Oscarul a încununat o seară fastuoasă pentru pelicula „Artistul”, care a primit cinci statuete: cel mai bun actor, cel mai bun film, cel mai bun regizor, cele mai bune costume, cea mai bună muzică originală. Favorit al César-urilor şi al Oscarurilor, „The Artist” i-a permis deja actorului francez Jean Dujardin să obţină un premiu de interpretare la Cannes, un Glob de Aur şi un BAFTA. Unii îi prezic o carieră hollywoodiană. Prin ce mircol şi pentru ce motive actorul descoperit în „Brice de Nice” şi „OSS 117” a ajuns să fie unanim recunoscut în Franţa şi în străinătate?
„Ouah, putain, génial, merci beaucoup!”, a exclamat el la decernarea Premiului Oscar pentru cel mai bun actor. „I love your country”, a declarat Dujardin urcând pe scenă, după ce Bérénice Bejo i-a tradus discursul preliminar, ţinut de Natalie Portman. Atunci când a fost anunţat „Oscarul merge la Jean Dujardin”, el a sărit de bucurie la fel ca un copil. Dujardin a adus un omagiu lui Douglas Fairbanks. I-a mulţumit soţiei sale, Alexandra Lamy. Toată echipa de la „The Artist” a fost gratulată cu standing ovations.
„Am un Oscar!”, spunea regizorul Michel Hazanavicius ridicându-şi trofeul. La sfârşitul ceremoniei, în faţa întregii echipe de filmare reunite pe scenă şi, bineînţeles, a câinelui Uggie, el a adus un omagiu lui Jean Dujardin şi actriţei Berenice Bejo.
Meryl Streep, The Iron Lady, şi Jean Dujardin, distinşi cu Oscarul pentru cea mai bună actriţă şi cel mai bun actor
Omagiu al cinematografului mut hollywoodian, pastişă fermecătoare şi burlescă, dar şi melodramă pe fondul orgoliului masculin şi al angelicului feminin, „The Artist” este un film abstract condus de un actor maleabil cu mari calităţi fizice. Înţelegem de ce Hazanavicius ţinea atât de mult la Jean Dujardin, la plasticitatea, elasticitatea, stranietatea prezenţei sale. Numai el putea să întruchipeze acest balon cinematografic fără să-l facă să explodeze, să omogenizeze un exerciţiu compozit, turnat în alb-negru, uşor accelerat (22 de imagini pe secundă), influenţat de Vidor, Murnau, Borzage sau Wilder, scăldat într-o lumină amintind anii ’40, cu o muzică inspirată de compozitorii de după filmul mut. Hazanavicius şi-a permis chiar luxul de a insera o temă de Bernard Herrmann, creată pentru „Vertigo”, într-un scenariu care n-are nimic din Hitchcock, în afară poate de un umor canin.
Filmul este, se ştie, istoria lui George Valentin, actorul preferat pentru chipul şi corpul său, mai curând decât pentru ceea ce interpreta, starul filmului mut, lovit din plin de apariţia sonorului în cinema. Blocajul mut al personajului îl aminteşte pe cel al lui Dujardin de la începuturile carierei sale, complexat, preferând să compenseze prin mimică cuvintele pentru care nu simţea că are destul talent.
Cu Natalie Portman
Pentru a-l interpreta pe Valentin, Dujardin spune că s-a inspirat din Douglas Fairbanks, regele Hollywood-ului anilor ’20, celebru pentru rolurile sale în „Zorro” sau în cele de capă şi spadă, mort în 1939. Fairbanks, al cărui urmaş ar fi, după părerea lui, Jean-Paul Belmondo. Cum şi el a împrumutat destul de la modelul său, Bebel, în „Rio ne repond pas”, a doua dintre pastişe, sau „OSS 117”, realizată chiar de Hazanavicius, se poate spune că spirala mimetică, bucla parodică se închide.
