gasteropodelor. 3. bonetă a flaminilor, la romani.  mitra vechilor regi satrapi perși. (pl. –xuri. / <fr., lat. apex).“

În Casa Colțea „templul întârziat al omului renascentist”, se cuvine să căutăm diferitele legături posibile. Prima explicație a introducerii cuvântului ,,apex“ în capul acestei părți ar decurge, în mod logic, din titlul general al lucrării: „Cochilia”. Dacă mai adăugăm la aceasta că primele două secvențe ale povestirii au fost numite „Spirala exterioară” și, respectiv, „A doua spirală”, ne apare cât se poate de firesc ca deznodământul acțiunii să se restrângă în acea „extremitate posterioară a cochiliei gasteropodelor.” O exegeză strict logică a romanului acolo ne-ar duce și, vom vedea, în capitolele următoare, respectiva interpretare se potrivește ca o mănușă cu sensul cărții. Sau cel puțin autorul speră să fie așa.

Celelalte explicitări copiate din Dicționarul de neologisme, după cum judicios vor arăta, la rândul lor, numeroși critici literari, nu pot fi atrase în sfera romanului nostru decât prin forțare. De pildă, bine va remarca unul dintre acei viitori comentatori, ,,să-i atribui titlului părții a treia a romanului Cochilia sensul de «punct către care se mișcă sistemul solar» ar însemna să-i acceptăm personajului principal caracterul solipsist, care doar în treacăt a fost amintit până aici. Și ce ar însemna asta? Nici mai mult nici mai puțin decât să reduci un atât de interesant exponent al unei maniere la un simplu caz particular”. Bine zis! Iar autorul n-are în nici o privință interesul să restrângă ceva ce se poate numi „exponent al unei maniere”, etichetă aptă de a ridica infinit cota cărții. Putem admite, cel mult, că universul lui Niky Diamant se orientează spre apex. Deși nici în felul acesta romanul nu câștigă în generalizare. Așa că, regretând din inimă că se pierde o metaforă atât de reușită, să trecem peste ea. Bună și maniera, mai ales că este vorba, desigur, despre o manieră demnă de toată lauda.

În legătură cu mitra vechilor regi și satrapi perși, relațiile care se vor face vor fi cu totul nule și neavenite. Interpretările trase de păr nu sunt decât apanajul unor esteți neputincioși. Mai rămânea doar chestiunea cu bonetele flaminilor. Acești preoți romani erau în mod cert cu totul altfel de personaje decât eroul nostru. De pildă, ei trebuiau să fie căsătoriți cu femei provenite din cele mai nobile familii, erau obligați să poarte tot timpul straie țesute de preanobilele lor soții etc., etc., toate lucruri ce nu se potrivesc defel cu biografia doctorului Diamant. Este adevărat, însă, că flaminii, slujind fiecare altei divinități, nu făceau parte dintr-o confrerie. Și, lucru real și acela, flaminii erau înconjurați de atâtea tabu-uri încât comportarea lor devine ea însăși un ceremonial. Dar, dacă savanți de prim rang n-au reușit să descifreze originile tuturor acelor tabu-uri, atunci cum să ne așteptăm ca, prin metodele fragile ale psihologiei creionării personajelor, să fim noi în măsură să explicăm toate ciudățenile personajului nostru? Sigur, și Diamant a fost flaminul propriilor sale ceremoniale – ca noi toți – desigur, și doctorul a devenit un fel de satrap al clinicii, sau al catedrei, sau al Pietrei-Arse, „satrapul cel bun”, dar… Iar ciudățeniile lui Niky… pe lângă ciudățeniile flaminilor și ale satrapilor, ale cochiliilor și ale centrului universului… Toți suntem foarte ciudați în ochii altora și foarte firești în proprii noștri ochi. Cine e mai ciudat? Cochilia, regele pers, doctorul Diamant sau interdicțiile flaminilor? Cu puțină imaginație, orice se potrivește oriunde…

Să ne oprim, deci, aici, la vârful cochiliei, mai ales că nici aceasta nu reprezintă o metaforă de lepădat și să dăm cât colo celelalte interpretări! Iar, de s-o găsi un estet mai încăpățânat, n-are decât să continue el să se rătăcească pe cărările ce se bifurcă…

2. UN CAPITOL TERMINAT ÎN COADĂ DE PEȘTE

Oricum ne-am referi la acel apex, spiralele ce duc către el îl înconjoară dintru început, asemenea unor serpentine, învăluind cu ezitări de felină, țelul urmărit. De aceea în extremitatea posterioară a cochiliei se ajunge cu greu, după ce ai descris mai multe cercuri ințiatice.

