O tânără de 17 ani îşi face drum pe o uliță din Urziceni în drum spre locul ei de ucenicie. Aude zgomotul unui motor răgușit de motocicletă. Se dă puțin înapoi când vizualizează bolidul reducându-și viteza și oprindu-se în dreptul ei. Număr de Constanța. Motociclistul brunet și fără cască e în căutarea unui atelier, are o problemă care trebuie rezolvată cât mai repede. Fata din Urziceni își cunoaște urbea și întâi îi indică, apoi chiar îl conduce la mecanicul din colț, după care dă să plece. Motociclistului îi cade fata cu tronc. Ar mai putea să o vadă dacă ar fi să mai treacă prin localitate? De ce nu, zice ea cu gândul la perdaful care o așteaptă la cooperativa unde învăța manichiura. Și constănțeanul a revenit, a luat fata precum Harap-Alb pe șaua de motocicletă, a prezentat-o mamei, armeancă neîncrezătoare și determinată genetic a fi soacră, după care au urmat nunta, copiii, plecarea din țară, parcursul anevoios spre America și contactul cu comunitatea armenească din Los Angeles pentru care cea care vorbea deja curent armeneasca rămânea totuși o inserție extrateritorială.
La mai bine de cincizeci de ani de la episodul cu motocicleta, tânăra din Urziceni era bunică în Los Angeles și îmi șlefuia unghiile într-un salon din Beverly Hills, în prag de Revelion. Salonul e renumit, frecventat de staruri ale Hollywood-ului, printre care m-am insinuat și eu din greșeală. Nume celebre ale cinematografului au devenit urzicenio-dependenți de manichiură-pedichiură. De la cooperativa Higiena la Hollywood, de la Balul de Sâmbătă Seara din Urziceni la mâinile și picioarele lui Travolta în Beverly Hills. Dacă în ziua cu pricina motocicleta nu s-ar fi defectat în târg, tânăra manichiuristă de atunci era pensionara de azi din urbea ei natală. Soarta e împărtășită de alte câteva zeci de manichiuriste ale salonului, mai toate armence din România, nu neapărat la cea mai fragedă vârstă, dar de neînlocuit: vedetele de odinioară le rămân fidele, lor și numai lor, asemenea ultimei soții a lui Cary Grant, prăbușită în fotoliul de lângă mine. Ojele și cremele folosite sunt și ele formulate de un absolvent de politehnică și el armean din România.
La distanță de câteva săptămâni ajung într-un sat israelian. O serbare a satului, câteva standuri cu dulciuri, salate, fripturi pregătite de săteni. Copiii satului prezintă un spectacol, se recită, se cântă, cerul e albastru, soarele puternic de parcă nu ar fi ianuarie la două ore și ceva de București. Cei mai în vârstă au o trăsătură comună: vorbesc şi românește.
La începutul anilor cincizeci, câteva familii de origine română s-au hotărât să lucreze pământul, să crească animale, să repornească de la zero după ce lăsaseră în urmă Dorohoiul, Botoșaniul, Câmpulungul, Jimbolia. O sută douăzeci de familii și-au numit satul Neweh Yerek, o variantă ebraică a New Yorkului fără zgrie-nori. Parcelele erau modeste, condițiile de viață, pe măsură. În timp, culturile au depășit nevoile proprii, s-au instalat tarabe și mici magzine în gospodăriile individuale, s-a inaugurat irigația cu puțina apă la dispoziție, fructele exotice au luat calea exportului, altele se mai vând la răscruce de drumuri, care dau și ele între timp în autostrăzi. Orașul, cândva la ceva distanță, s-a mărit treptat și s-a apropiat de sat cu zonele sale industriale. Aceste zone au penetrat satul. Unii dintre cei ce au hotărât atunci să devină săteni se regăsesc implicați fie în proiectele imobiliare ale satului, fie în „high tech”, industriile de vârf găzduite de incubatoare, de data aceasta tehnologice, în clădirile apărute răzleț la margine de sat. Satul cuprinde între timp patru sute de familii, unele numai cu titlu de locatari într-o dezvoltare rurală tangentă cu orașul. Vorbeam cu bătrânii orașului în timp ce tinerii de 12 ani marcau trecerea lor prin viață cu noi rânduri de copaci la marginea satului. Generația de mijloc lucrează din ce în ce mai des la oraș, copiii urmează școli, se vor specializa și în cel mai bun caz vor continua să locuiască în sat când se vor întoarce de la armată și studii. Eventual chiar la New York, pe orbita pornită din Dorohoi spre Neveh Yerek.
Dar terenurile continuă a fi cultivate în permanență: mulți dintre muncitori sunt thailandezi.
Exemple de ceea ce înseamnă de a-ți lua soarta în mâini și a fi răspunzător pentru propria existență: oameni responsabili, fie ei din straturi sociale sau etnice destinate inițial pierzaniei.
