„Constructorul Solness”, în regia lui Andrei Belgrader, un spectacol cu impact universal

John Turturro în rolul constructorului Solness

John Turturro, primit seară de seară cu aplauze la intrarea în scenă, şi soţia lui, actriţa Katherine Borowitz, au jucat la New York, într-un tandem extrem de complex, rolurile constructorului Solness şi al soţiei acestuia, Aline Solness, mortificată de tragediile şi ambiţiile prin care a trecut. Ea urmează să asiste, ca o oglindă doar aparent impasibilă, la ultima nenorocire din familia ei, prăbuşirea în gol a soţului ei, de la înălţimea turnului înalt, precum altădată Icar, frânt în cădere de ambiţia unui zbor prea îndrăzneţ. Cei doi actori, care sunt un cuplu şi în viaţă, s-au întâlnit pe scenă în piesa lui Ibsen, într-o montare ce a impresionat lumea criticii de teatru şi publicul prin arta de a face teatru fără efecte teatrale.

Andrei Belgrader este un regizor de teatru şi film preţuit şi respectat în toată America. El a condus regia acestui spectacol cu un profesionalism ce ne trimite la chirurgia laparoscopică, cu decupaje precise de laser şi o necesară eliminare a clişeelor romantice, simboliste şi psihanaliste care au îmbâcsit, de-a lungul timpului, teatrul lui Ibsen. O regie curată, elegantă, aridă. Liminară. Jocul fosforescent al lui John Turturro a asigurat privirii lui inteligente şi farmecului acaparant un soi de prim-plan cinematografic permanent. Fascinaţia actorului de film a electrizat spectatorii. L-au văzut în atâtea filme şi seriale dintr-un palmares care numără peste şaizeci de producţii! Cronica din “New York Times” intitulată “Raising Towers and Wrestling Demons” vorbeşte despre un spectacol atent lucrat şi arid. Adică fără efecte.

The Master Builder sau Constructorul Solness

Scenografia la The Master Builder

Scrisă în 1892, în a doua parte a vieţii lui Ibsen, “The Master Builder” a avut o rapidă şi vastă prezenţă în repertoriul marilor teatre din lume. După premiera piesei de la “Lessing Theater”, drama s-a jucat la “Trafalgar Theatre” din Londra, apoi la Oslo, la Copenhaga, la “Théâtre de l‘Oeuvre”, o companie internaţională, stabilită în Franţa, care a dus piesa în multe capitale şi oraşe europene. Ibsen s-a jucat mult şi în România, cu o sicronizare semnificativă a dramaturgiei sale care a avut în criticul Sextil Puşcariu un comentator şi analist de lungă respiraţie, dovadă seria de studii consacrate pieselor dramaturgului norvegian. Sextil Puşcariu a publicat această serie de studii dedicate dramaturgiei lui Ibsen în revista “Familia”. Şi azi analizele lui Sextil Puşcariu dovedesc o cunoaştere superioară a dramaturgiei lui Ibsen şi o cultură ce-i facilitează trimiteri comparatiste la literatura română şi alte literaturi. Comparaţia între Constructorul Solness şi Meşterul Manole mi-a atras în 1970 simpatia doamnei Profesor Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi cred că ar merita s-o dezvolt mai ales că tot timpul m-a deranjat extrapolarea semnificaţiilor baladei şi identificarea unui destin naţional într-un corpus de sute de variante care au o circulaţie… balcanică şi nu numai. De ce n-am vorbi despre destinul Balcanilor la o adică? Mitologia constructorului şi a sacrificiului ritual şi existenţial este universală, la fel cum simbolismul universal are o panoplie de eroi şi situaţii pedepsite pentru îndrăzneala şi orgoliul nemăsurat de a se apropia de Marele Arhitect şi de Absolut. Solness este un Master Builder comparat de cronicarul american cu arhitecţii contemporani care au umplut oraşele de zgârie-nori şi ansambluri de apartamente rezidenţiale. Comparaţia ne amuză, la rigoare. Ea face jocul acelui populism tot mai îngroşat al comentariului critic care aduce cronica oricărui eveniment artistic pe pământ, chiar şi în zona de real estate. Partea psihologică şi filosofică a comentariului e înlocuită cu observaţii concrete privind jocul actorilor. Turturro lucrează rolul diferenţiat caracterizând astfel personajele piesei. Este brutal, violent, chiar cinic, cât încape, cu asistentul lui, tânărul Ragnar Brovik, interpretat de Max Gordon Moore. E mai omenos şi îngăduitor cu tatăl acestuia, Knut Brovik, interpretat în spectacol de Julian Gamble, care joacă rolul unui bărbat împovărat de suferinţele vârstei, dar mai ales preocupat de soarta profesională şi viitorul fiului lui. Solness îşi citeşte apusul propriei cariere şi fragilizarea biologică, dacă nu iminenţa morţii în acest personaj. Şi deşi vede disperarea bătrânului şi rugămintea lui, ca un testament de a-l vedea pe fiul lui încurajat să lucreze independent şi să fie eliberat din poziţia de angajat al lui Solness, marele maestru constructor amână această decizie vitală şi nu renunţă la control. Ragnar Brovik e un soi de prizonier al său, un ostatic. Solness e megaloman şi tiranic. El şubrezeşte orice tentativă de independenţă şi concurenţă a aproapelui.

