Episodul anterior, motivat de apariţia volumului lui Tudoran, „Eu, fiul lor. Dosar de securitate”, şi a materialelor de arhivă legate de filosoful Mihail Golu şi istoricul Virgil Cândea, conduce la câteva concluzii: punerea la dispoziţia CNSAS a dosarelor întocmite de Securitate de către serviciile de informaţii ţine de voinţa lor suverană (sintetizând diferite interese politice); pare foarte probabil să se fi intervenit în toate dosarele celor ce au jucat un rol în istoria politică sau culturală a României; intervenţia devine critică în cazul personalităţilor, cu rol în viaţa publică, astăzi; informaţia referitoare la existenţa sau nu a unor forme de colaborare cu Securitatea poate fi „extrasă” din documente numai în urma unei interpretări riguroase.
Sunt de adăugat şi altele. Informaţia existentă în dosare, atât cât este şi, mai ales, cum este, merită percepută în bogăţia ei, dincolo de eventualul „detaliu” al colaborării. Din păcate, în opinia publică arhiva CNSAS este văzută mai ales ca ocazia vânării unor informatori ai Securităţii. În ce priveşte raportul dintre dimensiunea şi relevanţa dosarelor, cele două aspecte se corelează până la un punct. Dimensiunea contează în funcţie de scopul cercetării. În legătură cu tema deconspirării, experienţa arată că un dosar amplu poate fi lăsat fără documentele-cheie, şi invers, în câteva mici urme ale unui dosar curăţat poate să fi fost uitat detaliul esenţial.
Scrisoarea celor şapte oameni de cultură
Nu poate fi decât şi mai interesantă situaţia când toate dosarele de securitate ce interferează un anumit caz sunt supuse unei prelucrări severe. Un exemplu pilduitor în acest sens ar fi scrisoarea semnată de Geo Bogza, Ştefan Augustin Doinaş, Dan Hăulică, Octavian Paler, Andrei Pleşu, Alexandru Paleologu, Mihai Şora prin care cei şapte oameni de cultură au protestat faţă de demiterea lui Mircea Dinescu. Acţiunea a fost făcută publică prin Europa Liberă în data de 21 aprilie 1989 şi apoi a devenit subiectul unei publicităţi frenetice în exil. Mijloacele folosite şi stilul manifestării celor şapte sunt relevante pentru atmosfera ultimului an al comunismului românesc.
Mai multe observaţii la care invită „cazul”. Întâi şi-ntâi, natura protestului, ca să spunem aşa, „sindical”. Scrisoarea deschisă era adresată „tovarăşului Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, şi exprima, într-o stilistică convingătoare, pe măsura semnatarilor, „nedumerirea, preocuparea şi îngrijorarea cu care am aflat de eliminarea intempestivă. la 14 martie a.c., a poetului Mircea Dinescu din redacţia revistei „România literară.” Textul nu uita să amintească şi de faptul că „Ana Blandiana n-are, de câteva luni, acces în paginile revistelor şi la edituri”. Recenta măsură administrativă luată împotriva poetului disident îi determina pe autori să-şi aducă aminte „că nu putem despărţi dragostea pentru ţara în care trăim şi scriem de dorinţa de a se păstra intacte, neştirbite, şansele generaţiei actuale de a îmbogăţi cultura română căreia îi consacrăm puterile noastre creatoare, atâtea câte sunt, şi speranţele noastre”. Poate un tânăr educat la valorile globalismului nu prea înţelege sensul acestui patetism. Noi ştim însă că anii ’80 erau perioada când atitudinea patriotică reprezenta o sursă de legitimare pentru oricine se certa cu sistemul.
Scrisoarea de protest mai făcea referire, tot cu eleganţă, la dificultăţile lui Mircea Dinescu: „Demnitatea l-a oprit pe Mircea Dinescu să spună că, în urma concedierii sale, va trebui să înfrunte mari dificultăţi pe care nu ştim cum le va depăşi, pentru a-şi întreţine familia, compusă din soţie şi doi copii. Îi va fi greu, însă, Uniunii Scriitorilor să explice membrilor săi de ce nu s-a gândit la aceasta înainte de a lăsa pe drumuri un poet de o asemenea valoare”. Urma concluzia: „Solicităm să se întreprindă tot ce este necesar, apelându-se, dacă e nevoie, şi la opinia organismelor de conducere ale Uniunii Scriitorilor, care au fost eludate şi în această împrejurare pentru a se apăra o injustiţie şi o greşeală cu consecinţe profesionale şi umane extrem de păgubitoare”.
