Dilema NATO: 2025

Europa a ieșit epuizată din cel De-al doilea Război Mondial. Germania era distrusă. Anglia era bombardată. Franța supraviețuiau. Fosta Uniune Sovietică era victorioasă, dar ruinată. Țările est-europene erau ocupate de sovietici și se aflau în curs de comunizare.

America devenea cea mai puternică țară din lume… În primii ani postbelici populația europeană suferea și în unele țări ca Franța, Italia și Grecia partidele comuniste amenințau stabilitatea politică. În acele condiții, Statele Unite au decis să ajute Europa prin Planul Marshall, legiferat de Congres în 1948. Planul a  costat America 13 miliarde de dolari, ceea ce în ziua de azi ar echivala cu peste 150 de miliarde. Din 1948 până în 1951 Planul Marshall a ajutat 16 țări și pe unele le-a salvat din ghiarele comunismului.

Între timp, alianța americano-sovietică din timpul războiului s-a dizolvat; lumea s-a divizat în două tabere opuse și s-a ajuns la războiul rece. Datorită în mare parte ajutorului american, țările occidentale s-au refăcut și au început să prospere. Ele se simțeau totuși amenințate de Moscova și de lagărul comunist și în 1949, în urma unei întruniri care a avut loc la Washington, au înființat Alianța Nord Atlantică (NATO).

Pornind de la 12 membri fondatori, organizația s-a extins în mai multe etape, și după dizolvarea Uniunii Sovietice a ajuns la 30 de țări membre fiind deschisă și aderării altora.

În mod neașteptat, în ultimii ani organizația a intrat însă în impas, ceea ce ridică unele semne de întrebare și îi afectează solidaritatea și eficacitatea. Și la acest punct voi insera câteva comentarii proprii.

***

Între 1985 și 1989 am fost profesor la școală militară J.F. Kennedy din Fort Bragg, Carolina de Nord, unde am realizat mai multe studii, din care unele au fost publicate. Un asemenea studiu este despre România și un al doilea despre evoluția postbelică a Europei de Est. Ambele au fost publicate în revista „Military Intelligence” („Eastern Europe: An Area în Crisis,” June 1987 și „Communist România: A Model of Social Decay,” October 1987). La vremea respectivă eram convins că zilele comunismului Est European erau numărate și mă așteptăm la o mare schimbare în jurul lui 1990. (A se vedea figura atașată).

În acele condiții sugerăm că viitoarele țări libere din regiune, de la Marea Neagră și Marea Adriatică până la Marea Baltică, să rămână o zonă tampon care să separe occidentul de Rusia. Ideea a declanșat interes între specialiști unde am avut atât susținători, cât și opozanți. Susținătorii au fost de părere că e o idee bună, dar criticii au scos în evidență că nici natura și nici societatea umană nu acceptă zone neutre și că la primul seism echilibrul va fi zdruncinat. De altfel, ceva mai târziu, profesorul Samuel Hantington susținea în studiul său geopolitic, publicat în 1996 și intitulat The Clash of Civilization, că zonele tampon (bridge) sunt foarte șubrede și de cele mai multe ori sunt primele care se prăbușesc. Și încă de atunci scria clar că Ucraina este un asemenea stat-tampon; o țară sau națiune destinată să se scindeze… Câtă dreptate a avut!

Și revin la anii `90 când s-a schimbat soarta întregului lagăr comunist controlat de Moscova. Acele schimbări, care păreau de bun augur, au modificat și atitudinea mea și m-au făcut să devin un adept al extinderii alianței NATO. În acest sens, în 1990, am început să cooperez cu noii diplomați români acreditați la Washington, între care ambasadorul Dragoș Munteanu. Acesta mi-a sugerat să prezint punctul de vedere al românilor americani la o reuniune organizată în Congresul SUA, lucru pe care l-am făcut. În paralel însă, și după ce m-am consultat cu liderii exilului românesc și cu unii legislatori americani, am prezentat congresului un studiu în acest scop. Am susținut cu argumente culturale, istorice și geografice că România trebuie cooptată în alianță. Studiul a fost prezentat în congres de către deputatul Martin Hoke din Ohio și a fost inserat în arhivele oficiale ale legislativului SUA. Iată introducerea deputatului Hoke, care la vremea respectivă avea rezerve față de noii guvernanți români.

