Cristalul de rocă, piatra strălucitoare a luminii

În Apocalipsă scrie: „Celui care va învinge îi voi da Piatra Albă cu un nume pe care niciunul nu-l va cunoaşte şi nici data momentului fatidic”.

O legendă mayaşă cutremurătoare, înconjurată de mister, spune: „Era o lume fericită, cu energii sublime, care convieţuiau în armonie, şi în această lume au sosit zeii. Într-o zi, un mare păcat a fost comis. Zeii şi-au pierdut tronurile şi singurul mod pentru a rămâne eterni a fost acela de a se transforma în cristale”. Unul dintre cristalografii însărcinaţi de a examina exemplarele cele mai faimoase a găsit în 1924, între ruinele oraşelor maya, exemplarul numit „Mitchell-Hedges”, afirmând „această damnată rocă n-ar trebui să existe”.

Fructieră din cristal de rocă, secolul XVI, Palazzo Pitti

De atunci, prin „lumina solidificată” se înţelegea şi „un cristal uman”, iar acest mineral era considerat sacru. În „Cabală” era numit „cel mai vechi dintre cele vechi” sau „existenţa existenţelor” ori „secretul secretelor”, „lumină interioară”, „inteligenţă ocultă”. Mai purta şi denumirea de „lotusul cu mii de petale” care cristaliza energia primordială a Universului. În diferitele religii, ca şi în anticele sisteme filosofice, el corespundea divinităţii supreme: Zeus la greci, Amon-Ra la egipteni, Parabrahn la hinduşi, Atma la budişti. Din punct de vedere mistic, semnifica şi uniunea sufletului cu Dumnezeu sau legătura dintre propria viaţă şi microcosmosul Universului.

Cristalul de rocă reprezenta puntea între materie şi spiritualitate. Cei vechi credeau că un cristal de acest gen armonizează energiile individuale cu lumea spirituală. Cristalele arhiviste păstrează amprenta înţelepciunii străvechi. Meditaţia facilitată de aceste cristale venerabile permite accesul la cunoaşterea universală.

Forma ei piramidală a fascinat triburile primitive care adorau această piatră, crezând că ţin în mână un reflex al infinitului sculptat de zei. I se mai spunea şi „lumina solidificată”, „esenţa pământului” sau „apa îngheţată”. La aceste pietre aveau acces doar marii sacerdoţi. În învăţăturile tibetane, morţii erau înhumaţi împreună cu cristalele de rocă. Mai târziu, ele erau folosite pentru vindecare de către şamani, druizi şi romani, în timp ce populaţiile nomade le utilizau ca mijloc al divinaţiei, deoarece intrau în sintonie cu vibraţiile magnetice ale corpului uman. În Evul Mediu ele ajuseseră la fel de scumpe ca diamantele.

Cristalele de rocă se găsesc în natură sub forma cristalelor incolore, limpezi precum apa. Cristalele au început să se metamorfozeze odată cu evoluţia Planetei. Ele sunt ADN-ul Terrei. Numele lor derivă din vechiul „krystallos”, care înseamnă gheaţă. Se considera că ele includ toate culorile spectrului luminos şi toate potenţialele energetice cosmice. Mai erau numite şi „piatră lunară”, pentru transparenţă, puritate.

Operă a artistului Johann Daniel Mayer

Grecii, dar şi romanii îi atribuiau calităţi deosebite, cum ar fi favorizarea ploii, protejarea organismului, mai mult, conferindu-i puteri hipnotice şi divine. În epoca medievală cristalul de rocă era folosit pentru a privi în viitor.