O partitură generoasă de roluri feminine şi masculine

Scenografia spectacolului de la Harvey Theater, semnată de Santo Loquasto

Ba, mai mult, Solness se foloseşte de logodnica tânărului, tânăra Kaja, interpretată de Kelly Hutchinson, o tânără paralizată de admiraţia şi iubirea pe care le nutreşte pentru maestrul fără scrupul. E un soi de Margaretă a Nordului fascinată de un Faust cu porniri burgheze. Ea acţionează teleghidată precum victima unei seducţii sexuale şi psihologice, exercitată asupra ei cu şarm şi cinism. E un complice şi martor apatic, când e vorba de interesul lui Solness de a-l ţine pe molâul Ragnar în slujba lui. Katherine Borowitz, în rolul lui Aline Solness, e soţia lui Solness, în piesă şi partenera de viaţă a lui John Turturo. Ea joacă, alături de John Turturro, amenitatea şi răceala unui mariaj obosit de ambiţii şi indiferenţă. În casa celor doi, care e şi biroul de construcţii, desenat de scenografie ca o cuşcă de fiare, s-a instalat de mult golul emoţional. O culpabilizare continuă întreţine nevrotic tragedia pierderii copiilor, de care se învinovăţeşte la infinit o femeie lipsită de iubire şi de maternitatea ce putea s-o compenseze. Katherine Borowitz joacă destinul unei Medei contemporane. Retragerile ei în fundal şi revenirile în prim-plan ne înfricoşează şi ne evocă o Medusă ce-şi pregăteşte răzbunarea. Artista are dezinvoltura şi răceala rolului, majestatea drapată a singurătăţilor cornice. Suferinţele interioare care o macină şi măştile pe care a învăţat să le poarte au împietrit-o şi au înălţat un scut între ea şi lume. Ea urmăreşte realitatea de la o distanţă suverană, de parcă ar sta la pândă, şi trăieşte răzbunarea cu o atitudine de felină, ce afişează o îngheţată ataraxie. A ajuns să fie o pasăre răpitoare, “a bird of prey” pe lângă Solness, pândindu-şi partenerul, asemeni vulturilor viitoarea pradă sau viitorul cadavru. Un rol ce trece în piesa “The Master Builder” dinspre romantica şi simbolica drama “Femeia mării” este cel al lui Hilde Wangel, tânăra ce exercită asupra lui Solness o atracţie mistică, şi-i apare drept un ajutor providenţial, un soi de apă a vieţii miraculoasă. E spiriduşul (vestitul “troll”) din basmele nordice, dar aminteşte mult şi de dansul ielelor ce ucid, în vârtejul lor, sufletul şi trupul.