Vechi admirator al umorului anilor ’90, relevat cu 14 ani în urmă de serialul „Un gars, une fille”, Dujardin a urcat repede în cinematograful francez, în care majoritatea actorilor, inhibaţi sau leneşi, nu fac mare lucru, cultivând tocmai ceea ce unii nu vedeau cu ochi buni pentru a „depăşi” ecranul: un exces de expresivitate. Vechiul lăcătuş a descoperit mai întâi cheile: grimasele, pantomimele, maimuţărelile. Zestre agitată la maximum în rolul surferului din „Brice de Nice”, care i-a adus gloria. După nominalizarea lui la „César pentru cel mai bun actor zigomatic” din „OSS 117, Cairo, cuib de spioni”, maestrul efectelor speciale s-a îndepărtat oarecum de rolurile emfatice pentru a da măsura destul de convingătoare a capacităţilor sale dramatice, în „Contre-enquête” de Franck Mancuso, „Un balcon sur la mer”, de Nicole Garcia, „Le Bruit des glaçon” de Bertrand Blier. Dujardin se exprimă prin imagini subtile despre meseria sa şi deplânge deriva unui sistem în care autorii se consideră actori şi producătorii, regizori. Nu i-a scăpat nici riscul aferent al actorului care îşi face gloria pe un scenariu scris pentru stilul lui de joc.
Rolul cel mai dramatic
Doi prieteni nedespărţiţi
„Puternicul tip tăcut”, titrează „Time” un articol flatant consacrat lui Dujardin. „Forţa liniştii”, scrie, în „Vogue”, Chloe Malle, fiica lui Louis Malle şi a lui Candice Bergen.
Glumind pe seama numelui său, Dujardin afirmă că este „înfipt un pic în pământ”, modalitate de a-şi găsi rădăcinile în bunul-simţ, de a apela la natural. Consideră că fizicul lui este „popular”. De fapt, chiar seamănă numelui său. Un nume şi o figură care deschid fereastra către amintire, către vechea nostalgie franţuzească, după frumoşii tipi bine făcuţi dinaintea înfrângerii sau după bărbaţii din „Trente Glorieuse”, cei treizeci de ani de mare înflorire economică între 1945 şi 1975: acei tipi rustici şi sănătoşi. El însuşi regretă de a nu fi avut ocazia să dea replica lui Bernard Blier, Jean Carmet sau Lino Ventura. El oferă în acelaşi timp un sentiment de siguranţă familială. Căsătorit cu actriţa Alexandra Lamy, partenera sa din „Un gras, une fille”, ratează rareori ocazia de a-i face complimente, de a o omagia. Cu sentimentul familiei, al căsătoriei, Dujardin este un actor prietenos. Proiectul lui pentru „Infidèles”, un film colectiv cu scheciuri despre infidelitatea masculină, a strâns o bună parte dintre cei care-i sunt apropiaţi: Hazanavicius, Lamy, Gilles Lellouche, Guillaume Canet… Ca anecdotă, Dujardin povesteşte în „Première” că îl simpatiza pe tovarăşul său de generaţie, „Gilou” Lellouche, pentru că prietenele lor era amice (Alexandra Lamy şi Mélanie Doutey), înainte de a-l întâlni în „Les Petits Mouchoir” al lui Canet. Legăturile cu acesta din urmă sunt mai simbolice, coborând în copilărie, în şcoala primară de la Plaisir, în Yvelines. Periferia vestică, cu pavilioanele, grădiniţele, cursurile de catehism, clasa de mijloc şi dramatismul faptului divers. Treizeci de ani mai târziu, în secvenţa ce deschide „Les Petits Mouchoirs”, Canet îl va supune pe prietenul său unui oribil accident de motocicletă care-l lasă desfigurat, cu o viaţă de legumă, un obişnuit al spitalelor. Rolul cel mai dramatic al lui Dujardin.
Idolul femeilor
După un premiu de interpretare la Cannes şi un „Golden Globe”, Dujardin s-a aflat în cursa pentru „Oscar”.
„The Artist” este un film mut care spune multe despre noţiunile de eşec şi de depresie masculine. Este istoria unui bărbat salvat din flăcări de câinele său şi readus pe linia de plutire de o femeie, dar este şi povestea unei femei care se emancipează în momentul în care cinematograful îi dă mijloacele de a vorbi. Actriţa este interpretată, făcută fermecătoare de Bérénice Bejo. Nominalizarea ei pentru „Oscar pentru cel mai bun rol secundar” nu s-a soldat, din păcate, cu un premiu. La modul general, conservatorismul, nostalgia şi parodia au o viaţă grea.
