Despre ură, la sfîrșit de an

Valurile de bănuieli se stîrnesc la fiecare accident. Medical, auto, feroviar, politic, academic-didactic, urbanistic. Poporul va fi înșelat, iar mahării salvați, strigă pesimiștii. Aceasta este filosfia cîrtitorului de profesie, născută din precedentele românești. Orice Gigi se socoate îndreptățit să își strige bănuiala pe televiziuni. Toate merg către un scenariu! Nimeni nu mai crede în cauze sau în întîmplări.

Cîrtitorii consacrați sunt profeți de profesie. Emanuel Ungureanu (USR) este un fel de Gică Contra în domeniul sănătății și susținătorul necondiționat al ministrului Victor Costache. El vede întotdeauna prezentul și viitorul ca pe o sumă de cîrpeli ticăloase. Și militanții reuniți în gruparea USR, amestecați în nenumărate învîrteli, văd mereu o Românie fără ”penali”. Adică, fără adversari! Numai concurenții lor sunt buni de pușcărie, în vreme ce conducerea USR este demnă de preluarea puterii peste tot. Prin parlament, prin guvern, prin celelalte dregătorii. Rareș Bogdan, nul și absent la Bruxelles, s-a specializat în profet politic. Klaus Iohannis este un maestru al urii în politică. Tot ce n-a făcut, tot ce n-a putut, tot ce n-a încercat este din vina PSD-ului. Sau, după mintea lui Gabriel Liiceanu, toate relele sunt din cauza celor care nu-l citesc.

Îmi aduc aminte de un activist care nu putea să treacă de proba cu opritul automobilului în rampă. Și pica examenul. A cerut să-i fie schimbat autoturismul, în ciuda faptului că el ataca rampa din lateral.

Anul care se duce a fost un an de ură în politică. Pe cale de consecință, ura s-a întins și pe micile ecrane, și în ziare, și la cîrciuma de la colțul străzii. Fiecare romîn s-a exersat în pus tălpi și strîmbe, în delațiuni și acuzații imaginare. Democrația înseamnă libertate, zicem noi. Și dacă suntem liberi, merită să ne ciomăgim adversarii, să-i punem la punct, să-i învățăm ce înseamnă copitele libertății date de prostul mînat din dorința de răzbunare.

Mărturisesc că nu înțeleg de ce atîția compatrioți cheltuie atîta energie pentru distrugerea semenului lor care merge liniștit pe partea opusă a străzii. Și pe care nu-l cunoaște. Dar merită să i-o tragă ca să-i știe de frică.
Uscăciunea și ineficiența politicii românești vin din ura și egoismul cu care se practică. Demolarea adversarului este program, dorință și scop. Pentru bolnavii cu capul, chiar și ideal. Nimeni nu se străduie pentru un proiect comun, pentru o schimbare în bine, pentru o piațetă sau pentru un podeț. Să crape cel care vrea întîietatea! Să moară toți cei de altă părere. Nu întîmplător, în țara noastră se cîntă cu pasiune:
– Pe ei,pe mama lor! Pe ei, pe mama lor!
Și li se răspunde:
– Pe ei, pe mama lor!

De zeci și sute de ori mă întreb de ce nu putem să funcționăm în comunități. Fie mari, fie mici! Nu am aflat nici o rețetă pentru armonizarea unui grup de români, fie el cît de izolat! Nimeni nu este dispus să facă un efort de împăcare. Armonia nu curge printre noi. În schimb, doi din trei români sunt bucuroși să poată băga o strîmbă sau să urască pe cineva fără să-l cunoască sau să știe de ce!

Singura soluție la care m-am gîndit de mai multe ori stă într-o campanie de conciliere și altruism condusă de chiar președintele României. Ar fi un minunat proiect de țară. El ar putea fi principalul apostol al reconcilierii în războiul româno-român, exemplul și modelul de la care înțelegerea între noi să devină normă de viață și astfel să coboare pînă la baza piramidei sociale.
Mă tot gîndesc cum aș putea să-i propun lui Klaus Iohannis un asemenea proiect? Și dacă are organ pentru o asemenea trăire pozitivă?