Darul copilăriei

articol scris de Alexandra Rusu, muzeograf la Muzeul Municipiului Bucuresti

În luna cadourilor, care a debutat cu Sfântul Nicolae si s-a încheiat, pentru o parte dintre noi, cu arhitectura de cutii și pungi care delimitează ritualic bradul de Crăciun, analizăm universul darului din perspectivă antropologică, completând observațiile cu schițe și momente din copilăria trăită în România ultimului secol.

Fundamentală pentru evoluția conceptului este definiția oferită de sociologul și antropologul Marcel Mauss , aceea de „fapt social total” și materializare a relațiilor sociale. Concluzia la care ajunge acesta este că orice acțiune de a oferi un dar implică de obicei o proiecție, siguranța că gestul va fi întors la un moment dat, fie sub formă materială sau printr-o relație socială consolidată prin acel dar. Pornind de la această considerație literatura de specialitate s-a întrecut în studii și cercetări de teren, analizând multiplele aspecte ale acțiunii, în special în contextul reciprocității pe care o implică.

Sintetizând, observăm că principala caracteristică a darului este aceea de a comunica și de a simboliza, o invitație la dialog, parteneriat sau complicitate, în care apare inferat un motiv suplimentar simplei bucurii de a oferi. Aceste fire invizibile sunt legături sociale condensate, fie că vorbim despre integrare, apartenență (la un grup social) sau detașare (intimitatea relațiilor). Darul, văzut ca un proto-contract, are o natură imperativă. Atunci când schimbul nu este implicat, acțiunea de a oferi ne vorbește despre prezentarea identității, a statutului sau a raporturilor de putere care se creează contextual. Dacă în comunitățile tradiționale acțiunea este circumscrisă unui set de reguli și norme, spațiul urban și modernitatatea au transfigurat aceste norme într-o categorie generală, numită generozitate. Presiunea de a întoarce darul dintr-o serie de motive (păstrarea reputației și a statutului, evitarea sentimentului inferiorității) este din ce în ce mai mare, fapt speculat economic de corporații.

Practicile culturale asociate darului au fluctuat de-a lungul timpului alături de valorile societale. Pe fondul urbanizării sporite, a reconfigurării ierarhiei sociale și a transformării comerțului în epoca industrială, s-a conturat o tradiție a cadoului care nu poate fi modificată fără alterarea țesăturii relațiilor interumane. De la oglindirea rolurilor ajungem la modelarea rolurilor. Prin intermediul cadoului putem să transmitem un set de valori sau să conturăm un set de așteptări, fapt cel mai bine observat în categoria jucăriilor. Un cadou făcut de părinți copilului de sărbători conține un orizont de așteptare relaționat comportamentului. Cadourile pot marca schimbări de statut, pot însoți evenimente importante din viața noatră sau simbolizează atingerea unor obiective importante.

Istoricul și antropograful Adrian Majuru ne oferă, în lucrarea „Copilăria la români. Schițe și tablouri cu prunci, școlari și adolescenți” multiple perspective asupra cadourile, sub forma jucăriilor, în contextul copilăriei în spațiul românesc . Aflăm din paginile volumului că încă din secolul al XIX-lea accesoriile dorite de copii devin o afacere profitabilă pentru multe manufacturi. Categoriile se diversifică, unele întrând în atenția pediatrilor din perioada interbelică, prin efectele dăunătoare pe care le puteau avea asupra dezvoltării copiilor.