Pe Doctorul Diamant l-am lăsat într-o asemenea postură: el, omul activ, amestecat din nou până peste cap în treburile obștești, nu făcea decât să se cațere pe ultima umflătură a cochiliei, înainte de a pătrunde în coridoarele ei ascunse. Și nici măcar nu este vorba despre ceea ce a definit șeful de comisie al Feseneului¹, profesorul Prună, aflat și acela, timp de o săptămână, într-o importantă funcție:

– Eu am prevăzut de la început că descătușarea aceasta uriașă va lăsa după ea un groaznic sentiment de lehamite, o stare de post coitum. Noroc că așa ceva este trecător și omul o ia senin de la început.

Dar nu s-a întâmplat chiar așa. După seismul din decembrie, au urmat replici concentrice, măturând și acestea destui actori. (Dar unii dintre ei s-au întors…) Nu mai era vorba despre alungarea lor cu forța, acum cutremurele se petreceau în interiorul unor personaje și acestea renunțau de bunăvoie (deși „bunăvoie “ mai are și un alt sens, sens ce nu se potrivește absolut deloc, cu starea cu pricina). Profesorul Prună își depuse și el în mod festiv carnetul de membru al consiliului puterii provizorii locale. Deja din ianuarie, lumea începea să se dividă: unii slujeau noua putere, alții se slujeau în primul rând pe ei înșiși, alții se opuneau fiindcă n-au ajuns la un os de ros, mulți erau sincer dezamăgiți de întorsătura lucrurilor. Unitatea din decembrie se fisura în mii de cioburi, iar peste câteva luni ajungea să fie periculos să afirmi în public o opțiune proguvernamentală sau proprezidențială. Pe zi ce trecea, politica intra mai mult în căminele oamenilor și, după câteva zile de entuziasm colectiv, Diamant se văzu până și el părăsit, rând pe rând, de foștii săi apropiați. Se nășteau alianțe noi, nebănuite cu puține luni în urmă, se căscau abisuri între rude, între prieteni de o viață, fiecare gest primea un substrat idiologic, fiecare mișcare putea fi exploatată de „partea adversă”.

Niky își pierdea zilele în ședințe interminabile, unde toată lumea dorea să-și expună punctul de vedere, unde fiecare decizie era blocată de o altă urgență ivită pe neașteptate. Cenzura polițenească a anilor ceaușiști fusese înlocuită de amenințarea străzii. Tot ceea ce înainte de 22 Decembrie 1989 era alb, trebuia să fie acum, în mod obligatoriu, negru, tot ceea ce fusese atunci declarat dulce devenise, fără discuție, amar, nu se mai făcea nici o distincție de nuanță, perioada ,,iacobină“, după cum o numea Niky, își definea piesele de decor, revopsind totul în culori complementare. Însă, dacă zgâriai puțin zugrăveala, ieșea la iveală aspectul inițial. Și culorile erau proaste, și meșterii fără experiență.

După neașteptat de puțină vreme, reieși cu claritate că totul nu era decât un joc obositor, urmând regulile cunoscute. Doctorul Diamant își găsise, în fine, un panaceu cu care încerca să-și ungă rănile: „Ani mulți, timp de decenii, ne-am plâns că nu suntem lăsați să facem nimic, că ni se dictează și cum trebuie să mâncăm, și cum trebuie să ne iubim, și când suntem frumoși când suntem frumoși și când suntem urâți când suntem frumoși. Acum, în sfârșit, avem șansa de a realiza tot ceea ce ne-am plâns că n-am fost lăsați să înfăptuim până azi. Și tocmai în asemenea clipe să dezertezi? Păi, dacă nici acum nu putem, atunci înseamnă că nu Ceaușescu a fost de vină, ci că noi înșine suntem niște impotenți!“ Discursul ăsta, aproape învățat pe de rost, îl repeta oricui trecea prin ceea ce profesorul Prună numise atât de potrivit „criza post coitum”. Dar simțea nevoia de a și-l repeta și sieși nu de puține ori. Degeaba: oamenii părăseau pe capete funcțiile care cu doar câteva luni înainte li s-ar fi părut cu totul și cu totul inaccesibile; mulți se grăbeau să fugă nu numai din preajma puterii, ci și din țară.

