Cui îi este frică de Limba Română

Suntem români pentru că vorbim limba română. Francezii sunt francezi, pentru că vorbesc franceza, spaniolii – spaniola. Aceleași lucruri se pot spune despre indieni, greci sau finlandezi. Așadar, limba pe care o vorbim este principalul element identitar al unui neam.

Astăzi, 31 august, aniversăm „Ziua Limbii Române”.

În 2013, parlamentarii români s-au inspirat de la statul vecin, Republica Moldova, și au dat o lege care stabilește acest lucru. Inițiatorul legii explica la acel moment că „importanța limbii române nu trebuie marginalizată de tendințele actuale către globalizare, deoarece limba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice și unite”.

Moldovenii ţin această sărbătoare de peste 30 de ani. La ei, totul a fost pe repede înainte și din alte considerente. Atunci când (august 1989) și-au declarat independența față de URSS.

Ieșiți de sub umbrela Uniunii, moldovenii au încercat să-și caute propria identitate. Au adoptat simboluri naționale noi, respectiv imn, stemă, tricolor. O singură problemă le-a dat bătăi de cap și, anume, în ce limbă vorbesc ei înșiși? Să-i zică limba română, era prea mult dintr-odată. Mai ales că, din România, ecoul așteptat întârzia să se facă auzit. Bucureștiul nu dădea semne că înțelege ceea ce se întâmplă la frații de peste Prut. Ca să nu supere pe nimeni și să împace pe toată lumea, i-au zis „limba noastră”, iar data de 31 august a fost declarată „Ziua Limbii Noastre”. În discursuri oficiale, au botezat-o în mai multe feluri, de la „limba de stat”, până la „limba străbunilor”. Foarte rar, i se spunea pe nume. Asta, după ce, în perioada sovietică, era interzis să spui că vorbești limba română. Denumirea limbii pe care o vorbesc moldovenii a fost, timp de 30 de ani, un subiect de dispute aprinse și a constituit scânteia conflictului militar din Transnistria.

Nici astăzi, după 34 de ani de când Moldova se declară stat independent, problema limbii nu a fost tranșată în totalitate. Anul acesta, președinta Maia Sandu, împreună cu guvernul și parlamentul său, au dat o lege prin care limba română a fost declarată limbă oficială de stat. Așa cum era de așteptat, disputele pe tema denumirii limbii vorbite în Moldova au explodat, din nou. Slavă Domnului, că, de data aceasta, luptele s-au consumat doar pe rețelele de socializare. Taberele de susținători ale celor două denumiri, română vs moldovenească, blindate cu dovezi, au dus lupte grele. Ambele tabere păreau să aibă suficiente argumente, mai ales că, apelau la documente de arhivă, citate din diverși cronicari etc..

Dacă în Republica Moldova disputa va continua, probabil, și cu alte ocazii, într-o altă țară vecină, Ucraina, unde există o comunitate numeroasă de români, situația pare și mai interesantă. Dacă școlile cu predare în limba română au fost restricționate, cele cu predare în limba moldovenească se bucură de susținerea Guvernului ucrainean. Mai mult de atât, ucrainenii au anunțat că vor tipări manuale de limba și literatura moldovenească și vor pregăti cadre didactice pentru aceste materii.

Limba română nu se bucură de dragoste exclusivă nici la ea acasă. Plecând de la realitatea cotidiană, cea a carențelor gramaticale pe care le au foarte mulți conaționali, până la contestatarii înrăiți, limba română este înghesuită și pălmuită în propria-i vatră. Intelectual de frunte, Horia Roman Patapievici ne făcea o recomandare: „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…”.

Nu a fost singurul care a lovit cu aplomb în graiul românesc. Au mai fost și alții, unii având un soclu mai înalt, iar alții fiind de la firul ierbii. Atât de mult detestă unii limba română, încât s-au încumetat să afirme că, de fapt, această limbă nici nu există, că este o invenție cu un alfabet furat. Rețelele de socializare sunt pline de astfel de opinii, care, apropo, se aseamănă cu cele ale susținătorilor limbii moldovenești din stânga Prutului.

Nesiguri pe ei și confuzi, vorbitorii de română nu prea știu să-și apere limba pe care o vorbesc. Nici n-ar fi cool să se pună de-a curmezișul celor care o calcă în picioare, își spun, probabil, în sinea lor. Până la urmă, la ce le-ar folosi o limbă vorbită doar cu familia sau prietenii? O limbă care nu-ți aduce niciun avantaj, pentru că job-urile cele mai bănoase în alte limbi se discută, melodiile cele mai populare în alte limbi sunt cântate ș.a.m.d..

În altă ordine de idei, însuși statul român, populat la vârf de personaje cu limba împiedicată, lasă impresia că își dorește o populație agramată și înstrăinată de matca românității. „Reformatorii” din educație au scutit învățământul de orele de gramatică, literatura română studiată în școli este din ce în ce mai subțire. Programele pentru sprijinirea minorităților românești din alte state lipsesc sau sunt făcute doar de dragul epatării în spațiul public. Cel mai bun exemplu este cel al etnicilor români din Ucraina, unde școlile cu predare în limba română au fost închise. Totuși, ucrainenii ne-au lăsat o portiță, pe care Guvernul României ar putea-o folosi. Vecinii de la răsărit au dat o lege, prin care orice stat care dorește să finanțeze școli cu predare în limba maternă, o poate face. La noi nu s-a pomenit nimic despre această posibilitate de a menține școlile românești din Ucraina.

Citită cu greu de frunți transpirate pe la tribune oficiale, încărcată de clișee și de exprimări prefabricate în presă, limba română se străduie să rămână frumoasă, suplă și naturală. Deși, tot mai rar o vedem într-o formă firească, încât, de ziua Ei, îi spunem cu sfială: să ne trăiești o eternitate, dragă Limbă Română!

Articol scris de Natalia Bumbac