Cochilia – revizuită după treizeci de ani (9)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz –Cochilia, Ediția a doua, revizuită după treizeci de ani, apărută la Editura Limes în 2020

ACELAȘI CAPITOL. CAPITOLUL 9 BIS

– Piersicile astea ar fi bune de pictat, cum se spune de obicei, dar sunt și mai bune de mâncat. Te vei convinge, sper. De ce n-am studii superioare deci… Am să-ți spun de ce. Bunicul meu a fost analfabet. Pe la vreo patruzeci de ani a învățat să scrie și să citească. Însă s-a dovedit a fi un om deosebit de capabil și de inventiv. A meșterit la viața lui tot felul de lucruri ingenioase. Câteva mai există și acum, aruncate prin de unghere casei. O să-ți arăt unele dintre ele cu altă ocazie. în ipoteza că această „altă ocazie” se va mai ivi.

– De ce să nu se ivească?

– Pentru că la cardiacii obișnuiți sentimentul morții este foarte dezvoltat. Nu-i vorbă, eu nu sunt un cardiac obișnuit… Deci data viitoare… sau altă dată. Bunicul meu avea un oarecare renume prin comună. Pentru că, trebuie să știți, casa asta s-a aflat pe vremea bunicului într-o simplă comună. Abia mult mai târziu localitatea avea să fie înghițită de marele oraș. Și, uite, eu am înțeles de tânăr acest lucru și de aceea n-am mai făcut facultăți înalte.

– De aceea? Care de aceea?

– Imediat, imediat am să-ți explic. Tatăl meu avea învățământul elementar terminat și a urmat și câteva clase de gimnaziu. Apoi a frecventat școala de arte și meserii, dar s-a întâmplat ca tatăl său, adică bunicul meu, să moară și tata a trebuit să se întoarcă acasă fiindcă avea o mamă de întreținut și câțiva frați mici și bolnavi. Atât de bolnavi încât au murit unul după celălalt cu toții. Tatăl meu a mai fost și primar aici. S-a bucurat de stima tuturor. Pe urmă am venit eu. Am urmat liceul și am devenit, cum se spunea pe atunci, bacalaureat. Știi ce important a fost acest lucru pe vremuri? Să te mândrești că ai un fiu bacalaureat? Era ceva nemaipomenit! După aceea, am plecat mai întâi la Praga, apoi la Viena. Urma să-mi aleg acolo, la fața locului, profilul studiilor. Dar, în lumea cea mare, am observat că nimeni nu-și mai scotea pălăria în fața mea pentru că eram bacalaureat. Ba mai mult, prin niște relații, am reușit să cunosc câteva mari personalități ale epocii. Nu ți le enumăr acum, asta ar însemna să ne abatem inevitabil de la discuția noastră. O să-ți dau deocamdată un singur nume, de pe vremea cât am stat în Franța, că și acolo am fost: ăăă… Gabriel Lippmann. Ăla cu electrocapilaritatea. A luat și Premiul Nobel la începutul secolului. Întreabă azi o sută de oameni și nu cred că mai știe cineva ceva despre el. Doar specialiștii… Da și când l-am cunoscut eu, era foarte bătrân. Bătrân și celebru. Și lumea trecea (la Paris!) pe stradă și-l îmbrâncea și habar n-avea cine era. Odată trebuia să-l întâlnesc la un bistrou anume. Am ajuns, am întrebat chelnerul de el, omul a făcut ochii mari: habar n-avea de Lippmann. Îl știa, doar pe domnul cumsecade care venea frecvent acolo ca să mănânce la repezeală. Era un client bun, de laureatul Premiului Nobel n-a auzit. Nici în fața lui nu se înghesuia Parisul să-și ridice pălăria când ieșea pe stradă. Era socotit un geniu, era o personalitate, îi apăruseră poze prin gazete, în mare, lumea știa cine este – nu și cu ce se ocupă – însă nimeni nu-1 recunoștea pe stradă. Atunci am învățat că adevărata, singura celebritate se obține doar în târgul tău. Or eu nu trebuia, pentru aceasta, să-mi mai iau nu știu câte licențe. Ajungea bacalaureatul ca să fiu mai celebru aici, decât era Lippmann la Paris. Pot să-ți dau și alte exemple. Chiar și de pictori sau de scriitori renumiți, faimoși în lumea cea mare și ignorați acasă.