John Turturro şi Katherine Borowitz înaintea unui spectacol de operă la Metropolitan Opera

Actriţa ce joacă rolul lui Hilde se numeşte Wrenn Schmidt şi e cunoscută prin rolurile interpretate pe Broadway în “Come Back, Little Sheba”, cu MTC, din turneul prin America pe care l-a avut spectacolul cu piesa “Cui i-e frică de Virginia Woolf?” alături de Kathleen Turner şi Bill Irwin. E o actriţă ce aminteşte de temperamentul şi energia Ofeliei Popii de la Sibiu… Provocatoare şi demonică, copilăroasă şi tenace, micuţa Helga trezeşte din amorţire toate ambiţiile şi libidoul Marelui Constructor, ca un Mefistofeles întrupat într-o fee locală. Se tăvăleşte pe podeaua scenei ca o pară de foc sau un copil şăgalnic şi-i ia minţile marelui Arhitect. Din spectacolele jucate de Wrenn Schmidt pe Off Broadway sunt de amintit “Bee a Good Little Widow” cu Ars Nova, “Beyond the Horizon” şi “Sive”, cu Irish Repertory Theater, “Cezar şi Cleopatra”, cu Resonance Ensemble, “Jalbait”, cu Cherry Lane Theater, “Katie Roche” şi “Temporal Powers” cu Mint Theater Co sau “Crazy for a Dog” cu Jean Cocteau Repertory…

Un spectacol al construcţiei şi prăbuşirii de sine

John Turturro şi Wrenn Schmidt într-o scenă din spectacolul de la BAM

Piesa lui Ibsen s-a jucat în România sub titlul “Constructorul Solness” de la premieră şi până la ultima ei montare. Spectacolul care s-a jucat la BAM, la “Harvey Theater”, s-a bucurat de o lungă serie de reprezentaţii şi a avut cronici extrem de bune care au apreciat regia lui Andrei Belgrader, scenografia lui Santo Loquasto, sugerând o cuşcă de animale, ori macheta metalică a unui schelet de casă aşezată pe un invizibil, dar cu atât mai dramatic plan înclinat. Având drept coloană verticală şi structură de rezistenţă un godin imens, o sobă gigantă, singura sursă de căldură într-o lume pietrificată. În arhitectură coşul casei şi încălzirea pe verticală au fost folosite şi ca structură de rezistenţă. Căldura căminului “id est” structura lui de rezistenţă. Costumele lui Marco Piemontese au pus în contrast stilul “hautain” al doamnei Solness cu aerul vaporos-angelic al Helgei, spiriduşul malefic ce va precipita căderea în gol a lui Solness, mânat să construiască un turn, ca pe vremuri constructorii din Babilon, turnul Babel. Luminile sunt concepute de James F. Ingalls, coloana sonoră e semnată de Ryan Rumery iar muzica a fost scrisă anume pentru spectacol şi interpretată de Christian Frederickson şi Ryan Rumery. “The Master Builder” sau “Constructorul Solness” a însemnat în teatrul american o permanentă încercare, un rol râvnit doar de actorii cu adevărat dăruiţi.

Strălucitor în rolul lui Solness, John Turturro interpretează realist, cu megalomanie, cinism şi egoism, în prima parte, actorul îşi întoarce energiile interioare pe dos ca o mănuşă implacabilă a destinului. Asistăm la creşterea şi descreşterea unei mitologii despre sine, la ascensiunea şi prăbuşirea controlului asupra celorlalţi, la alunecarea în gol a tot ce însemnase până la un moment dat glorie şi succes, charismă şi forţă de persuasiune, putere şi exercitarea voinţei proprii în toate reacţiile celorlalţi.