De reţinut că textul nu face absolut nicio trimitere la comunism, la conducerea statului, la natura politică a represiunii căruia îi căzuse victimă Mircea Dinescu. Este motivul pentru care transformarea autorilor în disidenţi prin punerea semnăturii pe protest reprezintă un salt peste categorii.
În acelaşi timp, toată lumea ştia că această intervenţie nu reprezenta o simplă cerere făcută preşedintelui Uniunii Scriitorilor. Era făcută în favoarea unui poet care avusese curajul să acorde cotidianului „Libération” un interviu formidabil privitor la regim şi subiectul tabu: familia Ceauşescu. Sindicalistă în conţinut, scrisoarea devenea foarte politizată prin context. Iată de ce nu este un lucru oarecare să atingi justa măsură în interpretarea ei, împotriva tentaţiei de a o exagera ori a o minimaliza. Autorii au fost de altfel supuşi represaliilor.
Legând aceste detalii de informaţiile oferite de Dennis Deletant, privitoare la contextul semnării scrisorii, de cariera postcomunistă a autorilor, de faptul că la unii s-a confirmat existenţa unor angajamente de informatori, este de înţeles interesul pentru ce spun arhivele referitor la această istorie.
„Şocul” lipsei oricărei informaţii privind „scrisoarea celor şapte”
Or, este absolut şocant că referiri la un caz de o asemenea publicitate în anul 1989 par să fi dispărut din arhive. Sau cel puţin, din dosarele a trei semnatari ai scrisorii pe care le-am consultat.
Dosarul I 1812 privindu-l pe Octavian Paler, fără nume de cod, are 21 de file. Conţine exclusiv note pentru conducerea Securităţii şi a Partidului, scrise cu litere mari şi fără indicarea sursei – Ministerul de Interne, Departamentul Securităţii Statului. A fost închis la data de 26 noiembrie 1993 (!). Se găsesc aici câteva documente: din 23 noiembrie 1981, 6 octombrie 1983, 27 iunie 1984, 28 iunie 1984, 16 ianuarie 1985, 31 august 1987, 9 iulie 1988, o alta indicând doar anul 1988, 7 septembrie 1988… şi-atât. Nimic despre scrisoarea celor şapte deşi, în raport cu natura documentelor de interes pentru conducere, era firesc să fie cea mai vizibilă.
Dosarele de urmărire informativă şi de reţea ale lui Ştefan Augustin Doinaş sunt semnificativ mai bogate – numai primul volum are 294 file. Este acoperit prea puţin, deşi relativ uniform, deceniul nouă. Dar se opresc şi ele la mijlocul anului 1988. Dosarul I 2627 a fost microfilmat la 26 noiembrie 1993.
Pe numele lui Dan Hăulică există două dosare, la care de altfel vom reveni. Al doilea, cu materiale mai recente, este construit identic cu dosarul lui Octavian Paler: documente cu litere mari, destinate conducerii Securităţii şi a Partidului. Are… 7 pagini şi a fost închis la 26 noiembrie 1993 (o zi foarte plină în activitatea SRI). Ultima înregistrare datează din 29 decembrie 1987.
Astfel de materiale au fost pescuite din dosare de urmărire informativă (sau de reţea). Având în vedere momentul microfilmării ori închiderii acestora, în 1993, serviciile de informaţii au avut la dispoziţie documentele până în anul 1989 – inclusiv înregistrările din luna decembrie cum arată, printre altele, dosarul istoricului Virgil Cândea. Cine poate lua în serios susţinerea implicită, că acţiunea celor care au pus semnătura pe scrisoarea din aprilie 1989 adresată conducerii Uniunii Scriitorilor ca protest faţă de eliminarea poetului Mircea Dinescu din redacţia revistei „România literară” nu ar fi fost amplu documentată de către Securitate şi corelată cu alte acţiuni ostile regimului?