Un Oscar schimbă viaţa unui film
Jean Dujardin aduce cu George Valetin
În noiembrie 2010, Dujardin turna ultima scenă din „The Artist”, la Los Angeles. Nici el, nici altcineva nu şi-ar fi putut imagina că, 14 luni mai târziu, el va concura cu George Clooney şi Brad Pitt la „Oscar pentru cel mai bun actor”. O poveste americană, în stil franţuzesc.
16 noiembrie 2010. Big Sky Ranch din Simi Valley California. Un loc sălbatic, vălurit la două ore de drum de Los Angeles, care a servit de decor serialului cult „Casa din preerie”. Ultima zi de filmări pentru „Artistul”. Michel Hazanavicius realiza câteva planuri de „film în film”, arătându-l pe justiţiarul mascat, incarnat de George Valentin, la volanul unui coupé Bugatti de două locuri, rulând în viteză, în timp ce pasagera lui (Missi Pyle, care joacă Constance Gray) îl ţine în braţe pe Uggie, inseparabilul tovarăş al starului filmului mut în viaţă şi pe ecran. După terminarea filmării, Jean Dujardin enumeră câteva momente marcante ale acestei aventuri unice: „Studiourile Warner, noaptea, în timpul secvenţei pentru avanpremieră; străzile de la Paramount cu figuranţii şi maşinile lor de epocă; Strigătele «Rolling» şi «Action», care lansează scenele; privirile binevoitoare ale echipei americane care ne-au ajutat desigur să ne conectăm la realizarea unui film mut…”.
Dujardin şi George Clooney
La sfârşitul acelei toamne, nimeni nu se gândea că filmul va fi prezentat la Festivalul de la Cannes în competiţia oficială şi recompensat graţie lui Dujardin. Nici că, îndrăgostit fulgerător de el, producătorul Harvey Weinstein va cumpăra drepturile de distribuţie în Statele Unite chiar înainte de proiecţia oficială din 15 mai. Acesta este o adevărată instituţie la Hollywood. Invidiat şi admirat în acelaşi timp pentru genul său şi pentru metodele lui agresive în marketing, înclinat către un lobby intensiv şi pariuri imense, de cele mai multe ori câştigătoare. În 1998, un efort epic i-a permis să obţină cu „Shakespeare in Love”, împotriva oricăror aşteptări, „Oscarul pentru cel mai bun film”, la concurenţă cu favoritul, „Salvaţi-l pe soldatul Ryan”. Convins de potenţialul peliculei „The Artist”, Weinstein l-a lansat, în primăvara anului 2011, în cursa pentru Oscar, cu o strategie riguros orchestrată.
Prima etapă în Statele Unite cu selecţia-surpriză a filmului la Festivalul „Telluride”, în Colorado, avea loc în 2 septembrie 2011. Proiecţie nocturnă, în aer liber, sub un cer înstelat. Invitaţii au început să danseze pe muzica genericului. A urmat un val de critici elogioase.
La Festivalul de la Toronto din 9 septembrie 2011, „Artistul” se bucura de o primire triumfală şi standing ovations. Pe scenă, Jean Dujardin, în costum gri, execută câţiva paşi de step în aplauzele publicului. Puţin mai tîrziu, în camera sa de hotel, reface secvenţa în faţa camerei de filmat a lui Didier Allouch, corespondentul de la Canal+, a cărui cronică deschide maratonul promoţional al echipei filmului, pe teritoriul american, decis de Weinstein. Jean Dujardin este gata să facă jocul până la sfârşit: „Nu vreau să mă ascund. Ar fi stupid. Nu e o problemă de a prinde sau de a pierde trenul, este o aventură magnifică care trebuie dusă până la capăt”. Weinstein mărturiseşte că a dat instrucţiuni echipei filmului. „Jean, Berenice şi Michel au fost preveniţi. Trebuie să mă asculte şi să amâne celelalte proiecte pentru a se consacra foarte serios promovării filmului. Le-am spus că eu sunt Jean Gabin şi că ei aveau un singur şef: pe mine. Şi m-au ascultat. Un Oscar schimbă viaţa unui film”.
