Comunităţi din România, salvate de deportare prin „cameleonism etnic”

Cred că am fost primul jurnalist care a publicat într-un ziar de limbă română (e vorba despre Evenimentul Zilei), acum mai bine de 25 de ani, un reportaj despre sabatarienii din Bezidu Nou.

Aceştia, iniţial ţărani secui creştini, pe fondul frământărilor religioase din Evul Mediu, începuseră să nege Sfânta Treime. De la religia creştin- unitariană alunecaseră încet-încet spre mozaism. Nu o să mă lansez în explicaţii teologice, au făcut-o persoane avizate.

Evrei-secui-evrei

La începutul secolului XX, sabatarienii din Transilvania al căror număr era estimat între 3 şi 5000 practicau religia mozaică, ţineau sărbărtorile evreieşti, ba chiar unii se apucaseră să înveţe alfabetul ebraic. În Regatul Ungariei, funcţionau două comunităţi evreieşti. Cea neologă era liberală şi asimilaţionistă, cea ortodoxă era conservatoare. Sabatarienii, cu toate că aveau o identitate distinctă, s-au apropiat de neologi. Au fost multe căsătorii mixte, iar diferenţele păreau să dispară în timp şi ei să fie absorbiţi în corpul cultului mai numeros. Aveau totuşi o comunitate compactă la Bezidu Nou (Bozodujfalu, pe ungureşte).

Strategia sabatarienilor

După Primul Război Mondial, în România Mare, cei din Bezidul Nou se considerau evrei. După „Dictatul de la Viena”, au început necazurile pentru ei.

Cum încă de la începutul războiului măsurile antisemite din Ungaria începuseră să lovească serios, cel puţin economic, minoritatea evreiască, sabatarienii au încercat o strategie. Cu ajutorul, după cum mi-au relatat unii dintre urmaşii lor, avocatului Dobai Istvan din Budapesta, încă din 1940, ei au încercat să dovedească faptul că sunt doar de religie mozaică, nu şi de etnie evreiască. Au trimis scrisori autorităţilor centrale, au scos din arhive documente istorice care atestau că iniţial au fost doar nişte ţărani secui de religie unitariană. În urma acestor demersuri, au reuşit, cel puţin până la ocuparea Ungariei de către trupele germane, în martie 1944, să rămână cu drepturile civile intacte, dar într-o situaţie ambiguă.

Când a început ghetoizarea evreilor din Ardealul de Nord, autorităţile locale pur şi simplu nu au mai ţinut cont de statutul sabatarienilor. Pe cei din Bezidul Nou i-au luat şi i-au dus în ghettoul de la Târgu Mureş, o anticameră pentru Auschwitz. Au fost salvaţi în ultimul moment de către preotul catolic de la ei din sat, Istvan Laszlo Raduly. Acesta nu numai că a pledat pentru ne-evreitatea lor, dar chiar le-a şi completat certificate de botez ante-datate, pretinzând că se făcuseră catolici pe repede înainte pentru a dovedi că-s buni maghiari. Raduly a reuşit să extragă mare parte din comunitate, mai puţin unii care pur şi simplu nu au vrut să abjure, nici măcar formal, de la credinţa lor şi care, din păcate, au fost în mare parte exterminaţi de nemţi.

Sabatarienii din Bezidul Nou au stat undeva în aer

Cei care s-au întors în sat au scăpat, cu toate că în restul timpul cât au stat la putere „Crucile cu Săgeţi” la Budapesta au fost în pericol: exact ca pe marranii din Peninsula Iberică în secolele XV-XVI, nişte vecini binevoitori, care râvneau la bunurile lor îi turnau structurilor de represiune că practică mozaismul în continuare.