Cristalul de rocă, piatra luminii, a trezit fantezia maeştrilor artizani, cât şi pe cea a aristocraţilor cunoscători. În secolul al XIX-lea s-au înfiinţat manufacturi axate pe prelucrarea lui, meşterii preluând de la populaţia aztecă, cât şi de la cea maya, tehnica de lucru teribil de sofisticată şi de dificilă. Acest mineral incolor, o varietate de cuarţ cu duritate de oţel (vânătorii din mezolitic îl utilizau ca lamă de cuţit), a fascinat, în timp, prin frumuseţea şi transparenţa sa. Mai târziu, pentru calităţile sale estetice, această gemă a început să fie întrebuinţată în realizarea bijuteriilor, vaselor şi a devenit unul dintre cele mai căutate minerale de colecţie. Din Occident, în secolele XI şi XII, cristalul de rocă este preluat în Orient, în special la Cairo şi în Bizanţ, unde cunoaşte o valorificare de clasă ilustrată în piesele din celebrul „Tezaur de la San Marco”, din Veneţia, unde au ajuns în urma jefuirii bisericilor şi palatelor din Constantinopol (1204-1261). În urma fugii multor artizani specializaţi din Constantinopol, la Veneţia renaşte tehnica inciziilor în pietre preţioase. Cunoscut a rămas un vas de formă hexagonală din cristal de rocă şi argint aurit, din secolul XI-lea, cu o inscripţie purtând numele califului Al-Aziz Billah (975-996).

Cupa Dianei de Poitiers, semnată de Miseroni

În timpul Renaşterii, cristalul de rocă era identificat cu una dintre minunăţiile naturii. O impresionantă colecţie de geme îi aparţinea lui François I (1494-1547). Apreciat este celebrul joc de şah, aflat acum la Luvru, ca şi colecţia Marilor Duci din Toscana, purtând numele de „Tezaurul din Lorenzo”, cuprinzând vase şi cupe în formele cele mai bizare. Pasiunea colecţionarilor stimulează naşterea de noi şcoli în care se specializau meşterii în arte decorative, la Roma, Veneţia şi Milano. Iluştri au rămas creatorii Miseroni şi Saracchi, fraţii Ambrogio şi Stefano Caroni şi Giorgio Gaffuri. Operele lui Giovanni Battista Metellino se află şi azi în colecţiile muzeelor din Dresda, Prado din Madrid. Toate erau lucrate cu artă, cu monturi preţioase şi elegante, decorate cu ramuri şi frunze sau cu scene figurative, în relief sau incizate. Splendidă este „Cupa Dianei de Poitiers,” prelucrată de Gasparo Miseroni (1518-1 573), dar şi cea aparţinând Caterinei de Medici, din Muzeul Argintului de la Florenţa, realizată de acelaşi artist. Acesta era curtat atât de Filip al II-lea al Spaniei, cât şi de Cosimo I de Medici, de împăratul habsburg Maximilian al II-lea. Un alt milanez, Ottavio, care se afla în serviciul împăratului de la Viena, a trezit admiraţia Europei prin vasele sale, prin cupele în formă de cochilii, de animale, de măşti, ce demonstrau un apreciabil control tehnic, în special în privinţa curăţării şi şlefuirii cristalelor. Un apreciat orfevru era Valerio Belli (1468-1546), din Vicenza, numit şi „principele inciziilor”, autorul extraordinarelor opere în cristal de rocă păstrate în Muzeul Argintului din Florenţa.

Fructieră din cristal de rocă, Muzeul Argintului din Florenţa

Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, arta prelucrării cristalului de rocă se difuzează foarte mult în Germania, în particular la Curtea Imperială, unde se remarcau maeştrii Lorenz Greissenbeck şi Johann Daniel Mayer. Încetul cu încetul producţia de cristal de rocă începe să se diminueze, acesta fiind tot mai rar, ea fiind înlocuită cu sticla de cristal, mult mai economică şi mai uşor de prelucrat, dar atracţia pentru fastuoasele obiecte înfloreşte în colecţiile rafinaţilor cunoscători, precum Familia Rothschild. Producţia va trăi o nouă stagiune la Viena de la jumătatea secolului al XVIII-lea, graţie stilului neorenascentist, propunându-se vase care imitau piesele secolului al XVI-lea. În secolul al XIX-lea, admiratorii acestui material îl vor îngloba, într-o formă mai redusă, în piesele Art Deco. Potenţialitatea lui a atras şi firma „Cartier”, care l-a folosit în creaţiile sale originale de bijuterii, în combinaţie cu onix şi diamant, dar şi în faimoasele „Pendule misterioase”.

