De Paște, prin Țara Oașului

Anul acesta am ales drumul spre Nordul României. Decenii la rînd, în zilele de Paște, cu o excepție (stagiul militar), și Crăciunul și marea sărbătoare a Învierii le-am trăit acasă, lîngă ai mei. Cu adevărat, abia acum am poposit printre oșenii de la Negrești Oaș, Certeze, Bixad, Turț, Racșa și Cămărzana, o adevărată lume dintre atîtea lumi, care și-a păstrat însă ceva din expresia țăranilor fotografiați de Ioniță G. Andron în urmă cu aproape un secol. De multe ori, fotografiile lui Ionită  G. Andron cu alb-negrul lor de document istorico-etnografic apar ca ilustrație la originile noastre străvechi, inclusiv la cele dacice, alături de figurile sculptate pe Columna lui Traian.

În ciuda culorilor stinse sau înflorate, oamenii sunt aceiași. În Noaptea Învierii, Biserica din comuna Certeze se umple de  bărbați  vîrstnici, trecuți de  60-70 de ani, cu fețele cioplite de timp, tunși de sărbătoare, ca în fotografiile faimoase ale lui Ioniță  G. Andron, încremeniți pe  gînduri și rugăciune. Ei  seamănă cu niște stîlpi pe care se reazemă  o uriașă construcție invizibilă pe care se așază tot Oașul. Ba, aș zice că printre ei se află și stîlpii pe care se sprijină  tot nordul României și partea  aceasta de țară.

La biserică nu sunt toți de față. Nici n-au cum fi. Cei în puterea vîrstei sunt risipiți prin lume. Oșanul este peste tot prin lume, la muncile grele și scumpe, pe care numai el se încumetă să le facă și pentru care știe să se prețuiască.  Oșanul este de o mîndrie aproape bolnăvicioasă, dedicat familiei și casei sale din  această parte a țării. Urcă sau  coboară unde nimeni nu se încumetă, face lucruri dintre cele mai periculoase și mai  grele  și se întoarce acasă cu bani și își ridică fala de casă pentru a arăta semenilor amploarea puterii și isprăvilor sale. Cînd petrece, se oprește cu greu.

Citește și: Mircea Lucescu – un reper românesc

-„Stai, dom’le, că săptămîna viitoare n-a început încă”, își zic ei ducînd petrecerile de acasă peste zile și nopți, fără să se mai gîndească la ziua în care vor porni iar pe drumul marilor încercări.

În ziua de Paști, în curtea bisericii din Certeze se adună iar toată armata celor întorși acasă la o slujbă religioasă care prilejuiește un  regal al  portului oșenesc. În toată curtea lăcașului, ca niște mironosițe în așteptare, se adună nevestele și copiii, perechile de miri și fetele de măritat. În biserică stau cu părul acoperit de marame scînteietoare, îmbrăcate elegant, după toate modelele europene. În ziua slujbei care se termină cu împărțirea anafurei, toată curtea este inundată de  culorile cîmpului în primăvară. Flori peste flori și culori peste culori, într-un port obligatoriu pentru toată suflarea feminină, de la copii mici la  femeile vîrstnice, chiar la cele aflate în doliu, înveșmîntate în haine de nuanțe stinse, dar în același desen unic pentru România.

Poate că portul acesta înflorat se întinde și dincolo de granița cu Ucraina, în Maramureșul istoric, despre care oșenii și maramureșenii vorbesc cu nostalgie și durere. Ei nu sunt ca politicienii și ziariștii de la București care se tem să scrie și să vorbească despre pămînturile românești aflate între granițele Ucrainei.

Citește și: PSD își face bagajele

-„Sunt de-ai noștri și se țin ca noi”.

Învierea este sărbătoarea cea mai de seamă a Oașului după care vin Sărbătorile Crăciunului cu Nașterea Domnului. Atunci se întorc acasă mai toți bărbații rispiți prin lume.  Și de fiecare dată se produce o adevărată  defilare a celor vrednici, cu mașini, haine, bijuterii, cu trofee ale victoriilor din lumea largă.

Capitala Oașului este în Negrești Oaș, un oraș cu multe semne rămase din perioada interbelică, marcată de prezența populației evreiești și cu un muzeu etnografic și de artă exact în inima lui.

Cine ajunge în Negrești Oaș și face cîțiva pași prin centrul așezării înțelege degrabă un lucru simplu. Că valurile  agitațiilor și zbaterilor de la București se sting pînă aici și că rosturile  vieții se văd altfel și țin calea României pe cont propriu și pe alte preocupări.