Der Spiegel: Euro, rodul orgoliului lui Helmut Kohl şi al dolce vita italiene

În 1998, când liderii UE au decis adoptarea monedei euro, mai multe state membre erau departe de a îndeplini criteriile monedei unice, însă Germania a închis ochii din raţiuni politice şi astfel euro s-a născut precum un copil prematur şi bolnav, arată documente confidenţiale ale perioadei obţinute de Der Spiegel

În 1991, la Maastricht, au fost stabilite criteriile adoptării monedei unice, care trebuiau îndeplinite până în 1999. Acestea ţineau de reducerea inflaţiei, a datoriei publice la 60% şi a deficitului bugetar la 3%. Sunt regulile pe care liderii europeni încearcă să le impună şi astăzi, pentru salvarea monedei euro de această dată. Italia, care îşi crease imaginea de stat cu un buget total dezechilibrat a reuşit sa înfăptuiasca un miracol în acest interval.
Multe dintre personajele implicate în „falsificarea” realităţilor din statele care urmau să adopte euro se află acum la cârma procesului de salvare a monedei unice. Klaus Reglig este administratorul Facilităţii Europene pentru Stabilitate Financiară, iar Horst Kohler este şeful misiunii UE-FMI de la Atena.

În febuarie 1997, în urma unui summit Germania-Italia, un oficial german declara că guvernul italian, “spre marea surpriză a germanilor”, a prezentat un deficit bugetar mai mic decât cel indicat de FMI şi de Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare. Jurgen Stark, secretar de stat la Finanţe în Germania nota atunci că guvernele din Italia şi Belgia au încălcat independenţa băncilor centrale, făcând presiuni ca inspectorii europeni să nu aibă rapoarte negative privind îndeplinirea criteriilor euro.

Guvernul german avea însă informaţiile corecte. Jurgen Stark arăta că “Roma a omis măsurile structurale pentru reducerea costurilor bugetare”. “La un nivel de 120% al datoriei publice, criteriile de convergenţă nu puteau fi îndeplinite. Dar întrebarea politică relevantă era: Se poate oare ca membrii fondatori al Comunităţii Economice Europene să fie lăsaţi afară?” Klaus Regling, atunci director+general pentru relatii financiare economice si internationale in Ministerul german de Finante, spunea ca, pana in 1997, nimeni nu credea ca Italia poate adopta euro.

Horst Kohler, fost negociator pentru Tratatul de la Maastricht, i-a transmis cancelarului Helmut Kohl ca Italia nu îndeplineşte condiţiile “pentru reducerea sustenabilă şi permanentă a datoriei publice” şi că aceasta reprezintă “un risc” pentru euro. Guvernul Germaniei a minţit însă atât publicul, cât şi Curtea Constituţională, când, în 1998, patru profesori au iniţiat o acţiune în justiţie împotriva lansării euro. Guvernul a susţinut că toate statele îndeplinesc condiţiile necesare.

Situaţia din Italia era alta: aici pensionarii erau deja mai numeroşi decât persoanele active, dura 60 de zile pentru a înfiinţa o companie, 1,5 milioane de persoane apte de muncă figurau cu grave dizabilităţi şi primeau ajutor social.

Helmut Kohl se grăbea însă să-şi lege numele de lansarea euro, iar alegerile care îl puteau îndepărta de la putere veneau în 1998. El şi-a pus speranţa în guvernmul italian al lui Romano Prodi şi în ministrul de Finanţe Carlo Ciampi, care au recurs la trucuri: au vândut din rezerva de aur a băncii centrale şi au impus o “taxă euro”, care au redresat pe termen scurt bugetul.

Mai mult, nici Germania nu îndeplinea criteriile de la Maastricht înaintea adoptării euro. Datoria publică era peste 60%. Kohl şi ministrul său de Finanţe, Kurt Waigel, au pus această datorie pe seama reunificării. Documentele obţinute de Der Spiegel arată că explicaţia a fost “primită cu înţelegere” de ţările partenere şi Comisia Europeană.

Rezultatul concesiilor politice nu a întârziat să apară. La trei luni de la aderarea la euro, în 1998, Italia arăta că deficitul bugetar este mai mare decât cel din criteriile de aderare, iar ambasadorul german la Roma relata că guvernul pare să ia o pauză de la aplicarea măsurilor de echilibrare a bugetului, pauză care a devenit regula timp de un deceniu.

“Europa nu era pregătită pentru un asemenea pas epocal. Cei mai mulţi politicieni germani au crezut că euro va funcţiona şi fără instituţii comune, şi fără transferuri financiare. Era o naivitate”, spune Kurt Biedenkopf, premier al landului Sxonia, singurul premier german care a votat împotriva introducerii euro în Bundesrat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.