Extinderea Alianței NATO și Poziția Românilor Americani  Martin R. Hoke of Ohio, House of Representative, July 23, 1996 (https://www.congress/104/crec/1996/07/24/142/110/CREC-1996-07-24-pt1-PgE1358.pdf)

 

• Prefață deputatului Hoke: Domnule Președinte, fiind eu însumi pe jumătate român doresc să văd România reintegrată în Europa occidentală, regiune cu care împărtășește multe tradiții politice, economice și culturale. Consider că soarta și stabilitatea României este vitală pentru pacea și securitatea continentului. Cu toate acestea, am unele rezerve față de noile instituții democratice din țară care sunt slabe și fragile. Mă refer, între altele, la faptul că mult prea mulți foști șefi ai regimului comunist au rămas în poziții de putere. Pe deasupra, multe din posibilitățile financiare ale fostului partid comunist sunt în continuare dominate de aceștia, ceea ce, împreună cu radioul și televiziunea, le conferă mari avantaje față de partidele din noua opoziție. În consecință, nu sunt convins că se merge spre o democrație reală și către o economie de piață, care să permită României să devină o țară membră cu drepturi depline a alianței NATO. Oricum, vă înaintez declarația de poziție a românilor americani.

 

 Nicolae Dima: Subliniez că prezentarea acestui studiu în Congres a fost facilitată de Petre Lucaci, președintele Uniunii și Ligii Societăților Române din America cu sediul în Ohio, statul deputatului Hoke.

Lucaci a susținut fără rezerve analiză mea și pentru a-i conferi mai multă pondere a cooptat și episcopii româno-americani să cosemneze.

Iată semnatarii:

Peter Lucaci, President, Union and League of the Romanian Societies of America

Michael Botean, Archimandrid, Romanian Catholic Diocese

Rev. Bishop Nathaniel Popp, Romanian Ortodox Episcopate of Amerca

Archbishop Victorin, Romanian Orthodox Archdiocese of America and Canada

Dr. Nicolae Dima, Autor, Reprezentantul Uniunii și Ligii la Washington.

România a fost cooptată în alianța NATO în 2004, când eu eram de acum în relații bune cu diplomații români, civili și militari, acreditați la Washington și la New York. Între timp, stabilisem o legătură cu generalul Nicolae Spiroiu, cu care fusesem coleg de liceu. L-am întâlnit și intervievat la București când era ministrul apărării. La întâlnire a participat și colonelul Boyd, atasatul militar al Americii la București, diplomat cu care mă cunoscusem la Washington.

În noua conjunctură eram total de acord cu aderarea țării la Alianță, dar aveam unele rețineri din cauza Basarabiei. Eu doream ca  mai întâi sau odată cu aderarea, Basarabia să se reunească cu România. Undeva exista însă o piedică și aceasta era doar parțial vizibilă. Moscova se opunea ideei de reunire, în timp ce Washingtonul acceptase tacit condiția Rusiei ca Republica Moldova să rămână în suspensie. Și totuși  Alianța NATO era în plină ascensiune și țările Est-Europene erau avide să se alăture occidentului. România, în mod special, a dorit aderarea la alianța din cauza abuzurilor cu care Rusia a tratat-o de-a lungul istoriei. Nimeni nu își imagina că peste trei decenii alianța va intra în criză. Și s-a ajuns la situația de azi datorită Ucrainei. De fapt, totul a început cu negocierile din Malta și cu interpretarea acordurilor semnate.

Problema își are originea în februarie 1990, când Gorbaciov a acceptat planul de reunificare a Germaniei și ulterior de integrare în NATO a țării reunificate. Potrivit Moscovei, condiția a fost ca alianța să nu se extindă mai departe spre hotarele Rusiei. Conform dărilor de seama, secretarul american de stat James Baker  a afirmat la acea vreme: ”Nici un centimetru (inch)” de extindere spre Est. Această afirmație nu a fost inclusă însă în documentele semnate și de aici încep neînțelegerile.

Au urmat extinderi în lanț și cu fiecare nouă extindere NATO s-a apropiat și mai mult de Rusia. Când s-a propus ca Georgia să fie cooptată în alianța, Rusia s-a văzut încolțită și a declanșat războiul din Caucaz. Apoi, când Ucraina și-a anunțat decizia de a adera la alianță, Moscova s-a considerat grav amenințată și s-a ajuns la războiul actual. Detaliile ostilităților sunt cunoscute. Cine a pornit însă războiul? Întrebarea este filozofică și practic inutilă. Ea seamănă cu întrebarea proverbială și fără răspuns: ce a fost la început, oul sau găină?

Desigur, se știe că Rusia a atacat, dar de ce a făcut-o? Pentru că, potrivit înțelegerii cu America, Ucraina trebuia să rămână neangajată, pentru că guvernul din Kiev a recurs la măsuri de reprimare a minorității ruse din sud-estul țării, și pentru că Ucraina lui Zelensky s-a pus totalmente la dispoziția țărilor din occident provocând Rusia la un război pe care nu-l poate câștiga.