Contextul social precum și legitimarea anumitor comportamente, determină panoplia de obiecte care ornează copilăria. În trecut, ca și astăzi, jucăriile care descriau o lume a violenței (puști, săbii, revolvere) erau acceptate pentru că în ele aparea transfigurată imaginea eroului către care fiecare copil aspiră. Binențeles, vizați sunt reprezentanții sexului masculin. Și universul jucăriilor adresate fetelor este marcat de alterare. Păpușile nu mai au un rol educativ, în sensul cultivării instinctului matern, ci reproduc modelele societății, femeia-model, femeia-star de cinema, femeia-erou, etc.
Tot în paginile volumului „Copilăria la români” descoperim emoția Crăciunului transmisă prin ochii unui copil dintr-o familie de funcționari din timpul celui de-al Doilea Război Mondial:
„De Crăciun, era obiceiul, ca fiecare copil să primească haine groase, bocanci, pantaloni, palton, costum etc. Așteptam cu mare plăcere Crăciunul pentru că știam că ne înnoim hainele de iarnă. Primeam și jucării mecanice. În timpul războiului, primeam jucării la modă: tancuri, avioane, camioane […] Fetele primeau păpuși, leagăne cu păpuși, mașină de gătit cu lemne, cu tot felul de crăticioare, hopa-Mitică, Piticuț, soldăței de plumb, pitici […] Era o mare bucurie. Jucării căpătam în dar numai de Crăciun și de Paști. Copilul aștepta cu nerăbdare, chiar dacă fusese neascultător tot anul. Cu o lună sau două înainte, devenea foarte cuminte și grijuliu să nu-l supere pe Moș Crăciun.” (Ioan Buradel, Copilărind într-o familie de funcționari, în Copilăria la Romîni, A. Majuru)
Revistele perioadei se întrec în prezentarea unor articole care educă publicul în achiziționarea celor mai potrivite jucării, adaptate vârstei și nevoilor copiilor. Fericirea pe care o provoacă acestea nu trebuia să fie o răsplată, „o concesiune specială făcută cumințeniei”. În schimb trebuiau să dezvolte abilitățile fizice, creativitatea și caracterul, un proces atent îndrumat de către părinți.
După prăbușirea regimului comunist părinții, raportându-se la propria copilărie marcată de neajunsuri, au căutat să le oferă copiilor jucării și obiecte la care ei nu au sperat, împărtășind cu aceștia bucuria descoperirii. În această rescriere a istoriei personale au transformat darul într-un sacrificiu sau, la polul opus, o gratuitate cu care cotidianul trebuie decorat până la saturație.
Copilăria asaltată de obiecte (cadouri sau achiziții curente) vorbește și despre o inadecvare, sintetizată în punctul de vedere al pedagogului:
„Părinții înșiși nu cunosc limitele ce se cer impuse unui copil de 7-8 ani, de 10 ani, de 12 sau 15 ani. Eu am fost cu grupuri de copii în tabere școlare […] Părinții, mamele îndeosebi, spre bucuria copiilor lor, le dau în aceste vacanțe farduri dintre cele mai “cinematografice”, accesorii vestimentare de neînchipuit pentru un copil de vârsta asta acum zece ani. Este o suprasolicitare […] Degradăm comportamentul unei vîrste minunate cu abțibilduri și accesorii care nu au nimic de-a face cu această vârstă.” (Svetlana Bodnăraș, Copilărind din punctul de vedere al unui pedagog, în Copilăria la Romîni, A. Majuru)

Pe fondul dezechilibrelor majore prin care trece societatea în context contemporan și a asaltului inovațiilor tehnologice, șansa copilăriei siguranței, valorilor și educației pe care o oferim copiilor noștri este singurul dar imperativ care va avea un impact pozitiv asupra generațiilor viitoare.

Surse foto:

1. Iosif Berman, București, jucării, 1930, https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Iosif_Berman_-_Bucure%C5%9Fti,_juc%C4%83rii.jpg

Bibliografie:

Adrian Majuru, Copilăria la români. Schițe și tablouri cu prunci, școlari și adolescenți, Compania, București, 2006.

Marcel Mauss, Eseu despre dar, Polirom, Iași, 1997.

John Sherry, Gift Giving in Anthropological Perspective, Journal of Consumer Research, 10(2):157-68, 1983.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.