Jean Dujardin şi Berenice Bejo, la decernarea Premiilor Oscar
Beverly Hills, 30 septembrie 2011. Real D Screening Room. Dineu şi proiecţie a filmului „The Artist” pentru membrii Asociaţiei Presei Străine de la Hollywood (HEPA), organizaţie cu gusturi imprevizibile care decernează în fiecare ianuarie „Golden Globes”. La desert, sondajul informal al Nadiei Bronson, a cărei firmă cu acelaşi nume se ocupă de film şi în care Harvey Weinstein are deplină încredere, este pozitiv. Un semn bun pentru a spera la câteva nominalizări în decembrie. Michel, Jean şi Berenice participă la avanpremiera filmului la Festivalul de la New York, în 14 octombre 2011. Pe covorul roşu, Dujardin dovedeşte o oarecare uşurinţă în folosirea limbii engleze pe care începuse s-o studieze intensiv. „Sunt foarte emoţionat să mă aflu aici. Pentru mine, pentru Berenice, pentru Michel şi pentru câine”, a spus el.
Dujardin, „puternicul tip tăcut”
Tânărul Jean Dujardin alături de soţia sa, Alexandra Lamy
În 24 octombrie 2011. La hotelul Beverly Hills, în cadrul Festivalului de Film de la Hollywood, Hazanavicius primeşte „Breakthrough Director Award”, în timp ce Dujardin şi Berenice Bejo cuceresc „Spotlight Award”. Primele recompense americane.
Apoi, la conferinţa de presă a HEPA de la Hotelul „Four Seasons”, s-a remarcat un Jean Dujardin relaxat, care răspunde într-o engleză acceptabilă, dar în prezenţa Taniei Blumenstein, translatoarea sa. „Umbra mea”, cum a numit-o el făcând prezentările. Răspunsurile lui îi încântă pe jurnalişti. „Aseară, l-am întâlnit pe George Clooney pentru prima dată. Este de o perfecţiune impresionantă! Până şi la urechi!”. Părerea sa despre filmele americane actuale? „Ca şi cele franţuzeşti, unele sunt comerciale, altele foarte profunde şi intelgente”. Hobby-uri? „Să dorm şi să mănânc, dar şi să caut la hala de vechituri piese de metal pe care să le sudez şi să fac sculpturi pe care nu le arăt nimănui”. În 25 de minute a cucerit întreaga asistenţă.
Jean Dujardin şi Berenice Bejo în pelicula Artistul
Apoi, la Los Angeles, prezentarea filmului în cadrul „Institutului American de Film”, urmată de un dineu select în onoarea echipei, organizat de Weinstein la West Hollywood, în restaurantul „The Little Door”. Declaraţie a lui Dujardin reluată de „Hollywood Reporter”: „N-am visat niciodată să fiu un star hollywoodian, ci numai un bun actor francez”.
La proiecţia peliculei la „Samuel Goldwyn Theater” din Beverly Hils pentru membrii Academiei Oscarurilor, au fost prezente şi cele două nepoate ale lui Charlie Chaplin, Dolores şi Carmen. O idee a lui Weinstein. Ele au declarat că bunicul lor ar fi adorat filmul.
Lansarea filmului în două săli americane la New York şi în două la Los Angeles avea loc în 25 noiembrie 2011. Critici pozitive ale întregii prese americane, mai ales în „New York Times” şi „Los Angeles Times”, unde foarte influentul Kenneth Turan califică pelicula drept „o minune contemporană, un miracol asemănător filmului «Avatar», pentru aspectul său novator în folosirea unei tehnici total opuse”. Menţiune specială pentru Dujardin şi „carisma sa contagioasă”.
9 ianuarie 2012. Kim Novak, starul american în vârstă de 78 de ani, protestează pe o pagină întreagă din „Variety” împotriva folosirii în „The Artist” a unei secvenţe de şase minute şi 20 de secunde din „Sueurs Froides”, pelicula lui Hitchcock, a cărei eroină de neuitat a fost. Drept răspuns, Hazanavicius se mulţumeşte cu un comunicat de presă de remarcabilă sobrietate: „Îl iubesc pe Bernard Herrmann, muzica lui a fost folosită în numeroase filme şi sunt fericit că există şi în «The Artist». O respect enorm pe Kim Novak şi sunt dezolat să aflu că nu este de aceeaşi părere cu mine”. A fost singura notă falsă în concertul de laude care a însoţit lansarea filmului în Statele Unite.