Referiri la eveniment nu se găsesc nici în dosarele altor oameni de cultură care ar fi avut legătură, măcar indirectă, cu cazul. Prin excepţie, apar trimiteri „în trecere”, ca şi cum ar fi fost ceva lipsit complet de semnificaţie, în dosarul tematic al Europei Libere. Volumul scris de Mihai Pelin – în stilul tipic al unui agent de intoxicare – aduce la lumină două documente. Nota din 27 august 1989 îi invocă pe „Micea Dinescu şi grupul oamenilor de litere care-l susţin, „grupul celor şase” – gestul lor anterior fiind, totuşi (sic!), considerat ca „un semn al neputinţei şi slăbiciunii politice, un eşec în lupta pentru putere.” Buletinul „EL” redactat de Unitatea Specială R la 14 decembrie 1989 reproduce trei memorii ale lui Alexandru Paleologu, Mihai Şora şi Radu Enescu privitoare la „tratamentul la care au fost supuşi ca urmare a scrisorii prin care îşi exprimau sprijinul faţă de Mircea Dinescu şi Ana Blandiana.”
Deci trimiteri indirecte, evaluarea ca importanţă de rangul doi până şi în documentele elaborate de Securitate. Rar găseşti în scrierile ofiţerilor termenul diluant de responsabilitate „totuşi” (vezi mai sus Nota din 27 august 1989). Securitatea nu a pregetat „totuşi” să ia, la momentul respectiv, măsuri ferme împotriva fiecărui semnatar. Cum să înţelegem contradicţia dintre ampla publicitate a scrisorii celor şapte oameni de cultură în apărarea lui Mircea Dinescu, reacţia „organelor” şi discreţia, în ce o priveşte, din arhiva Securităţii? Iată de ce ampla revărsare de file din dosarul lui Dorin Tudoran nu trebuie să înşele: când sunt motive, dosarele puse la dispoziţie Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii nu fac decât să adâncească misterul.
Dosarul lui Dorin Tudoran (II). Arhive care nu luminează, ci adâncesc mistere
Episodul anterior, motivat de apariţia volumului lui Tudoran, “Eu, fiul lor. Dosar de securitate”, şi a materialelor de arhivă legate de filosoful Mihail Golu şi istoricul Virgil Cândea, conduce la câteva concluzii: punerea la dispoziţia CNSAS a dosarelor întocmite de Securitate de către serviciile de informaţii ţine de voinţa lor suverană (sintetizând diferite interese politice); pare foarte probabil să se fi intervenit în toate dosarele celor ce au jucat un rol în istoria politică sau culturală a României; intervenţia devine critică în cazul personalităţilor, cu rol în viaţa publică, astăzi; informaţia referitoare la existenţa sau nu a unor forme de colaborare cu Securitatea poate fi „extrasă” din documente numai în urma unei interpretări riguroase.
Sunt de adăugat şi altele. Informaţia existentă în dosare, atât cât este şi, mai ales, cum este, merită percepută în bogăţia ei, dincolo de eventualul „detaliu” al colaborării. Din păcate, în opinia publică arhiva CNSAS este văzută mai ales ca ocazia vânării unor informatori ai Securităţii. În ce priveşte raportul dintre dimensiunea şi relevanţa dosarelor, cele două aspecte se corelează până la un punct. Dimensiunea contează în funcţie de scopul cercetării. În legătură cu tema deconspirării, experienţa arată că un dosar amplu poate fi lăsat fără documentele-cheie, şi invers, în câteva mici urme ale unui dosar curăţat poate să fi fost uitat detaliul esenţial.
Scrisoarea celor şapte oameni de cultură
Nu poate fi decât şi mai interesantă situaţia când toate dosarele de securitate ce interferează un anumit caz sunt supuse unei prelucrări severe. Un exemplu pilduitor în acest sens ar fi scrisoarea semnată de Geo Bogza, Ştefan Augustin Doinaş, Dan Hăulică, Octavian Paler, Andrei Pleşu, Alexandru Paleologu, Mihai Şora prin care cei şapte oameni de cultură au protestat faţă de demiterea lui Mircea Dinescu. Acţiunea a fost făcută publică prin Europa Liberă în data de 21 aprilie 1989 şi apoi a devenit subiectul unei publicităţi frenetice în exil. Mijloacele folosite şi stilul manifestării celor şapte sunt relevante pentru atmosfera ultimului an al comunismului românesc.