– Sunteți, indiscutabil, un om ciudat, domnule Colțea. Niciodată n-aș fi crezut despre dumneavoastră că vă interesează chiar atât de mult celebritatea.

– Dar ce-ai crezut despre mine? Filotimia este o însușire veche. Nu e o boală rușinoasă. Datorită ei s-au realizat atâtea fapte de epopee… Ce-ai crezut despre mine?

– Sincer să fiu… Nu prea știu. Mărturisesc că m-ați interesat de la început, păcat că timpul meu este atât de îngrozitor de limitat încât n-am avut vreme nici măcar să mă gândesc la asta.

– Vezi? De la Viena am plecat la Paris. Aici am făcut, simultan, mai multe tentative de a urma diferite facultăți. Mi-am dat și o parte din examene. Știi ce m-a deranjat mai mult la examene? Faptul că, în timp ce învățam pentru o anumită materie, îmi era interzis să mă gândesc la orice altceva. Trebuia să tocesc pur și simplu un anumit lucru. Asta n-am suportat niciodată. Sadismul uman a inventat tot felul de metode de a imobiliza trupul, membrele sau… sau spiritul omului. Să fi obligat să nici nu te gândești decât la un anume lucru! Asta n-am putut suporta nici pentru perioade scurte de timp.

– Aici nu prea pot fi de acord. Eu, când operez, mă aplec doar asupra țesutului pe care-1 am în față. Nu mă interesează, în clipa aceea, nici carieră, nici familie, nici iubită, nici distracții. Orice activitate intensă cere o concentrare maximă a atenției. Numai rutina poate să…

– Da, dar dumneata ți-ai concentrat benevol atenția asupra acelei activități de moment.

– Evident.

– Spiritul trebuie să fie mereu liber.

– După câte știu, dumneavoastră ați reușit să acumulați un număr impresionant de cunoștințe din diferite domenii de activitate. Am auzit spunîndu-se despre dumneavoastră că știți tot.

– O exagerare, firește.

– Firește. Chiar și despre fetița asta am auzit spunându-se că vă pășește pe urme. Ca să te pricepi într-un anume domeniu, nu trebuie să te concentrezi asupra lui? Nu sunt necesare sute și sute de ore ca să-l pricepi? Și în perioada aceasta…

– Nu-i chiar așa și… este exact așa. Cum să-ți spun? Sunt diferite feluri de acumulare și aceasta se produce în diferite direcții. De pildă, acum s-a ajuns la prostul obicei de a se ultraspecializa fiecare întreg tot mai sever, încât, după cum spunea cineva, ajungi să știi tot mai mult despre tot mai puțin, până la a ști aproape totul despre aproape nimic. Omul renașterii n-a fost așa. El cunoștea multe despre multe.

– Pentru că trebuia să cunoască mult mai puține pentru a se spune despre el că ar cunoaște multe. Chiar dumneavoastră ați povestit mai înainte câte putea ști bunicul dumneavoastră cu studii puține și cât de puțin înseamnă astăzi să ai chiar și un doctorat.