Piesele din secolul al XIX-lea, cele mai achiziţionate

Piese din cristal de rocă montate în argint cu pietre preţioase, cu mici sculpturi umane şi păsări

Şi astăzi, aceste splendide vase din cristal de rocă au rămas la fel de fascinante. O piesă de colecţie, intitulată „Vasul lui Bachus”, provenind din atelierul lui Girolamo Miseroni din Milano, de la sfârşitul secolului al XV-lea, se află expusă la Kunsthistorisches Museum din Viena. Vasul are o uluitoare decoraţie, în relief, cu personaje specifice unei bachanale, cu dansatoare şi cai. O altă piesă, semnată Morel&Cie, datată 1842, Paris, a fost achiziţionată la Casa Christie’s din New York pentru 13.000 de euro. Cupa din cristal de stâncă este aşezată pe un picior din argint aurit, decorat cu motive geometrice şi personaje. Două elansate toarte din argint sunt surmontate de doi eleganţi păuni. Fastuoasă şi „Cupa” realizată de Johann Daniel Mayer din cristal de stâncă şi argint emailat în diverse culori, datată 1662, cât şi cea a „Augustei”, tot din 1662, de la Kunstkammer Georg Laue, din München. La fel de captivantă şi o „Cupă”, datată 1890, montată în argint şi smălţuită, purtând marca lui Karl Rossler, ce a fost vândută pentru 23.000 de euro la Christie’s din New York. O piesă rară este un „Corn” vienez din acelaşi cristal, cu email colorat, având la bază un satir din argint, vândut pentru 7.930 de euro la Viena, la casa Dorotheum. O altă preţioasă „Cupă” vieneză, din cristal de rocă, reprezentând un Pegas aurit, bătută cu pietre preţioase, având ca semnătură Hermann Ratzersdorfer, datată 1870, a fost cumpărată pentru 108.000 de euro, la Christie’s din Londra. Remarcabilă, o „Carafă” din secolul al XIV-lea, aflată de Kunsthistorisches Museum din Viena.

Colier din cristal de rocă

În 7 octombrie 2008, la Christie’s a trecut din mână în mână, ajungând la suma de 4 milioane de euro, o „Carafă” de la începutul secolului al XI-lea, reprezentând una dintre cele mai rare opere de artă islamică din cristal de rocă, ce a aparţinut Tezaurului Regal Fatimid. Aşa cum afirmă Georg Laue de la Galeria Kunstkammer din München, „pe piaţa de artă se găsesc în special obiecte în stil renascentist şi baroc din secolul al XIX-lea, deşi operele cele mai căutate de colecţionari sunt cele din secolele XVI şi XVII, dar acestea sunt de calitate muzeală”. Asemenea piese originale, în perfectă stare de conservare, pleacă de la suma de cel puţin 100.000 de euro. În prezent, cea mai mare cantitate de asemenea obiecte se află la Viena, care a reprezentat principalul centru de producţie. Preţurile variază de la 3.000 la 10.000 de euro pentru piese mici şi comune şi de la 30.000 la 40.000 de euro pentru cele preţioase.

La Kunsthistorisches Museum din Viena pot fi admirate o cupă din cristal de rocă, al cărei piedestal din argint este încrustat cu pietre preţioase, lucrată la Genova, cât şi o „Carafă” hexagonală, de o transparenţă uluitoare, realizată de Miseroni în 1665. Un vas ce servea de ornament de masă, din argint aurit (1782), având la bază o pasăre flamingo, a fost vândut la casa de licitaţii Dorotheum de la Viena pentru 3.750 de euro. Un alt vas din perioada dinastiei Qing, de 23,5 centimetri, realizat în Hong Kong, de Bonhams, a fost adjudecat pentru 10.000 de euro. Nu putem să nu amintim de o altă piesă remarcabilă, realizată din cristal de rocă cu bogate incizii de frunze, ramuri şi flori, ce par flori de gheaţă dantelate, cu toarte migălos lucrate din acelaşi material şi argint emailat, realizat la Milano de către Saracchi, la 1600, etalat la Kunsthistorisches Museum din Viena.

Misterioasele cranii de cristal

Craniul Mitchell-Hedges

Un craniu de cristal este reprezentarea în cristal de rocă a unui craniu uman. Aceste cranii sunt nu numai piese de colecţie, dar au şi adânci semnificaţii ezoterice.