Moscova la rândul ei a considerat că pierderea Ucrainei ar fi o amenințare existențială și a reacționat în mod corespunzător. Și aici am să le amintesc cititorilor că am scris mai multe articole în care am susținut negru pe alb că Rusia nu va ceda niciodată Ucraina de bună voie. Vă invit să consultați între altele cartea The United States vs Russia, 2009-2019, Washington-London: Academică Press, 2020.

***

Și ce s-a întâmplat? S-a declanșat războiul actual și situația de criză pas cu pas. Anglia și principalele țări Vest-europene, cu consimțământul ferm al Americii, condusă de fostul președinte Biden, au împins vehement Ucraina să se opună militar invaziei rusești. La rândul sau, Zelensky și susținătorii lui s-au prins de bună voie într-un joc periculos și fără soluție riscând să distrugă țară și să sacrifice poporul. Și cu fiecare zi ce trece, încetarea conflictului devine și mai problematică.

Ce urmărește Occidentul în acest război extrem de costisitor? Urmărește oare resursele Ucrainei, dar ce va rămâne din ele dacă războiul continuă? În plus, mare parte din resurse, între care minerale rare, au fost contractate de Statele Unite. Pe de altă parte, dacă Occidentul și-a propus să câștige războiul, atunci va trebui să răpună complet Rusia. Este oare posibil acest lucru având în vedere că Rusia dispune de peste cinci mii de focoase nucleare? Cine își asumă riscul declanșării unei calamități de proporții apocaliptice?

Între timp, președintele Trump a revenit la Casa Albă și a complicat mult scena geopolitică din întreaga Europă. Donald Trump este un președinte hotărît, dur și imprevizibil. El a preluat America într-o situație precară pe plan social și economic și în declin de prestigiu pe plan internațional. Europa de Vest la rândul ei s-a dezvoltat economic și în unele privințe a depășit tehnologic America, dar și-a ignorat capacitatea de apărare militară. În consecință, Trump a cerut aliaților să-și majoreze cheltuelile de apărare inițial la 2 la sută din bugetele naționale și ulterior la 5 la sută. Alocațiile cerute sunt foarte mari și multe țări nu și le pot permite. Trump a avertizat însă Europa asupra unor posibile consecințe neplăcute în cazul în care țările NATO nu își asumă mai multă răspundere.

În același timp, Trump a inițiat negocieri directe cu Puțin fără consultări prealabile cu principalii aliați Vest-Europeni. Ignorate și frustrate, Anglia, Franța și Germania au anunțat că vor continua să ajute oricum Ucraina și și-au propus un plan de reînarmare de sute de miliarde de dolari, plan eșalonat pe următorii zece ani. Își închipuie liderii acestor țări că Rusia va sta cu mâinile în sân și-i va aștepta să se reînarmeze!?

Adevărul este că Europa occidentală se află în declin socio-economic și în derivă morală și crede probabil că un eventual război cu Rusia ar putea fi o soluție pentru ieșirea din criză. Fără Statele Unite, Europa nu are însă nici o șansă, iar America se află ea însăși în căutarea unui loc propriu și dominant în lumea globală de azi; o lume în care nimeni nu mai e mulțumit și nu-și mai găsește locul. În ultimele zile, de exemplu, Anglia și Germania au semnat un tratat strategic bilateral dovedind neliniștea și nesiguranța care domină în Europa.

***

În aceste zile încordate și cu viitor incert, eu personal rămân adept al integrării României în Uniunea Europeană și alianța NATO, dar am început să am rezerve față de politica celor două organizații. Acestea trebuie reformate radical. România, la rândul ei, are urgență nevoie de un plan strategic de lungă durată și de lideri onești, competenți și responsabili. De 35 de ani, țara e condusă și abuzată de o clasă politică oneroasă care combină vechile tradiții fanariote cu metodele mafiei moderne. „Totul pentru ei și pentru stăpânii lor din Vest”. Acum, România a primit dispoziții de la centru să se înarmeze și s-a conformat imediat. De unde va scoate guvernul sumele necesare când țara e aproape falimentară? Guvernanții au însă imaginație; vor tăia din bursele studenților, dar nu se vor atinge de pensiile nesimțite acordate unor protejați ai sistemului și nici de averile ilicite ale uzurpatorilor. Altfel, guvernul a decis să cumpere tehnică militară la mâna a două și tehnică avansată (să sperăm nouă) din Franța. În ce privește rachetele moderne de apărare Patriot, cumpărate pe bani grei din America, guvernanții noștri le-au donat Ucrainei…

PS: Studiul „Extinderea Alianței NATO și Poziția Românilor Americani”  e tradus în întregime în limba româna și e disponibil la cerere.

Profesor Dr. Nicolae Dima, 4 Iulie 2025