– Fals! Nu asta am spus eu! Nu asta! Eu am afirmat că titlurile s-au devalorizat. Atât. Prin inflație, bineînțeles. Dar fals este în primul rând crezul după care mulți își închipuie astăzi că pentru că n-a cunoscut teoria relativității restrînse, Leonardo n-a fost decât un biet amator sau Goethe, fiindcă n-a știut ce se petrece în interiorul nucleului, nu s-a priceput la chimie. Maeștrii renașterii, fie că au trăit în Trecento, fie că s-au născut cu multe secole mai târziu – și isteții de azi au uitat că renașterea este o formă a spiritului și nu o perioadă istorică – maeștrii renașterii… Ce ziceam? A, da! Maeștrii ăștia cunoșteau la fel de multe lucruri ca și savantul de astăzi. Dar alte lucruri. Unele infirmate de știința de azi, până când și aceasta va fi infirmată, parțial, mâine, altele pierdute cu nesăbuință de urmași. Nu uita, oamenii aceia au studiat o mulțime de texte pe care, pe cele mai multe, le învățau pe de rost. Altul a fost felul lor de a acumula și altul e cel de acum. Un doctor al unei universități din secolul patrusprezecelea știa mai multe texte decât unul al unei universități din secolul al douăzecilea. Știa mai multe texte și spiritul său era mai liber. Putea face mai lesne legături între științe. Putea să iasă dintr-o fundătură cu ajutorul altor discipline. Științele au legi diferite de exprimare, însă nu sunt diferite ca alcătuire. Analogiile marilor spirite stăpâne întru unitatea gândirii au devenit tot mai rare. Uite, pot să-ți spun că eu mi-am ales întotdeauna singur elevii și studenții pe care i-am meditat. Nu i-am reținut niciodată decât pe cei ce nu erau înspăimântați de ceea ce mi-a spus odată un student în medicină: el mi-a relatat revoltat că a căzut la examenul de anatomie din anul întâi deoarece n-a știut să-i spună profesorului cine l-a omorât pe tatăl lui Hamlet. Doar că, din păcate, azi avem tot mai rar dascăli dispuși să pretindă așaceva la un examen de anatomie.

– Studentul respectiv probabil că era cam limitat, dar de aceea putea să ajungă un bun medic

– Niciodată! Un om limitat rămâne un om limitat în orice domeniu ar lucra. Sunt cu totul și cu totul prostii… ecouri ale celebrelor biografii romanțate, legendele după care un geniu în nu știu ce domeniu de activitate era absolut incapabil să se descurce în orice altă direcție.

– Domnule Colțea, chiar eu am întâlnit în viață – și nu între paginile unei broșuri ieftine asemenea cazuri. Am lucrat, de pildă, sub conducerea unui profesor… n-are importanță numele… care era în viața de toate zilele un tâmpit. Un tâmpit în toată plenitudinea de sensuri a acestui cuvânt. Un bou. Dar era un specialist de geniu. A murit relativ tânăr și a lăsat deschise niște căi urmate azi de toate școlile disciplinei sale. Și nu este unicul caz. Și literatura, și viața sunt pline de asemenea exemple.

– Literatura… În viață am oroare de asemenea specimene. Ele nu sunt decât niște mașini ultraperfecționate.

– Cazul de care v-am vorbit, repet, a deschis căi noi în știință!

– O mașină! Omul de știință este altceva. Omul de cultură, vreau să spun, fiindcă deosebirea ce se face între diferitele manifestări ale spiritului este la fel ca și cum am vorbi despre o femeie frumoasă numai pentru că are picioarele bine proporționate sau sânii atrăgători. O femeie nu este frumoasă numai pentru că are un singur aspect plăcut. Ea trebuie să fie frumoasă și la față, și la corp, părul să-i fie nu știu cum, iar…

– O femeie poate fi frumoasă pentru cineva și urâtă pentru altcineva.

