Dan Sociu cyborg literar și impasul scrisului

După ce a fost refuzat de Polirom, Dan Sociu, probabil cel mai important poet douămiist, a publicat la Editura Zupia romanul Masca de porțelan, scris împreună cu Gemini, asistentul de inteligență artificilă al Google. Această ipostază de cyborg literar a lui Sociu a fost pusă de unii pe seama prestației sale mai slabe în calitate de romancier (a se vedea interviul acordat de Sociu lui Vasile Ernu) – de unde nevoia unui upgrade. După părerea mea, proza lui Sociu e la fel de bună ca poezia lui, nu neapărat pentru că ar fi o proză poetică (nu e întotdeauna poetică), ci pentru că stilul său melancolic și omul Sociu sunt la fel de prezente în poezie, ca și în proză. Incompatibil cu prestația publică, din cauza unei sensibilități extreme și a timidității, autorul Urbancoliei este, în schimb, un excelent interlocutor privat. Nu-l poți înțelege urmărindu-l la televizor, cum a fost cazul recentei emisiuni „Intrare liberă” de pe TVR Cultural. El este prin excelență un om retras și straniu, care-și protejează sinele așa cum cântăreții de operă își protejează vocea. În viața mea, rar am întâlnit un om mai el însuși decât Sociu.

Tocmai de aceea, colaborarea sa cu Gemini, acest non-eu absolut, poate părea surprinzătoare. Ea nu poate fi explicată, în orice caz, prin faptul că Sociu a absolvit un liceu de informatică și nu e nici aplicarea, la nivel tehnologic-mediatic, a teoriilor despre moartea autorului sau a funcției-autor (Barthes, Foucault și alții), teorii care – nu e inutil să observăm – merg mână în mână cu apariția și dezvoltarea inteligenței artificiale. La urma urma urmelor, Sociu nu este nici pe departe primul care să fi avut inițiativa de a folosi inteligența artificială pentru scris. Ea datează încă din anii ’50, cînd Christopher Strachey, prieten cu Alan Turing, a conceput un program care compunea scrisori de dragoste. Așadar, pretențiile sale de a fi considerat o avangardă nu pot fi luate în serios. Este însă important de reținut că, în romanul lui Sociu, inteligența artificială nu acționează la nivelul naratorului, așa cum e, de pildă, cazul romanului I-phuck 10, de Viktor Pelevin, unde povestea e spusă de un narator-algoritm. În cazul romanului Masca de porțelan, Gemini apare, alături de Sociu, în calitate de autor, ceea ce, bineînțeles, ridică semne de întrebare privind definiția autorului însuși. Fomula „Sociu & Gemini” este oarecum nepotrivită; mai exactă mi se pare „Sociu-Gemini”, un autor-cyborg și nu doi autori – unul uman, altul non-uman. Nu putem vorbi, în cazul Gemini, despre identitatea de autor întrucât Gemini nu are voința explicită de a produce, singură, romane.

În ultimii ani, Sociu a intrat într-o febră a căutărilor literare, fiind probabil plictisit de mizerabilism, curent autobiografist și autoficționalist pe care el însuși l-a creat în bună parte, fiind, poate, plictisit și de el însuși – ceea ce e normal, de la o vârstă. Cum, dincolo de un anumit nivel, cel plictisit are nevoie de evadare, nu este exclus ca Sociu, ale cărui obsesii baudelairiene sunt bine cunoscute, să fi căutat în relația cu inteligența artificială noi „paradisuri artificiale” (pe vremea lui Baudelaire, acestea se numeau opiu și hașiș). Pentru o minte sofisticată și antrenată, relația cu inteligența artificială poate fi mai interesantă decât relația cu un om oarecare. Ea este intensificată în plan intelectual și scutită de ironii și invidii. Față de scrolarea imaginilor de pe un perete online, care adesea nu-i decât o juxtapunere de imbecilități receptate pasiv, „dialogul” cu o inteligență artficială oferă iluzia unei discuții în interiorul sau măcar în proximitatea propriei minți, te ajută să creezi instantaneu legături pe care, altfel, nu le-ai fi putut stabili decât în luni, uneori ani de lecturi. Folosirea telefonului pentru simpla scrolare îți lasă în suflet o stare de gol, care nu poate fi umplută decât prin „conectarea” la obiectele din jur. Mai multe tehnici de combatere a anxietății urmăresc, după plonjarea pe durată nedeterminată în mediul digital, chiar această recuplare la mediul înconjurător. Cu inteligența artificială lucrurile nu stau la fel. Ea oferă plăceri intelectuale ceva mai consistente și, paradoxal, mai puțin alienante, cel puțin în prima fază. Nu întâmplător, este folosită ca ghid în terapia psihologică – deși, s-o recunoaștem, complicațiile teoretice și etice la care putem ajunge dezvoltând această temă sunt la fel de mari ca și utilizarea inteligenței artificiale în literatură.

E foarte posibil ca Dan Sociu să fi găsit în acest instrument nou o cale de evadare intelectuală, pe care el o interpretează ca ieșire din închisoarea mizerabilismului și a propriului sine traumatizat sau, mai exact, din plictiseala pe care o produce ruminația în jurul propriului sine și a propriei biografii. La un moment dat, te plictisești și de tine însuți, oricât ai fi de interesant ca om. În ultima vreme, Sociu a început să promoveze o linie non-autobiografistă a propriei poezii, în măsură să legitimeze lucrul cu algoritmii.

După părerea mea, această idee, cu tot ce a produs ea, inclusiv romanul Masca de porțelan, este deprimantă și sinucigașă, înainte de a fi orice altceva. Să arate ea o criză de creativitate a lui Sociu? Mai degrabă, văd aici o criză de poziționare ideologică, un impas, o încercare disperată de a merge către altceva, care nu-i aparține doar acestui poet extraordinar, ci nouă, tuturor, lumii în care trăim. Impasul lui Sociu este impasul nostru. Spre deosebire de Mircea Cărtărescu, care a respins, dintr-un impuls conservator, orice relație cu inteligența artificială, Dan Sociu a tematizat-o și și-a asumat-o deschis, chiar dacă nu fără ironie (nu există nimic din tot ce face Sociu care să nu fie virusat de ironie) – și ar trebui să ne întrebăm ce impact va avea inteligența artificială asupra biografismului său și al nostru, dar și unde va duce această nouă aventură a depresiei. Deocamdată, ea nu face, cred, altceva decât să evidențieze blocajul în care ne aflăm toți, după ani de mizerabilism postcomunist. Cum să răspundem în fața noului, în fața războiului cu drone și a literaturii produse cu inteligența artificială? Ea este și o ironie la adresa romanului maximalist, a romanului de 500 de pagini, pe care un (fost) mizerabilist nu l-ar scrie niciodată, considerând că ceea ce se poate schimba nu ține de cantitatea, de amploarea scriiturii, ci de schimbarea raporturilor cu plictiseala noastră profundă.