Democrația nu se apără strigând ”război hibrid, Rusia”

”Imixtiunea și dezinformarea Rusiei au fost contextul folosit pentru a analiza recentele alegeri europene: mai întâi în Moldova, unde liberalii pro-europeni au triumfat la sfârșitul lunii trecute, și acum în Republica Cehă, unde populistul Andrej Babiš a câștigat, în weekendul trecut. Amenințarea rusă în ambele țări – și în alte părți – este reală. Cu toate acestea, concentrarea întregii atenții asupra Kremlinului ascunde o realitate mai profundă și, probabil, mai tulburătoare: atracția publică autentică a populiștilor și naționaliștilor de dreapta și măsura în care această atracție remodelează politica în lumea democratică”, scrie, pentru Project Syndicate, Maciej Kisilowski, profesor la Central European University.

”Interferența electorală a Rusiei este bine documentată. Timp de decenii, partidele de extremă dreapta din Franța, Italia și Austria au curtat Kremlinul în schimbul sprijinului financiar și de altă natură. Dar este o greșeală să exagerăm impactul electoral al acestor colaborări sau să presupunem că folosirea „cărții Rusiei” îi va discredita pe populiști.

Statele Unite sunt un exemplu. Obsesia democraților față de presupusa complicitate a președintelui Donald Trump cu președintele rus Vladimir Putin în 2016 nu a distrus mișcarea MAGA. Investigațiile oficiale  au confirmat o interferență rusă, dar, în loc să-l slăbească pe Trump, acestea i-au întărit imaginea de lider persecutat. În ciuda acestor scandaluri – și în ciuda măsurilor anti-ingerință introduse de administrația președintelui Joe Biden – Trump s-a întors la Casa Albă în 2024 cu un mandat și mai puternic.

Motivul este simplu: pentru mulți alegători de extremă dreapta, Rusia lui Putin nu este toxică. Cehia, Ungaria și Polonia au trecut prin opresiunea sovietică, dar acum, autoproclamatul „conservatorism sănătos” al lui Putin reflectă ceea ce alegătorii de dreapta caută cu adevărat la ei acasă. Fie că se numesc național-conservatori, social-democrați tradiționali sau liberali patrioți, mișcările de dreapta de astăzi au un crez: respingerea universalismului liberal, celebrarea mândriei naționale, restabilirea ierarhiilor etnice, de gen și culturale, și ostilitatea față de agenda climatică pe termen lung.

Văzută din acest punct de vedere, alinierea cu Rusia nu este cauza ideologiei lor, ci o consecință logică. Cu toate acestea, multe comentarii occidentale continuă să spună ca anti-imigrația, ostilitatea față de drepturile LGBT sau opoziția față de ajutorul pentru Ucraina sau față de Green New Deal sunt teme fabricate de Kremlin. Aceasta este o eroare analitică gravă.

La o recentă conferință pro-democrație de la Budapesta, am cerut publicului – mulți suficient de în vârstă pentru a-și aminti de dictatura comunistă – să-și imagineze că Războiul Rece a fost purtat pe baza presupunerii că comunismul era doar o acoperire pentru un proiect imperial rusesc. Ocupația Armatei Roșii și comploturile KGB au contat, desigur. Dar rezistența comunismului a constat și faptul că a atras oameni nemulțumiți. Războiul Rece a fost câștigat în cele din urmă nu prin paranoia macartistă, ci prin luarea în serios a ideologiei comuniste și integrarea în democrația liberală a unor elemente atent alese ale criticii socialiste – cel mai vizibil este statul bunăstării.

Ne confruntăm astăzi cu o provocare similară. Cele mai eficiente alternative la conservatorismul autoritar implică adesea compromisuri agenda acestui conservatorism. Prim-ministrul italian Giorgia Meloni, în ciuda rădăcinilor sale în mișcarea neofascistă din Italia, guvernează aplicând un pragmatism pro-european. În Danemarca, prim-ministrul Mette Frederiksen a marginalizat extrema dreaptă cu ceea ce s-ar putea numi „progresism alb”: o platformă social-democrată combinată cu politici restrictive de imigrare. În România, primarul Bucureștiului, Nicușor Dan, a câștigat președinția în această primăvară ca un reformator social-conservator. Chiar și în Ungaria, primul contracandidat cu șanse al premierului Viktor Orbán în ultimii 15 ani, Péter Magyar, este un conservator disident din Fidesz.

Însă adaptarea trebuie făcută corect. Prim-ministrul ceh demisionar, Petr Fiala, nu a reușit. Strategia sa de a îmbuna alegătorii bazându-se pe valorile conservatoare creștine a fost nepotrivită pentru una dintre cele mai seculare societăți din Europa. Nu a reușit să abordeze tema cu cea mai mare rezonanță a dreptei: refuzul de a face sacrificii economice pentru obiectivele bugetare NATO, pentru a ajuta Ucraina și a realiza tranziția verde. Aceste poziții se pot alinia cu interesele Kremlinului, dar sunt ușor de explicat și prin interesul îngust al alegătorilor locali. Pentru un muncitor din Moravia, amenințările tangibile sunt costul vieții și serviciile publice subfinanțate, nu schimbările climatice sau Rusia.

În timpul Războiului Rece, creștin-democrații din Europa și republicanii și președintele Dwight Eisenhower din SUA nu au cedat în războiul ideologic, dar au fost suficient de pragmatici pentru a accepta introducerea asistenței sociale ca preț al unui consens democratic care marginaliza forțele stângii revoluționare.

Astăzi, progresiștii se confruntă cu o alegere similară. Indignarea lor față de egoismul, miopia și bigotismul alegătorilor de dreapta de astăzi este justificată. Dar indignarea nu poate fi o strategie. Întrebarea inevitabilă este următoarea: Ce spaime și prejudecăți ale alegătorilor conservatori pot fi acceptate și ce limite nu trebuie încălcate? Amestecul Rusiei contează. Dar este în plan secund doua. Principala amenințare la adresa democrației liberale vine de acasă: incapacitatea celor care vor să fie apărători ai democrației de a sesiza realitatea politică pe care alegătorii o semnalează încontinuu.”