La început, însă, mecanismul perfecționat numit „doctorul Diamant” continuă să funcționeze. El mergea în fiecare dimineață la sediul prefecturii – bineînțeles că totul trebuia să revină la vechile denumiri – stătea acolo până ce era obligat să alerge la Institut să-și țină cursurile, iar, pe parcurs, mai trecea de două-trei ori pe zi și pe la clinică spre a-și vedea bolnavii. (Nu spusese nu de mult – doar cu vreo cinci veacuri în urmă – tovarășul Stroe că spitalul de endocrinologie e atât de aproape de sediul județenei de partid încât e aproape indecent ce se vede de la etajul doi al Consiliului, când privești în curtea clinicii? Chiar că era de-a dreptul indecent! Când s-a tras la primărie, s-a tras și în și din clinica de endocrinologie. Cel puțin așa s-a povestit o vreme. După primele zvonuri, nimeni nu mai era în stare să spună cine a tras și nici în cine s-a țintit. Dacă în toată țara nu s-au identificat teroriștii, adică persoanele umane sau extraterestre care au omorât în perioada revoluției, atunci cum să se dovedească așa ceva tocmai în clinica de endocrinologie dintr-unul dintre orașele unde au avut loc mai puține incidente sângeroase, mai ales că nici nu este vorba despre o localitate de primă linie a evenimentelor din decembrie ’89. Teroriștii dispăruseră și dispărea încetul cu încetul tot ce era în legătură cu ei. De pildă, însăși Țumpa Dragomirescu fusese reținută prin 25 decembrie. Se spunea că din cabinetul ei s-ar fi tras, că în clinică s-ar fi refugiat mai mulți băieți în haine de piele, că după ce evenimentele s-au întors și au luat alt chip, acei vajnici flăcăi s-ar fi îmbrăcat în pijamale și ar fi bolit în salonul nr. 23 până ce, într-o noapte, s-ar fi făcut cu toții bine și ar fi dispărut fără urme. „Țumpa?! se miră Niky, până și Țumpa?!“)

În ultimul timp, Diamant pățea un lucru ciudat: dacă apuca să vină acasă, la Piatra Arsă, se culca și adormea instantaneu, însă, de fiecare dată, îi apărea Rori în vis și îl povățuia: „Te miri de Țumpa? Dar cum credeai că ți-a luat atât de brusc locul? Ce? Îți imaginai că farmecele ei s-au metamorfozat, pe nepusă masă, în merite științifice? Păi, ele nu s-au transformat decât în servicii de tot soiul făcute băieților de treabă de la securitate!“ Și Rori continua să-l pisălogească ore în șir, până se trezea, însă visele acestea, extrem de vii, nu-i apăreau niciodată la clinică sau la consiliu, unde, în noua sa calitate, trebuia să facă, o dată la două săptămâni, de serviciu noaptea la telefon. Și, culmea, nu-i apăreau nici la Piatra Arsă, dacă Inaka-kakadu nu era adus în încăperea sa. Deci iarăși papagalul era de vină, întrucât pasărea, deși nu mai vorbea de când s-a întors din arest, îi înlesnea acele vise inconfundabile.

După puțină vreme, doamna doctor Dragomirescu reveni la serviciu, totul nu se dovedise decât o regretabilă eroare, mai bine să nu mai discutăm, viața își urmează cursul. (Iar Țumpa îi arunca priviri recunoscătoare lui Niky, fiind convinsă că el, din noua sa funcție importantă, o salvase.)

