De ce nu poate exista naționalism sănătos! Și nici legionari buni care pot fi separați de cei răi! Și de ce Răul a fost deja făcut!

Naționalismul nu este un sentiment, ci un principiu de legitimare care presupune că autoritatea politică e validă în măsura în care exprimă națiunea. A accepta asta implică existența unui criteriu de apartenență anterior și superior cetățeniei, iar de aici decurge tot restul, fără intenție rea și fără radicalizare. Dacă națiunea legitimează instituțiile, atunci instituțiile nu mai pot judeca națiunea, iar cine vorbește în numele acesteia se plasează automat deasupra procedurii. Și nu contează cât de moderat e omul care o spune. Contează că locul este undeva deasupra procedurii pe care s-a așezat ca să-și declare identitatea și că rămâne acolo, disponibil, și după ce moderatul va fi plecat demult.

Formula „sănătos” ar putea califica o măsură, adică ceva ce se dozează, dar cum naționalismul nu este o măsură, ci un criteriu, un criteriu nu se aplică niciodată pe jumătate. Poți spune că iubești țara moderat, dar nu poți spune că împarți oamenii în cei care aparțin și cei care nu aparțin moderat, pentru că granița e la fel de clară și categorică indiferent unde o pui. Iar cine promite că o va trasa cu blândețe a admis deja că trebuie trasată și a lăsat pe seama următorului să decidă unde.

Cel mai clar caz al unei astfel de granițe care nu poate fi trecută și care demonstrează că adjectivul „sănătos” nu salvează nimic e ilustrat de prefața lui Nae Ionescu la De două mii de ani a lui Mihail Sebastian. Distincția pe care Nae Ionescu o formulează în 1934, între a fi român și a fi bun român nu privește grade ale aceleiași apartenențe, ci o graniță pe care voința nu o poate trece, iar faptul că argumentul e teologic îl face chiar mai radical decât unul rasial. Dacă ortodoxia e constitutivă românității, iar iudaismul o condiție din care nu se iese nici prin botez, atunci Iosif Hechter rămâne Iosif Hechter, cum scrie chiar Ionescu, și niciun act de adeziune nu mai are relevanță. Nu i se cere ceva și i se refuză, ci i se explică sec faptul că nu există nimic ce ar mai putea face. Sebastian era român prin limbă, prin cultură, prin operă și prin loialitate declarată, adică prin tot ce ar conta într-o concepție politică a națiunii, iar verdictul nu contestă niciunul dintre aceste lucruri, le declară insuficiente în principiu. Aceasta este distanța dintre patriotism și naționalism, măsurată în biografia unui singur om.

Patriotismul despre care vorbim acum contrastează total cu naționalismul. Patriotismul are ca obiect legile și libertatea comună, ceea ce înseamnă că apartenența se obține prin adeziune și că poți acuza țara că își trădează propriile reguli, critica fiind astfel o formă de fidelitate. Naționalismul are ca obiect națiunea ca subiect anterior legilor, ceea ce înseamnă că apartenența se moștenește și că orice critică devine chestiune de loialitate. Prima variantă poate greși și se poate corecta, pentru că are un criteriu exterior la care se raportează. A doua nu se poate corecta, pentru că e propriul criteriu. Un lucru care nu poate fi judecat din afară nu poate fi nici sănătos, nici bolnav.

Cel are ne vorbea mai ieri despre „naționalismul sănătos” avea deja o formulă interesantă care ne pregătea pentru această distincție încă în podcastul HotSpot, realizat de HotNews și difuzat pe 19 decembrie 2024, la câteva zile după ce actualul președinte își anunțase intenția de a candida. La întrebarea dacă Mișcarea Legionară a fost bună pentru poporul român, pornind de la faptul că e născut la Făgăraș și că rezistența din munți a amestecat anticomunismul cu legionarismul, Nicușor Dan a răspuns că mișcarea a devenit nocivă în momentul în care a ajuns să justifice uciderea oponenților politici, că asta s-a întâmplat relativ repede în existența ei și că trebuie să separăm, adăugând că manifestările xenofobe și antisemite nu sunt permise.

Iar miezul problemei este chiar în formula „trebuie să separăm”. Nu în cuvântul legionarism, ci în presupoziția că există ceva de separat, adică o parte bună anterioară derapajului. Vedem exact grila pe care o discutam și în privința naționalismului, forma politică dizolvată într-o cronologie morală, cu o fază curată și una coruptă. Dar această viziune nu rezistă reperului cronologic. Codreanu îl împușcase pe prefectul poliției Manciu în sala tribunalului din Iași în 1924, cu trei ani înainte de întemeierea Legiunii în 1927. Violența nu a apărut relativ repede în existența mișcării, ci i-a precedat existența și a fost actul fondator al carierei celui care a întemeiat-o. Nu există o fază de separat, pentru că punctul de plecare e deja acolo.

Iar mult mai înainte, în celebra scrisoare din februarie 2000 din Dilema, actualul președinte Nicușor Dan, pe atunci încă un necunoscut, explica deja viziunea sa conservatoare despre comunitatea națională. Un om care spune același lucru din 2000 nu execută o manevră tactică, ci exprimă o convingere. Așa că nu a înșelat pe nimeni și nu se cade să fie tratat ca și cum ar fi ascuns ceva. Cine se declară surprins acum nu l-a citit, ci l-a proiectat în funcție de imaginarul său politic. Iar consecința este că lectura corectă nu e cea a trădării, ci cea a continuității, ceea ce e mai incomod pentru cei care au construit în jurul actualului președinte o figură pe care acesta n-a pretins-o niciodată. De aceea Nicușor Dan nu are cum să devină George Simion, iar această echivalare este o eroare de analiză, nu doar o exagerare polemică. Diferența nu stă în intensitatea sentimentului național, ci în raportul cu procedura. Extrema dreaptă folosește națiunea ca sursă de legitimitate superioară instituțiilor, adică pentru a scoate deciziile de sub constrângerea constituțională. Or, președintele Dan lucrează înăuntrul procedurii, uneori până la iritare, și nu a contestat legitimitatea instituțiilor care îi dau verdicte contrare. Sunt două lucruri diferite și trebuie numite diferit.

Atunci de ce Răul a fost deja făcut? Pentru că Răul radical la Kant – căci la acest fel de Rău mă refer – este inversarea ordinii lucrurilor, adică subordonarea legii morale iubirii de sine, făcută de un om care continuă să recunoască legea și să se creadă în acord cu ea. De aceea e radical, fiindcă stă la rădăcina alegerii, nu în intensitatea faptei, și de aceea e universal fără să fie și necesar. Un om moderat, sincer, convins că face binele, poate purta răul radical fără să comită nimic spectaculos.

Formula naționalismului sănătos nu e o intenție rea și nici măcar o eroare de fapt, ci o inversare a ordinii, apartenența la o comunitate teleologică așezată înaintea legii, dar făcută de cineva care crede că apără legea. Iar odată inversată ordinea, faptele particulare devin secundare, pentru că temeiul pe care se fondează comunitatea a fost deja mutat. Răul se află în alegerea temeiului, nu în consecințele acestuia. Și aici vine perfect una dintre cele mai bune fraze ale lui Kant aplicată acestui context, aceea că din lemnul strâmb al omenirii nu s-a cioplit niciodată ceva drept, care spune că nu poți construi ordinea politică pe presupunerea purității unui popor, ci doar pe constrângeri care funcționează și cu oameni așa cum sunt.