Mai multe observaţii la care invită „cazul”. Întâi şi-ntâi, natura protestului, ca să spunem aşa, „sindical”. Scrisoarea deschisă era adresată „tovarăşului Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, şi exprima, într-o stilistică convingătoare, pe măsura semnatarilor, „nedumerirea, preocuparea şi îngrijorarea cu care am aflat de eliminarea intempestivă. la 14 martie a.c., a poetului Mircea Dinescu din redacţia revistei „România literară.” Textul nu uita să amintească şi de faptul că „Ana Blandiana n-are, de câteva luni, acces în paginile revistelor şi la edituri”. Recenta măsură administrativă luată împotriva poetului disident îi determina pe autori să-şi aducă aminte „că nu putem despărţi dragostea pentru ţara în care trăim şi scriem de dorinţa de a se păstra intacte, neştirbite, şansele generaţiei actuale de a îmbogăţi cultura română căreia îi consacrăm puterile noastre creatoare, atâtea câte sunt, şi speranţele noastre”. Poate un tânăr educat la valorile globalismului nu prea înţelege sensul acestui patetism. Noi ştim însă că anii ’80 erau perioada când atitudinea patriotică reprezenta o sursă de legitimare pentru oricine se certa cu sistemul.
Scrisoarea de protest mai făcea referire, tot cu eleganţă, la dificultăţile lui Mircea Dinescu: „Demnitatea l-a oprit pe Mircea Dinescu să spună că, în urma concedierii sale, va trebui să înfrunte mari dificultăţi pe care nu ştim cum le va depăşi, pentru a-şi întreţine familia, compusă din soţie şi doi copii. Îi va fi greu, însă, Uniunii Scriitorilor să explice membrilor săi de ce nu s-a gândit la aceasta înainte de a lăsa pe drumuri un poet de o asemenea valoare”. Urma concluzia: „Solicităm să se întreprindă tot ce este necesar, apelându-se, dacă e nevoie, şi la opinia organismelor de conducere ale Uniunii Scriitorilor, care au fost eludate şi în această împrejurare pentru a se apăra o injustiţie şi o greşeală cu consecinţe profesionale şi umane extrem de păgubitoare”.
De reţinut că textul nu face absolut nicio trimitere la comunism, la conducerea statului, la natura politică a represiunii căruia îi căzuse victimă Mircea Dinescu. Este motivul pentru care transformarea autorilor în disidenţi prin punerea semnăturii pe protest reprezintă un salt peste categorii.
În acelaşi timp, toată lumea ştia că această intervenţie nu reprezenta o simplă cerere făcută preşedintelui Uniunii Scriitorilor. Era făcută în favoarea unui poet care avusese curajul să acorde cotidianului „Libération” un interviu formidabil privitor la regim şi subiectul tabu: familia Ceauşescu. Sindicalistă în conţinut, scrisoarea devenea foarte politizată prin context. Iată de ce nu este un lucru oarecare să atingi justa măsură în interpretarea ei, împotriva tentaţiei de a o exagera ori a o minimaliza. Autorii au fost de altfel supuşi represaliilor.
Legând aceste detalii de informaţiile oferite de Dennis Deletant, privitoare la contextul semnării scrisorii, de cariera postcomunistă a autorilor, de faptul că la unii s-a confirmat existenţa unor angajamente de informatori, este de înţeles interesul pentru ce spun arhivele referitor la această istorie.
„Şocul” lipsei oricărei informaţii privind „scrisoarea celor şapte”
Or, este absolut şocant că referiri la un caz de o asemenea publicitate în anul 1989 par să fi dispărut din arhive. Sau cel puţin, din dosarele a trei semnatari ai scrisorii pe care le-am consultat.