Ce înseamnă un marketing excelent într-o campanie de film…
O imagine care spune multe. Berenice Bejo
Gloria „Artistului” continuă… 12 ianuarie 2012. Victorie a filmului la „Critics Choice Awards”, 13 ianuarie 2012, într-un interviu acordat publicaţiei „Enterntaiment Weekly”, George Clooney îl califică pe Dujardin drept „fantastic”. În 15 ianuaire, la Hotel „Beverly Hilton” din Los Angeles, Jean Dujardin obţine „Globul de Aur pentru cel mai bun actor” la categoria comedie. În culise, în elegantul său smoking „Lanvin”, cu trofeul în mână, răspunde vizibil emoţionat câtorva întrebări. Ziaristului care îl întreabă dacă este şi în viaţă la fel de sofisticat şi suav ca în film îi răspunde: „Mă numesc Dujardin, ceea ce înseamnă cu sunt totuşi puţin înfipt în pământ! Nu sunt foarte sofisticat, exceptând filmele mele, şi sper că sunt o fiinţă obişnuită în viaţă”. În 21 ianuarie, Thomas Langmann primea Premiul „Darryl F. Zanuck” pentru cea mai bună producţie cinematografică a anului, decernat de Producers Guild of America. „Acest premiu este unul dintre semnele cele mai fiabile premergătoare Oscarurilor”, explica „Hollywood Reporter”. Din 1990, 15 câştigători ai lui, adică 68%, au obţinut două premii. „Demineurs”, în 2010, şi „Discursul regelui” au învins marii favoriţi, respectiv „Avatar” şi „The Social Network”. 5.000 dintre membrii votanţi ai acestui Premiu fac parte din Academia Oscarurilor.
Pe ringul de dans
La 24 ianuarie, „The Artist” obţinea 10 nominalizări la Oscar. Cu una mai puţin decât celălalt favorit, „Hugo Cabret” al lui Martin Scorsese. Este primul film mut nominalizat de la „The Patriot”, în 1929. Dincolo de avantajul pe care îl prezintă din punctul de vedere al marketingului, Oscarul permite mărirea reţetelor de box-office ale unui film, aminteşte Weinstein.
La 25 ianuarie, dresorul lui Uggie, Omar von Müller, anunţă retragerea câinelui său, în vârstă de 10 ani, după Oscaruri.
În 28 ianuarie, în Marea Sală de Bal de la „Hollywood and Highland Center”. Michel Hazanavicius este consacrat cel mai bun regizor de Director Guild Awards, mărind şansele pentru Oscar.
În 29 ianuarie, la Los Angeles, după un amuzant crescendo de „Oh, My God, oh, My God, May God…”, Jen Dujardin, un pic depăşit şi sincer siderat, primeşte trofeul pentru cel mai bun actor, decernat de „Screen Actors Guild”, care numără 100.000 de membri, învingându-l pe marele favorit, George Clooney. „Mare presiune”, a declarat Dujardin în culise, la ideea că ar putea fi primul francez care să câştige un Oscar în ultimii 83 de ani. Artistul francez a intonat refrenul din „Marseillaise”.
Dujardin semnează, în 31 ianuarie, un contract cu prestigioasa Agenţie WMF, care îi reprezintă, printre alţii, pe Clint Eastwood, Martin Scorsese, Matt Damon sau Charlize Theron.