După 1945, sabatarienii din Bezidul Nou au stat undeva în aer. Nu-i mai persecuta nimeni direct, dar nici nu le spunea cineva cărei comunităţi mari etnice sau religioase aparţin. Până la urmă, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România i-a recunoscut drept parte a ei. Unii au emigrat în Israel. Fizic, comunitatea a dispărut chiar în 1989, când Ceauşescu a decis să le transforme satul în lac de acumulare. Bătrânii sabatarieni care nu emigraseră au fost mutaţi forţat la Sângiorgiu de Pădure, în nişte blocuri fără canalizare. Acum mai există doar amintirea lor şi ceva urmaşi, care, răspândiţi prin lume, încearcă să ţină legătura între ei.

Nemţi, francezi, nemţi

Alsacia şi Lorena sunt două regiuni care au fost disputate mai multe secole între nemţi şi francezi. Ameţiţi fracvent, prin metoda biciului şi zăhărelului, de multe ori localnicii nu mai ştiau nici ei ce sunt. O metodă de asimilare şi în acelaşi timp de îndepărtare din zonele disputate a „etniei incamice” era atragerea, prin avantaje economice, a unor comunităţi ale „adversarului” spre zone îndepărtate, unde una dintre populaţii era aşezată compact. Aşa au ajuns, în a doua jumătate a secolului XVIII, nişte grupuri de familii franceze din Lorena în Banat. Ele au primit pământuri în zone încadrate de localităţi ale germanilor şvabi.

Satul Tomnatic (în germană Triebswetter) din judeţul Timiş a fost fondat de către francezi din Lorena. Dacă, iniţial, vorbeau franceza şi îşi ţineau slujbele religioase catolice în această limbă, după mai puţin de 100 de ani locuitorii din Tomnatic fuseseră complet asimilaţi de către şvabi. Nimeni nu mai ştia franceză, se considerau nişte mândri germani. Se încheiaseră multe mariaje cu nemţi din satele învecinate. Singurele urme ale originilor lor mai erau câteva nume de familie precum Renard, Cocron, Damas, Haman şi faptul că mai păstrau tradiţii culinare franceze, precum mâncatul melcilor, chestie pe care şvabii pur-sânge nu o făceau. E adevărat, la recensământul din Regatul României desfăşurat în 1930, un notar local cu idei ciudate i-a determinat pe câţiva să se declare francezi. Treaba asta şi faptul că parohia catolică locală avea o arhivă excelentă, a salvat comunitatea, după cum veţi vedea.

Metodă de pedeapsă colectivă asupra unei etnii

În ianuarie 1945, Armata Roşie a impus în Transilvania şi Banat o metodă de pedeapsă colectivă asupra unei etnii. Germanii consideraţi capabili de muncă (bărbaţii între 17 şi 45 de ani, femeile între 18 şi 33) au fost umflaţi şi deportaţi în lagăre din URSS, „să contribuie la reconstrucţia patriei sovietice”. Condiţiile au fost de multe ori foarte grele, cu frig, lipsă de hrană şi igienă, molime, norme de lucru grele, rezultând un procent însemnat de decese.

Şvabii din Tomnatic şi-au adus aminte brusc că-s „francezi”. Probabil că au şi închinat un pahar în cinstea notarului de la 1930. Preotul Adam Willkomm a scos din arhivele parohiei toate actele care puteau dovedi o cât de vagă ascendenţă franceză a unor locuitori. După ce o mică parte dintre oameni a fost deportată, Legaţia Franţei a intervenit şi s-au stopat „excursiile forţate” în URSS. Diplomaţii francezi, care nu prea iubeau stalinismul, i-au luat sub protecţia lor pe săteni. Pentru moment, comunitatea a fost salvată. Nu de tot, fiindcă o parte a ei a fost dusă în Bărăgan în 1951, când autorităţile comuniste româneşti au vrut să epureze zona de frontieră cu „călăul Tito” de duşmani de clasă şi „elemente nesigure”.

Pe la sfârşitul anilor 1960, au redevenit „buni germani” oficial. Nu de alta, dar se dăduse drumul cu ţârâita şi pe mărci capitaliste la plecări în RFG, treabă pe care mulţi dintre ei au făcut-o.