Dosarul I 1812 privindu-l pe Octavian Paler, fără nume de cod, are 21 de file. Conţine exclusiv note pentru conducerea Securităţii şi a Partidului, scrise cu litere mari şi fără indicarea sursei – Ministerul de Interne, Departamentul Securităţii Statului. A fost închis la data de 26 noiembrie 1993 (!). Se găsesc aici câteva documente: din 23 noiembrie 1981, 6 octombrie 1983, 27 iunie 1984, 28 iunie 1984, 16 ianuarie 1985, 31 august 1987, 9 iulie 1988, o alta indicând doar anul 1988, 7 septembrie 1988… şi-atât. Nimic despre scrisoarea celor şapte deşi, în raport cu natura documentelor de interes pentru conducere, era firesc să fie cea mai vizibilă.
Dosarele de urmărire informativă şi de reţea ale lui Ştefan Augustin Doinaş sunt semnificativ mai bogate – numai primul volum are 294 file. Este acoperit prea puţin, deşi relativ uniform, deceniul nouă. Dar se opresc şi ele la mijlocul anului 1988. Dosarul I 2627 a fost microfilmat la 26 noiembrie 1993.
Pe numele lui Dan Hăulică există două dosare, la care de altfel vom reveni. Al doilea, cu materiale mai recente, este construit identic cu dosarul lui Octavian Paler: documente cu litere mari, destinate conducerii Securităţii şi a Partidului. Are… 7 pagini şi a fost închis la 26 noiembrie 1993 (o zi foarte plină în activitatea SRI). Ultima înregistrare datează din 29 decembrie 1987.
Astfel de materiale au fost pescuite din dosare de urmărire informativă (sau de reţea). Având în vedere momentul microfilmării ori închiderii acestora, în 1993, serviciile de informaţii au avut la dispoziţie documentele până în anul 1989 – inclusiv înregistrările din luna decembrie cum arată, printre altele, dosarul istoricului Virgil Cândea. Cine poate lua în serios susţinerea implicită, că acţiunea celor care au pus semnătura pe scrisoarea din aprilie 1989 adresată conducerii Uniunii Scriitorilor ca protest faţă de eliminarea poetului Mircea Dinescu din redacţia revistei „România literară” nu ar fi fost amplu documentată de către Securitate şi corelată cu alte acţiuni ostile regimului?
Referiri la eveniment nu se găsesc nici în dosarele altor oameni de cultură care ar fi avut legătură, măcar indirectă, cu cazul. Prin excepţie, apar trimiteri „în trecere”, ca şi cum ar fi fost ceva lipsit complet de semnificaţie, în dosarul tematic al Europei Libere. Volumul scris de Mihai Pelin – în stilul tipic al unui agent de intoxicare – aduce la lumină două documente. Nota din 27 august 1989 îi invocă pe „Micea Dinescu şi grupul oamenilor de litere care-l susţin, „grupul celor şase” – gestul lor anterior fiind, totuşi (sic!), considerat ca „un semn al neputinţei şi slăbiciunii politice, un eşec în lupta pentru putere.” Buletinul „EL” redactat de Unitatea Specială R la 14 decembrie 1989 reproduce trei memorii ale lui Alexandru Paleologu, Mihai Şora şi Radu Enescu privitoare la „tratamentul la care au fost supuşi ca urmare a scrisorii prin care îşi exprimau sprijinul faţă de Mircea Dinescu şi Ana Blandiana.”
Deci trimiteri indirecte, evaluarea ca importanţă de rangul doi până şi în documentele elaborate de Securitate. Rar găseşti în scrierile ofiţerilor termenul diluant de responsabilitate „totuşi” (vezi mai sus Nota din 27 august 1989). Securitatea nu a pregetat „totuşi” să ia, la momentul respectiv, măsuri ferme împotriva fiecărui semnatar. Cum să înţelegem contradicţia dintre ampla publicitate a scrisorii celor şapte oameni de cultură în apărarea lui Mircea Dinescu, reacţia „organelor” şi discreţia, în ce o priveşte, din arhiva Securităţii? Iată de ce ampla revărsare de file din dosarul lui Dorin Tudoran nu trebuie să înşele: când sunt motive, dosarele puse la dispoziţie Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii nu fac decât să adâncească misterul.