Regizorul de origine română Andrei Belgrader

John Turturo şi Wrenn Schmidt

John Turturro face un rol memorabil în “The Master Builder”. Nu e prima oară în care lucrează cu Andrei Belgrader, regizorul de origine română cu care lumea teatrului şi filmului din România şi din America se mândresc deopotrivă. America l-a impus ca un regizor strălucit ce a dat o nouă viaţă scenică unor piese din repertoriul marelui teatru universal, fără de care nu putem vorbi de un teatru de lungă respiraţie. Cu asemenea opţiuni din dramaturgia clasică şi universală, Belgrader a creat o şcoală, generaţii de regizori şi de actori. E interesant de văzut cum abordează modernitatea acest regizor care pune în lumină şi construieşte sensibilitatea modernă pornind de la texte din repertoriul clasic. El nu forţează stilistic regia, nu lucrează pentru a şoca sau electrocuta publicul, asaltându-l cu găselniţe, potemkinade şi focuri de artificii. Este expresionist, dar nu unul al suprafeţelor. Belgrader e un regizor care îşi pune în valoare întreaga echipă, textul făcând parte din ea, la fel muzica, rolul cel mai redus dintr-o piesă şi mişcarea scenică, lumina şi umbrele de pe scenă.

Secvenţă din Livada cu vişini în regia lui Andrei Belgrader

Modernitatea lui are eleganţă, ceea ce este rar în tăvălugul de mizerabilism, populism, sexism şi circ obsedat să atragă lumea la teatru cu orice preţ. Carnavalescul, de mai bună sau mai proastă calitate, a invadat scenele lumii, împingând omenescul şi firescul în afara scenei. E mai uşor să te scălâmbăi decât să spui o replica firesc. Belgrader demonstrează că teatralitatea trebuie să-şi asume autenticitatea. E o lecţie care vine din multe izvoare în teatrul regizat de Belgrader. Unul este chiar filmul pentru micul şi marele ecran care trădează imediat artificiul şi exclude îngroşarea. Mă gândesc la succesul lui Belgrader ca regizor de film şi televiziune. “Monk”, în 2002, “Coasch”, în 1989, “Big Night”, în 1996, i-au crescut notorietatea. Serialele “Monk”, “Law and Order”, “Criminal Intent” în care a jucat şi John Turturro l-au adus în prim-planul mediatic. E un regizor de teatru şi film care predă studenţilor cursuri ce se bucură de o audienţă numeroasă, fie că predă arta regiei sau actoriei, la “Departament of Drama”. Belgrader lucrează spectacolele lui cu foştii şi actualii studenţi. John Turturro i-a fost student şi l-a distribuit şi în spectacolul “Endgame”. Spectacol pus în scenă în urmă cu ani tot la “Harvey Theater”. Belgrader lucrează cu aceeaşi bucurie şi energie pe scenă, pe platourile de filmare şi la cursurile cu studenţii lui. Pentru “Livada de vişini/The Cherry Orchard” a colaborat cu Orlando Pabotoy de la Facultatea de teatru pentru coregrafia şi mişcarea scenică. Andrei Belgrader a regizat numeroase piese din repertoriul clasic împreună cu “The American Repertory Theater”, “Yale Repertory”, “The Goodman”, “Seattle Rep”, şi pentru Off Broadway, ca şi pentru teatre europene. Piese de Shakespeare, Gogol, Cehov, Molière, Buchner, Beckett, Dario Fo, Eugene Ionesco, Nicolai Erdman, Tom Eyen, Joe Orton, John Guare… A pus în scenă musicalul “Ubu Rock”, care are la bază celebrul text al lui Jarry, “Ubu Roi”. Studenţii cu care lucrează în masterclass pentru “Classic Stage Company”, ca şi actorii cu care lucrează pentru televiziune îl adoră şi povestesc despre felul în care Belgrader începe lucrul de la text transmiţând celor ce rostesc replicile impulsul de a încărca acele cuvinte cu fiinţa lor, cu ceea ce ar vrea ei să exprime prin vorbele ce le ies pe gură. Un actor bun trebuie să fie ca fata cea bună din poveste, să umple lumea de lucruri frumoase şi necesare empatic. Actorul care e lipsit de aceste calităţi umple lumea de broaşte râioase şi tot soiul de arătări monstruoase, la fel ca fata cea rea din poveste care se preface şi se chinuie să pară harnică, generoasă, iubitoare la suflet. Aceeaşi experienţă a autenticităţii este evocată de cei cu care a lucrat regizorul de origine română, pe scenă sau pe platourile de filmare. La “Monk” pentru “ABC-USA Network”, de pildă. Profesor universitar, celebru pentru cursurile sale de actorie şi regie la master, ţinute la Yale, UCSD, şeful departamentului de regie la “Julliard School”, Belgrader trăieşte acum la Los Angeles împreună cu soţia lui, actriţa Caroline Hall, şi fiica lor Grace. Actualmente predă la “University Southern of California”. Belgrader ar trebui invitat să pună spectacole mai des în România, pe care să le pregătească eventual şi pentru includerea lor în programul de teatru de la BAM. Sau de pe alte scene americane.