– Mai reziști cu nebunii ăia? îl întrebă într-o zi Prună, întîlnindu-1 întâmplător pe stradă. Profesorul plecase printre primii de la Consiliu, era sincer dezamăgit, dezgustat, revoltat. Era evident că „nebunii ăia“ nu erau decât foștii colegi din Fesene-ul devenit între timp Cepeune, adică noul Consiliu Provizoriu de Uniune Națională. întrebarea lui Prună reuși să-l enerveze, resimțind-o ca pe un atac direct la persoana sa.

– Ce aveți toți cu mine?

– Cu tine? Cu tine n-am nimic. Dar uite cine e acolo, în jurul tău!

Asta era adevărat. Primii revoluționari, cei ce intraseră cei dintâi, cu forța, în sediu, fuseseră, în parte, eliminați. („Oamenii apți să distrugă nu sunt întotdeauna capabili să și construiască”, explicase, la o ședință, președintele județean al Cepeuneului. Era, se spunea, și el unul dintre cei intrați la 22 Decembrie în clădirea fostei județene de partid, dar avusese puterea de a restrânge într-o singură propoziție drama atâtor revoluții, disperarea celor ce au luptat pe străzi pentru a le face loc altora să conducă.) Așa că unii trebuiră să plece, veniră alții în loc, foarte mulți dubioși din cale afară.

– Se vor elimina singuri și ăia, mormăi Diamant.

– În primul rând, că nu se vor elimina singuri, ci vor trebui să fie aruncați afară și, în al doilea rând, că n-au intrat de capul lor acolo, ci au fost propulsați, în vreme ce unii dintre voi le-ați întins mâna ca să se cațere mai ușor pe bord.

– Și de ce n-ai rămas tu acolo, far viu, gata de a ne lumina, atunci când noi greșeam atât de cumplit? Nu ți se pare firesc ca, dacă oamenii de bine se dau la o parte, să vină impostorii în loc?

– „Oamenii de bine”, se strâmbă Prună, recunoscând în fraza lui Diamant un tic verbal al noului Președinte al țării.

Da, vechea cenzură fusese înlocuită cu totul: cea scrisă, de lipsa de hârtie, de imposibilitatea găsirii spațiului tipografic, de sabotaje de tot felul din partea difuzării. Cea orală, de presiunea străzii. Tot ce semăna cât de cât cu anii de dinaintea revoluției era dubios. (De fapt, și eticheta „revoluție” a devenit suspectă, fiind înlocuită cu „evenimentele din decembrie `89”.) Diamant aștepta momentul când bărbații vor începe să poarte fuste, când mașinile vor circula numai pe trotuare și când pensionarii vor urma, cuminți, școlile primare. Totul trebuia spus invers, fostul președinte fusese prea mult adulat, ăsta trebuia făcut încontinuu asasin, hoț și proxenet, religia interzisă atâția ani, exploda în mii de emisiuni la televiziune și la radio, urâtul mascat prost era etalat acum cu meticulozitate. Pentru străinătate, România ajunsese o țară a spitalelor și a școlilor pentru debili mintali, a azilurilor de bătrâni și a diferiților dezmoșteniți ai soartei. Ajutoarele venite din toată lumea pentru acei nenorociți erau furate înainte de a ajunge în instituțiile respective. Armate de profitori asediau zilnic sediul prefecturii, cerând cadouri. (Niky fusese martor la următoarea scenă: un funcționar tria niște țigani la intrare și le lua datele personale:

– Unde lucrezi mata?

– Eu nu lucrez, mâncați-aș…

– Atunci din ce trăiești?

– Păi, eu sunt hoață, mâncați-aș…

– Hoață?! Și atunci de ce să-ți mai dăm ajutoare?

– Fiindcă ăla, Ceaușescu, m-a adus în situația de a deveni hoață. Că eu, dacă nu era ticălosul, bată-1 Dumnezeu să-l bată… Și am și trei copii…

– Bine. Fie… Dar copiii câți ani au?

– Douăzeci și opt, douăzeci și șase și douăzeci și cinci.

– Și ei unde lucrează?

– Da’ de ce întrebi?

– Nu vezi că trebuie să scriu aici?

– Păi, și ei sunt hoți. Numai că și pe ei tot Ceaușescu i-a adus aici. Bine că l-a mâncat mama dracului pe el și pe…)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.