O seducătoare prezenţă
1 februarie. „Hollywood Reporter” consacră o pagină întreagă actorului şi analizează posibilitatea unei carierei americane asemănătoare celei a lui Marion Cotillard. „Şansele lui sunt încă minime pentru moment”, estimează directoarea de casting Laray Mayfiled. În afară de rolul unui francez într-un film amercan”. Weinstein, menţionând un „star appeal” care-i aminteşte de Sophia Loren şi Mastroianni, este categoric: „Va avea o carieră americană”. Un ecou pe un blog de pe „New York Times” anunţa retragerea afişelor filmului „Infideles”, considerate prea şocante. „Este foarte bine, a spus el, pentru că ele nedreptăţeau filmul care, de fapt, este foarte favorabil femeilor”. O asemenea polemică ar putea scădea oare şansele actorului, se întrebau jurnaliştii?!… Desigur, nu, întrucât, în 4 februarie, la Festivalul de la Santa Barbara, Berenice şi Jean primesc „Cinema Vanguard Award”, care recompensează actorii care-şi asumă riscuri artistice.
Un cinematograf de odinioară
Dejunul ritualic al Oscarurilor avea loc în 6 februarie, la care s-au reunit toţi nominalizaţii. La telefon, Harvey Weinstein făcea un ultim bilanţ înaintea intrării în linie dreaptă: „Sunt foarte mândru de ceea ce au reuşit Michel, Jean şi Bérénice, care au dovedit o incredibilă etică profesională. Am fost foarte exigent cu ei. Au făcut tot ce le-am cerut fără să se plângă niciodată. Şi dacă filmul va câştiga Oscarul, ceea ce sper, pentru că va fi un moment istoric, voi organiza o sărbătoare de două zile la Paris la care va fi invitată toată lumea”.
Galaxia Dujardin
Jean Dujardin, cel mai bun actor
Unii producători au mizat pe star. Isabelle Camus, producătoarea peliculei „Un gars, une fille”, a fost una dintre primii care au văzut în Dujardin un actor care poate atrage zilnic telespectatorii în faţa micului ecran. Eric şi Nicolas Altmayer au pariat că „Brice de Nice” va atrage fanii în cinematografe, ceea ce s-a şi întâmplat. Pariu câştigat cu 4.300.000 de intrări în Franţa. A urmat „OSS 117”. Nou-venitul s-a numit Thomas Langmann. Fiul lui Claude Berri nu s-a temut să finanţeze producţia unui film mut în alb şi negru cu 12 milioane de dolari. Cu „Marele Premiu” la Festivalul de la Cannes, „Artistul” a atras peste două milioane de spectatori şi o mulţime de premii. „Oscarul pentru cel mai bun film” i-a permis producătorului să-i facă dreptate tatălui său, care, în 1966, n-a avut bani să-şi cumpere un bilet de avion pentru a-şi ridica „Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj”.
Să amesteci lucrul şi familia nu este obiectivul numărul 1 pentru tânărul actor Dujardin, ce a împlinit recent 40 de ani, căruia nu-i place nimic mai mult decât să-şi ocrotească viaţa personală. Dar când s-a îndrăgostit de partenera sa din „Un gars, une fille”, destinul a decis lucrurile. În 2003, Alexandra Lamy a devenit logodnica actorului, apoi, în 2009, a îmbrăcat rochia de mireasă. De atunci, îndrăgostiţilor le place să-şi dea replica pe scenă sau pe ecran, aşa cum s-a întâmplat recent cu „Infideles”, regizat de Emmanuelle Bercot. Cu fratele său Marc, procedeul este acelaşi. Când actorul a avut nevoie de un avocat pentru a-i supraveghea contractele, s-a îndreptat desigur către fratele său mai mare, directorul unui reputat cabinet de avocatură.
Câinele Uggie face parte din castul filmului Artistul, alături de întreaga echipă
Printre profesioniştii pe care lui Dujardin îi place să-i frecventeze se numără în primul rând Gilles Lellouche. „Aparţinem aceleiaşi generaţii, spune Jean. Avem aceleaşi gusturi, aceeaşi sensibilitate. Colaborarea noastră pare evidentă”. Aşa s-a născut „Infideles”, amuzantul film de scheciuri pe care ei l-au imaginat, corealizat şi interpretat. Dar, pentru Jean Dujardin şi Alexandra Lamy, prietenia trebuie înmulţită cu doi. Sunt prieteni cu alte cupluri, cum ar fi cele formate de Gilles Lellouche şi Melanie Doutey, Guillaume Canet şi Marion Cotillard, Michel Hazanavicius şi Berenice Bejo, James Huth şi soţia lui, scenarista Sonja Shilito. Printre favoriţii actorului se numără şi directorul de imagine Guillaume Schiffman şi rugbistul Marc Lievremont, cu care Jean împarte rolul de naş al fundaţiei „Mouvements”, pentru satele de copii. Legătura care îi uneşte s-a dovedit şi la Campionatul mondial de rugby din 2011, când actorul a luat în mod public apărarea antrenorului echipei Franţei, în mijlocul unei furtuni mediatice.