„Dacă nu extratereştrii au adus craniile de cristal, putem considera că au existat civilizaţii mult mai avansate decât a noastră, la nivel spiritual şi tehnologic”, afirma Joshua „Illinois” Shapiro. Câteva sunt realizări ale civilizaţiilor precolumbiene, cum ar fi aztecii, şi sunt cunoscute mai curând sub numele de măşti-cranii sau capete de mort. Dar craniile de cristal care îi interesează pe adepţii „new-age” se crede că sunt de sorginte extraterestră sau vin din Atlantida.

Cel mai cunoscut, numit şi „craniul destinului” de către Mitchell-Hedges, a fost descoperit în 1924, de către Anna Mitchell-Hedges, de 17 ani, care îşi acompania tatăl în vechiul oraş maya Lubaantun din Belize. Acest craniu, de 13 centimetri şi peste 5 kilograme, cu o vechime estimativă de 3.600 de ani, după cum atestă o legendă, era utilizat de Marele Preot al mayaşilor în riturile ezoterice şi era descris ca o întruchipare a răului. El a fost vândut la Sotheby’s, în 1943, pentru 400 de lire sterline.

Restauratorul de artă Frank Doran pretindea că piesa era folosită la divinaţie şi avea funcţia de a poziţiona planetele. Se presupunea că provine din Atlantida. El l-a întâlnit pe scriitorul Dick Garvin şi împreună au lucrat la un volum pe această temă. În 1992, craniul de cristal a fost depozitat la Smithonian Musem din Statele Unite.

Craniul din Paris

Alte cranii de cristal, de origine la fel de veche, sunt vânate în întreaga lume de colecţionari. De exemplu, craniul numit „Max” a fost donat poporului din Guatemala de către un războinic tibetan. Alte două, numite „Craniul Britanic”, aflat la British Museum, care este opac, şi „Craniul din Paris” (care reprezintă un zeu aztec), renumit pentru strălucirea şi puritatea sa, păstrat la Musée du quai Branly, au fost achiziţionate din Mexic de mercenari la sfârşitul secolului al XIX-lea şi sunt cunoscute pentru puterile lor oculte.

Craniul „Maya” şi cel „De ametist” au fost de asemenea găsite în Guatemala la începutul secolului XX. „Nick” Nocerino a întâlnit un şaman în 1949 care l-a ghidat în Mexic. El a fost apoi condus de un preot mayaş care i-a acordat autorizaţia de a vinde aceste cranii, deoarece oraşul trecea printr-o mare criză financiară. Acesta afirma: „Originile sale veritabile sunt înconjurate de mister”. Conform legendei, ar exista în Mexic 12 asemenea cranii, ascunse la cucerirea ţinutului de către europeni. Legenda spunea că atunci când toate craniile vor fi reunite se va reinstaura Imperiul Aztec. După părerea amatorilor de ezoterism modern ar fi şi un al 13-lea craniu, numit „Craniul care dansează”, ce ar trebui plasat în centrul unui cerc format din celelalte 12, pentru a salva Pământul şi specia umană de la extincţia prevăzută de mayaşi pentru 2012.

Craniile de cristal au fost sursa de inspiraţie a peliculei „Indiana Jones şi Regatul craniului de cristal”, regizată de Steven Spielberg. În filmul „Disaster Movie”, un craniu de cristal de rocă pare originea mai multor catastrofe naturale şi a unor evenimente surprinzătoare.

Damien Hirst, craniul For the Love of God

Preocupat de aceste cranii, artistul Damien Hirst a creat numeroase piese moderne cu acelaşi subiect, care sunt expuse la Palazzo Vecchio din Florenţa, un excentric „Memento mori”. Unul dintre aceste cranii, intitulat „For the Love of God”, a devenit o adevărată operă de artă, lucrată din cristal de rocă, platină, 8.601 diamante, cu un total de 1.106.018 carate, având încastrat pe frunte un mare diamant în formă de lacrimă, şi dinţi umani care provin de la un cap autentic din secolul al XVIII-lea, achiziţionat de artist la Londra.

Mitul creat în jurul aşa-ziselor puteri şi origini ale craniilor de cristal constituie singurul veritabil mister.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.