“Am fost atât de răsfăţat de lumea teatrală şi neteatrală, încât mă mir că nu mi-am ratat cariera. Câţi copii s-ar putea mândri, ca mine, că au fost ţinuţi pe genunchi de marele Iancu Brezeanu, alintaţi de Tudorică Muşatescu şi de alţi buni prieteni ai tatălui meu? Doar că eu nu-i consideram monştri pe aceşti mari actori, ci prieteni, un fel de rude din familia noastră teatrală”, îşi amintea, într-un interviu, marele actor Mihai sau Mişu Fotino, care ne-a părăsit săptămâna aceasta.
Se născuse în 1930 la Bucureşti, dar copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut la Braşov, alături de tatăl său, Mihai Fotino, actor celebru şi director al Teatrului din Cernăuţi, fondator al Teatrului de Stat din Braşov. De la el, Mişu Fotino a moştenit pasiunea pentru teatru, debutând, la 7 ani, în piesa „Coloniale”, alături de Maximilian, Maria Filotti, Silvia Fulda, Talianu. Şi a continuat să joace până la 77 de ani.
Actor al Teatrului Dramatic din Braşov, din 1952, a fost remarcat de marele regizor Sică Alexandrescu, în spectacole, cum ar fi “Mincinosul”, “Nota zero la purtare”, “Titanic vals” sau “O noapte furtunoasă”. Acesta a decis să-l aducă la Bucureşti. Din 1956, joacă la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, dar şi pe alte scene din Capitală sau din ţară.
A dansat şi a cântat la “Savoy” în „Băieţii de la parter” sau „Pisica neagră”, a stârnit hohote de râs la Teatrul de Comedie în “Ucigaş fără simbrie”, “Un Hamlet de provincie”, “Croitorii cei mari din Valahia”, a apărut pe scena Teatrului “Nottara” în “Sonet pentru o păpuşă”, la Teatrul “Victor Ion Popa” din Bârlad în “Idolul şi Ion Anapoda”, la Craiova în “O scrisoare pierdută”, la TES în “O farmacie cu nebuni”, de Eugène Labiche… A făcut roluri memorabile în “Steaua fără nume”, “Avarul”, “O femeie cu bani”, “Ispita”, “Ultima oră”, “Iubire”, “Egoistul”…
A făcut cupluri profesionale de neuitat cu doamnele teatrului românesc Carmen Stănescu şi Ileana Stana Ionescu, iar apariţiile pe micul ecran, timp de zeci de ani, au încântat telespectatorii.
Dar, aşa cum scrie criticul Călin Căliman, “Naţionalul bucureştean a fost marea sa casă teatrală. Cele mai longevive spectacole ale sale, cu sute şi sute de reprezentaţii, au fost cele cu «Comedie de modă veche» de Arbuzov, «Idolul şi Ion Anapoda», de G.M. Zamfirescu, «Siciliana» de Aurel Baranga… Voi recurge la o listă ultra selectivă, îngăduindu-mi câteva notaţii suplimentare: «Pisica în noaptea de Anul Nou», de D.R. Popescu, «Căsătoria» de Gogol, «O femeie cu bani» de George Bernard Shaw, «Călătorii cu mătuşa mea», după Graham Green, «Îmblânzirea scorpiei» de Shakespeare, «Moartea unui comis voiajor» de Arthur Miller, «Aşteptând la arlechin» de Noel Coward. Într-un volum de interviuri, Mihai Fotino se considera un produs al şcolii de regie Sică Alexandrescu”.
Cu Radu Beligan în Egoistul, ultimul spectacol în care a jucat
În film a apărut în aproape 20 de comedii cinematografice, până în 2001, când a fost distribuit de regizorul Mircea Mureşan în comedia „Sexy Harem Ada-Kaleh „. Mulţi şi-l amintesc poate în “Directorul nostru” (1955), “Telegrame” (1959), “Porto-Franco (1961), “Codin” (1963), “Politică şi delicatese” (1963), “Titanic vals” (1964), “Amprenta” (1967), “Balul de sâmbătă seara” (1968), “Elixirul tinereţii” (1975), “Tufă de Veneţia” sau “Chiriţa la Iaşi” (1987).