Echipa lui Belgrader

Andrei Belgrader la Bucureşti

Cronicile spectacolului cu piesa lui Ibsen “The Master Builder” au fost elogioase nu doar la adresa lui John Turturro, Andrei Belgrader, Katherine Borowitz, Wrenn Schmidt. Ele s-au oprit la fiecare personaj al piesei şi la fiecare din compartimentele ce au produs succesul acestui spectacol, în afara regiei. Distribuţia a fost aleasă cu mare profesionalism, rolurile mici, secundare, făcând impresie ca şi rolurile de lungime. Ken Cheesman în doctor Herda, Julian Gamble în rolul neterminatului Knut Brovik, incapabil s-o rupă cu marele constructor, deşi riscă să fie sufocat sub aripa lui dominatoare şi paranoică, Kelly Hutchinson în rolul Kaja Fosli, indecisă şi, prin chiar asta, duplicitară, sacrificându-şi logodnicul sub fascinaţia maestrului care a transformat-o într-o adoratoare obedientă. Dintr-o lojă aflată în stânga scenei privite de spectatori au răsunat pianul, synthesizer-ul, vioara, ghitarele şi instrumentele de percuţie, graţie celor doi muzicieni, parte şi ei din spectacolul de la BAM. Ryan Rumery şi Christian Frederickson au interpretat live o muzică originală, creată anume pentru spectacol. Suspendată la înălţime, mica orchestră din loja superioară mi-a amintit de un tablou reprezentând o bătălie renumită pe mare care se poartă deopotrivă în cer şi pe pământ. Muzica a răsunat precum clopotele în campanile, ca o voce a destinului şi un acompaniament al unei puteri mai presus de ambiţiile puterii ce-i mână pe muritori să râvnească temerari înălţimile. Solness are câteva replici în care dă drumul demonilor puterii şi face un pact invizibil cu diavolul cu chip de spiriduş şi trup de femeie. Turnul înalt la care visează îl seduce precum muzica sirenelor pe companionii lui Ulisse, etern călătorul. Muzica din spectacol sugerează ceea ce regia refuză să îngroaşe prea mult, simfonia destinului, o baladă a unui meşter Manole şi a sacrificiului, zidind printre fiorduri tot biserici şi un turn cât mai înalt. De la înălţimea căruia se prăbuşeşte. Hybris-ul nu aparţine doar celor din vechime. Belgrader are o cultură profundă în lumea teatrului de la care i se trage şi liniştea unor capodopere contemporane pe care le produce. A învăţat de la marele teatru clasic ceea ce numai acesta poate conferi modernităţii şi post-modernităţii: universalitatea. La New York el a creat de aceea cu piesa lui Ibsen “The Master Builder”, ca şi cu “Livada de vişini” de Cehov sau cu “Endgame” de Beckett, spectacole cu un impact universal.