Confiscarea proprietății private, legitimată

Proiectul de Lege privind Codul amenajării teritoriului, urbanismului şi construcţiilor PLX  – 418 a trecut de Senat și mai are câteva avize de luat din Camera Deputaților înainte de a intra la mașina de vot din Plen și de a deveni lege.

Este asumat prin PNRR și implementarea lui este necesară dacă România vrea să primească fonduri de la UE pentru proiecte de urbanism. Dar el are probleme. Multe, însă unele care sunt de natură să fie interpretate ca lezând unele drepturi fundamentale, înscrise în Constituție, cum ar fi dreptul la proprietate garantat. Articolul 147 elimină din actualele prevederi legale privind urbanismul modul în care se inventariază spațiile verzi, deschizând calea ca statul să poată naționaliza, fără acordarea de compensații proprietarului, o proprietate privată care ar sta în calea unui bine comun, mai are, al urbei.

Conform actualelor reglementări (L24/2007, art. 18 aln. 9), inventarierea spațiilor verzi se face exclusiv pe domeniul public, însă prin art. 147 din Codul urbanismului se elimină această prevedere, legitimând o nouă formă de naționalizare. Or, pe lângă riscul de neconstituționalitate, care va genera un număr uriaș de procese, aglomerarea instanțelor și haos administrativ, problema spațiilor verzi va rămâne, la fel ca și azi, nerezolvată. Asta pentru că, în conformitate cu legislația actuală, inventarierea spațiilor verzi – din păcate nerealizată deloc în București, de pildă – se poate face pe terenuri aflate în proprietatea publică, tocmai pentru a fi întreținute de autoritățile administrative și a fi cu acces public. Toate investițiile imobiliare trebuie oricum să respecte procentele de spații verzi din autorizații, însă acestea nu trebuie inventariate, întrucât ar limita dreptul constituțional la proprietate.

Mai mult, ar semăna cu o „naționalizare în beneficiul obștesc”, prin asigurarea accesului general al publicului pe proprietăți private. În această variantă, afectați nu ar fi dezvoltatorii, ci proprietarii (beneficiarii) finali ai dezvoltărilor sau proprietarii care și-au edificat singuri o locuință familială, în ambele cazuri suprafețele trecute de un funcționar ca spații verzi, la ei în curte, fiind accesibile publicului. Declararea unui teren construibil aflat în proprietate privată ca spațiu verde trebuie să se poată face exclusiv prin parcurgerea procedurii de expropriere.

În lipsa exproprierii (singura modalitate prin care un teren proprietate privată se transformă în teren proprietate publică), nimeni nu se poate aștepta ca proprietarii privați să poată fi forțați să amenajeze spațiile verzi, în timp ce autoritățile publice dețin vaste  terenuri care stau abandonate de 30 de ani. Simpla declarare a unei proprietăți private construibile ca spațiu verde NU va ajuta la crearea de spații verzi. În PUG-ul Capitalei, spre exemplu, există suprafețe extinse de teren declarate ca spații verzi, dar care în realitate sunt doar maidane, terenuri neamenajate, devenite gropi de gunoi ad-hoc. Dacă un om își cumpără un teren pentru a-și face o casă, e absurd ca după ce se împrumută, economisește, planifică, să constate că terenul său a fost inventariat ca spațiu verde, deci inutilizabil și cu valoare de piață zero.