Şi-a împrumutat vocea Profesorului Archimedes Q. Porter, în seria “Tarzan”, sau Iepurelui din producţia Disney “Marea Aventură a Porcuşorului” (Piglet’s Big Movie).
Şi pentru că am vorbit despre Disney, câtă lume îşi mai aminteşte că a fost partenerul inegalabilei Silvia Chicoş, într-un spectacol pentru copii?
De fapt, dragostea pentru film a apărut mai devreme, când era student în anul I la Facultatea de Teatru: “… în primăvară l-am însoţit pe Radu Beligan – idolul meu în materie de umor subţire, pentru parter, nu zgomotos ca pentru galerie – la o filmare. Se realiza primul film românesc, «Răsună valea», şi Paul Călinescu m-a luat şi pe mine pentru o figuraţie specială. Avea nevoie să filmeze, pe şantierul patriei, un brigadier cu un aer mai intelectual şi, cum eu purtam ochelari şi pe-atunci, corespundeam imaginii. M-a fascinat atmosfera de echipă şi am rămas mai mult. Mă şi vedeam mare stea de cinema, dând autografe, dar n-a fost să fie”, îşi amintea el cu umor.
Dar marea iubire a rămas teatrul. Figura lui cu un aer oarecum trist dădea o savoare specială rolurilor comice, naivitatea de pe scenă lăsa să se bănuiască umorul fin şi inteligenţa actorului, zâmbetul nu era lipsit de ironie.
Vocea sa a putut fi auzită la teatrul radiofonic, în spectacole ca “Milano nu există” de Dario Fo, alături de Dem Rădulescu, Virgil Ogăşanu, Mircea Şeptilici, Melania Cârje, în “Minunata pantofăreasă” de Federico Garcia Lorca, regizată de neuitatul Ion Vova, în “Prea multă minte strică” de Aleksander Sergeyevici Griboyedov sau în “Scandaloasa legătură dintre domnul Kattle şi doamna Moon” de John Boyton Priestley, pentru a aminti numai câteva.
La Gala UNITER, alături de Ion Caramitru şi Radu Beligan
I-a avut parteneri de scenă pe Sanda Toma, Ion Finteşteanu, Radu Beligan, Maria Vauvrina, Nicolae Gărdescu, Virgil Ogăşanu, Ruxandra Sireteanu, Marian Hudac, Dem Rădulescu, Ion Pavlescu, Alfred Demetriu şi câţi alţii încă.
Mihai Fotino, cel care a declarat odată „Dacă n-aş fi devenit actor, aş fi visat să ajung Artist. Ca Beligan sau Jean Gabin”, a realizat roluri de neuitat, mai ales în comedie şi şi-a sfârşit cariera, aşa cum spunea cineva, “ca într-o tragedie greacă”. În spectacolul „Egoistul”, alături de Radu Beligan, i s-a făcut rău. A fost pentru ultima dată când a urcat pe scenă.
A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural “pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice” şi Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, “Arta Spectacolului”, “în semn de apreciere a întregii activităţi şi pentru dăruirea şi talentul interpretativ pus în slujba artei scenice şi a spectacolului”, în 2004, iar UNITER l-a recompensat pentru întreaga activitate în 2006.
Unul dintre cele mai calde şi mai pertinente portrete i l-a făcut însă prietenul său, criticul Călin Căliman, în articolul “Mihai Fotino între râs şi lacrimă”: “S-a simţit mai acasă, după cum singur o mărturisea, în rolurile care îmbinau râsul cu lacrima. În ceea ce mă priveşte, sunt subiectiv în privinţa actorului nu numai pentru că în tinereţea braşoveană i-am «sorbit» rolurile, ci penru că tot atunci l-am cunoscut şi ne-am ataşat sufleteşte şi pentru că, de atunci încoace, am avut prilejul şi bucuria să scriu despre multe din rolurile sale. Între râs şi lacrimă, Mihai Fotino a avut întotdeauna o ireproşabilă ţinută artistică, creaţiile sale purtând deopotrivă pecetea unei generoase înzestrări şi marca unui exemplar bun-gust”.
Rămas bun, Mihai Fotino!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.