„Dacă statul român ar fi rațional“- analiză de Gheorghe Piperea

Dacă statul român ar fi rațional, s-ar împrumuta în euro și în dolari pe 20 de ani, mai ales de la populație. 

Între 1999-2019, adică în decurs de 20 de ani, atât dolarul cât și euro și-au redus puterea de cumpărare cu mai mult de 50%. Inflația aflată în vecinătatea cifrei de 2% este una dintre marile bluff-uri ale băncilor centrale. În realitate, puterea de cumpărare a celor mai credibile monede din lume a scăzut cu mult mai mult decât au lăsat să se înțeleagă cifrele oficiale ale inflației. Mai mult, au existat în acești 20 de ani perioade de deflație sau de „inflație negativă” (oximoron utilizat de bancherii centrali pentru a masca deflația, un scenariu de spaimă maximă pentru ei). Aș zice chiar că, mai ales dupa 2012, când marile economii ale lumii au avut procente de inflație apropiate de zero, puterea de cumpărare a monedei lor ar fi trebuit să crească, nu să scadă. 

Ca să sesizați enormitatea distanței dintre ceea ce ni se spune oficial și realitate, este suficient să observăm că ce puteam cumpăra cu 100 de euro/dolari în 1999, putem cumpăra acum cu 150 de euro/dolari. Ceea ce puteam cumpăra în România anului 1999 cu 100 de lei, putem cumpăra acum cu 670 de lei. Și asta în condițiile în care România a fost, practic, în faliment în 1999, iar PIB-ul României a crescut, de atunci, de aproape zece ori. 

Nu există niciun motiv să credem că în următorii 20 de ani trendul se va inversa. 

Dimpotrivă, dată fiind absurda tipărire de bani suplimentari față de nevoia reală de acoperire cu bani a masei de bunuri și servicii aflate în circulație (quantitative easing), practicată atât de Federal Reserve, cât și de Banca Centrală Europeană, acest trend se va accelera. Așa că, ceea ce cumpărăm acum cu 100 de euro/dolari, se prea poate să fi fiind cumparat, peste 20 de ani, cu 160-170 euro/dolari. Evident, dacă vor mai fi existând euro/dolari. 

Așadar, plata la valoare nominală a datoriei (vă mai amintiți de nominalismul monetar?) va însemna un avantaj considerabil pentru statul care se împrumută. Așa cum a fost un avantaj enorm, până acum, ca state precum Italia, Franța, Germania, UK (ale căror împrumuturi totalizează, în proporții aproape egale, 10 trilioane de euro) sau Grecia, Portugalia, Spania și Irlanda (cu totaluri ale datoriei care depășesc cu mult PIB-ul fiecăruia) să se împrumute, mutând bani din buzunarul deponenților, în buzunarul debitorilor, prin simpla scădere programată (dar meșteșugit camuflată de băncile centrale) a puterii de cumpărare a monedei europene sau americane. Și vorbesc doar de statele UE, din care face parte, cu smerenie, și România. Căci, dacă ne uităm la primele trei mari economii ale lumii, SUA, China și Japonia, sumele împrumutate de aceste state depășesc 65 de trilioane de dolari (China – 30 trilioane; SUA – 23 trilioane; Japonia – 12 trilioane). Aplicați, vă rog, procentul de 50% care reprezintă scăderea puterii de cumpărare a dolarului și vedeți cât înseamnă pierderea deponenților și câștigul debitorilor (care, ca un făcut, beneficiază și de un calificativ AAA de la agențiile de rating, ceea ce le asigură un procent de dobândă penibil, uneori fiind chiar real negativ, ceea ce înseamnă că creditorul îl plătește pe debitor pentru a-l împrumuta …).

România, șantajată de agențiile de rating

Aceasta este, la propriu, cea mai mare și mai injustă redistribuire a averii, de la cei ce economisesc (deponenții și deținătorii de bonduri suverane) la cei care cheltuie și consumă pe credit. Lucru făcut posibil, la unison, de băncile centrale și de băncile comerciale (care sunt „fericite” să împrumute statele, pentru a-și curăța portofoliul de credite riscante, în favoarea creditelor guvernamentale, calificate, în mod artificial, ca fiind cu risc zero). De precizat că nu toate statele au rating AAA, iar unele state sunt penalizate cu ratinguri scăzute (ceea ce determină dobânzi mari) în mod cu totul nedrept și artificial.

Exemplu recent la îndemână este chiar România – agențiile de rating au șantajat statul român cu scăderea ratingului, dacă nu retrage actul normativ care prevedea o taxă pe lăcomia bancilor. De precizat, de asemenea, că, deși avem de-a face cu cea mai mare și mai injustă redistribuire de avuție prin pârghii monetare și bancare, nu statele sunt considerate riscuri sistemice și de hazard moral, ci consumatorii sau, după caz, legile și hotărârile judecătorești cu efecte erga omnes care țintesc protecția consumatorilor. Scamatorii și prestidigitatorii ar putea fi invidioși pe această perfectă tehnică de abatere a atenției de la realitate. 

România, cu toate avantajele pentru debitor ale nominalismului monetar, nu se prea împrumută. Creditele guvernamentale și obligațiunile sau titlurile de stat totalizează mai puțin de 35% din PIB. Autoritățile europene consideră că un grad maxim de îndatorare de 45% este sustenabil pentru un stat membru al UE. La rândul său, BNR consideră că un grad maxim de îndatorare de 40% este sustenabil pentru un consumator care are venituri din salarii. Cu toate acestea, 
(i) statele cu economie „dezvoltată” din UE au grade de îndatorare care trec cu mult peste 60% (acest prag este depășit până și de austera și puternic industrializata Germanie), unele dintre acestea având îndatorari de 130% din PIB sau chiar mai mult; 
(ii) unii trâmbițași ai Apocalipsei noastre cea de toate zilele înspăimântă lumea urlând că o îndatorare de 35% din PIB este ceva catastrofic, ceva care nu poate fi susținut de economia României (aceeași economie care furnizează multinaționalelor profituri triple față de media europeană). 

De aceea spun – dacă statul noastru ar fi condus rațional, atunci s-ar împrumuta pe termen lung, prin obligațiuni emise în favoarea populației, care și-ar putea prezerva mult mai bine economiile păstrându-le în astfel de obligațiuni decât să le țină în bănci, cu dobânzi sub rata inflației. Cei 75 de miliarde de euro aflați acum în depozite bancare, oricum, cu cel puțin 60% mai puțin valoroși peste 20 de ani. 

Se aude, domnule Teodorovici?

PS. Unii s-ar putea întreba: dacă băncile centrale străine îi sărăcesc pe deponenți prin scăderea puterii de cumpărare, recomandați și Guvernului român să facă același lucru cu deponenții români? Pentru o așa întrebare, răspunsul meu este: Statul român plătește dobânzi reale, cu mult mai mari decât dobânzile la depozite bancare și sensibil mai mari decat inflația. În plus, obligațiunile de stat nu trebuie să fie păstrate, toate, până la scadență. Ar putea fi vândute pe bursă, ceea ce ar face să funcționeze și bursa noastră (în sfârșit). Pe de altă parte, de ce vă temeți? Chiar credeti că va pune cineva în practică scenariul de mai sus, punând în dificultate sfintele bănci? În plus, vă obligă cineva să pierdeți bani din plasamentul în obligațiuni de stat? Nu puteți pierde bani în continuare din depozitele în bănci?