Jean Dujardin nu pierde nicio ocazie de a împărăşi bucuriile sale cu vechii prieteni. În iulie 2009, la Primăria din Anduze, asista la cununia unor prieteni. Se reunise acolo banda „Nous C Nous”, formată din Bruno Salomone, Eric Massot, Emmanuel Joucla şi Eric Collado, alături de care Dujardin a făcut primii paşi. Trupa comică s-a ilustrat între 1988 şi 2001 pe platourile televiziunii parodiind band-urile şi emisiunile momentului. Personajul din „Brice de Nice” a fost de altfel creat în această perioadă şi adaptarea cinematografică a oferit câte un rol fiecărui membru al echipei.
O alchimie perfectă între actor şi regizor
Michel Hazanavicius, cea mai bună regie
Michel Hazanavicius a declarat că „Jean este una dintre cele mai frumoase întâlniri din cariera mea”.
Cvadragenarul şi-a construit treptat cariera. Din 1988 a scris scheciuri pentru Canal+, apoi a realizat mai multe programe umoristice după modelul „Clasa americană”, cu Dominique Mezerette, în care pastişa secvenţe cult din cele mai mari filme clasice americane. După ce a regizat 40 de spoturi publicitare şi după o experienţă de actor, în „La Cité de la peur”, a turnat primul său lungmetraj, „Mes amis”. Cu fratele lui Serge în rolul principal. Au urmat „OSS 117”, apoi „The Artist”…
Michel Hazanavicius şi Jean Dujardin în mijlocul echipei
Prima întâlnie cu Dujardin a avut-o la filmul „OSS 117”. Monteurul filmului „Bienvenue chez les Rozes” l-a sfătuit să apeleze la acest „actor nebun”. Hazanavicius nu văzuse „Un gars et une fille”. S-au înţeles foarte repede, nu atât în ceea ce priveşte simţul umorului caracteristic fiecăruia, ci asupra modalităţii de lucru. Regizorul i-a oferit un rol, ca şi lui Berenice Bejo, iar Dujardin l-a creat. „Cred că realizatorul trebuie să aibă gust, şi actorul, farmec”, a declarat regizorul. „Un film este întâlnirea acestor două energii. Într-un anume fel, «The Artist» pare legat de serialul «La Classe Americaine». Pare amuzant să te gândeşti, că la 20 de ani după ce am realizat pastişe după marile filme din catalogul Casei Warner, suntem nominalizaţi la Oscar cu un film distribuit de acelaşi studio”. Nu-şi imagina deloc acest lucru. După filmările la Hollywood, i-a spus lui Berenice Bejo că, în absenţa unui distribuitor american, ar trebui să realizeze un DVD sau să organizeze o proiecţie care să le dea posibilitatea actorilor şi tehnicienilor americani să vadă filmul. Mărturiseşte că n-are niciun rol în desfăşurarea evenimentelor. „Cred că acest film a venit într-un moment bun şi a fost însoţit de strategi fini ca fraţii Weinstein. Restul este inexplicabil: probabil că s-a născut sub o stea norocoasă”. Hazanavicius a mărturisit că o campanie pentru Oscar înseamnă acelaşi lucru ca orice campanie promoţională: proiecţii, întâlniri cu publicul. Doar că se desfăşoară la scara Statelor Unite, o ţară în care cinematograful este considerat o industrie.
După „The Artist”, Hazanavicius ar vrea să realizeze un fel de remake al peliculei „Anges marqués” a lui Fred Zinnemann, din 1948, adaptând melodrama la un conflict actual. Dar, în acelaşi timp, i-au venit mai multe oferte atrăgătoare din Statele Unite. „Înţeleg să profit de această aventură excepţională, fiind conştient că aşa ceva apare numai o dată în viaţă!”