– Nu. O femeie frumoasă este frumoasă la absolut. Cel puțin pentru criteriile unei generații. Nu trebuie să se îndrăgostească toți bărbații de ea, dar trebuie să placă tuturor. Estetic. (Cei mai mulți se dau la o parte fiindcă știu că n-au nicio șansă. Unii, mai orgolioși, născocesc și motive mincinoase pentru abandonul lor. Se și laudă cu acele motive.) După femeia frumoasă tânjesc toți masculii sănătoși. Vorbeam despre mai multe feluri de acumulare a cunoștințelor. Una este mașinizarea, robotizarea, cum se spune mai nou, adică devenirea unui mecanism foarte productiv într-un domeniu foarte restrâns de activitate, alta este umanizarea, adică tendința permanentă spre universalitate. Niciodată altfel decât așa mi-am imaginat eu acumularea de cunoștințe. Așa au procedat și bărbații renașterii. Are și multe avantaje un asemenea sistem: acumularea devine, pe măsură ce se desfășoară, tot mai lesnicioasă. E ca și cum un om trebuie să depună serioase eforturi pentru a învăța o limbă străină. Strădanii mari sunt necesare și pentru însușirea unei a doua limbi. Insă, pe măsură ce acumulează mai multe graiuri, va descoperi mai multe influențe, mai multe cuvinte comune, mai multe asemănări flagrante. Dacă știi douăzeci de limbi, te descurci mai ușor în încă alte douăzeci.

– Dumneavoastră câte limbi vorbiți?

– Toate cele care se folosesc în mod oficial în Europa. Nici nu sunt chiar atât de multe pe câte par. Am greutăți doar cu albaneza. N-am găsit material pentru limba asta. Doar puțină documentație am găsit și pentru islandeză. Dar acolo a fost mai simplu. Cu asta vreau să spun că, acumulând ca un umanoid și nu ca o mașină, omul urcă pe platouri tot mai înalte, platouri unde, odată ajuns, constată cu uimire că spre aceleași locuri au dus și multe alte cărări, nu numai cea escaladată de el. Această întretăiere de drumuri nu se observă decât începând de la o anumită înălțime. Iar sus, pe vârful cel mai înalt, probabil că se adună absolut toate cărările. Probabil, întrucât de verificat n-a putut-o verifica încă nimeni. Dar analogiile sunt la îndemână și natura lucrează, în general, după modele păstrate apoi intacte.

Lui Niky îi era somn. Vorbăria lui Colțea i se părea destul de ieftină. „Totuși, își spuse, un autodidact rămâne un autodidact. O facultate făcută la zi se simte…“ Mai târziu, se va întreba de mai multe ori dacă este într-adevăr atât de importantă o facultate absolvită la zi sau dacă doar orgoliul lui de medic a vorbit dintr-însul: medicina nu se inventase încă la fără frecvență și activiști proveniți din această profesie erau puțini. Poate că doar disprețul față de tovarășii făcuți „pe puncte” l-a împins să gândească atunci așa. Fusese Colțea într-adevăr un manual de popularizare pentru viitoare gospodine și viitori pescari cu pretenții intelectuale (în general oameni agresivi, fericiți și fără complexe)?

Lui Niky îi era somn. Mai luă o piersică, o mirosi, nu simți nimic, mușcă din ea, în clipa aceea gura i se umplu de aromă și, în timp ce înghiți sucul dulce și parfumat, mai mirosi o dată poama: de data asta, aroma din gură se transmisese și imaginii fructului. Prin desfacere, piersica parcă explodase asemenea unei grenade căreia i s-a scos inelul de siguranță: în loc de schije, fructul arunca în jur valuri de parfum. Niky avea grijă să nu se murdărească, să nu se picure pe haine. Pălăvrăgeala bătrânului i se părea tot mai sățioasă. În primul rând, fiindcă trăda multă suficiență, fiindcă era exclusivă, nepermițând replici și fiindcă, la urma urmei, nu era decât pur declamativă.

– Într-adevăr, excelente piersicile acestea! spuse, gândindu-se că fructele, așa cum erau, deveneau totuși o dovadă în favoarea lui Colțea. Da, piersicile sunt peste orice discuție. Piersici proaspete în plină iarnă! Odată, în Elveția, Rori văzuse ceva asemănător și îi veni să plângă: și așa se poate trăi! Da, piersicile, fire-ar să fie, erau o dovadă în favoarea lui Colțea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.