Într-un volum intitulat Educația responsabilă. O viziune asupra învățământului românesc (Editura Niculescu, București, 2019, 392 pg.), Andrei Marga sintetizează concepția sa asupra a ceea ce este de făcut în învățământul românesc. Este concepția care a condus la reforma educației din România anilor 1997-2000 și la crearea celei mai puternice universități din țara noastră în anii 1993-2012. Totodată, profesorul clujean face o analiză a situației și perspectivelor învățământului românesc de astăzi.
Publicăm mai jos coperta cărții și prefața autorului.
“Educația pare astăzi o temă presantă, dar nu pe măsura altora. În definitiv, are loc o redistribuire a puterii în politica mondială, globalizarea are nevoie de corecturi, iar democrația nu-și regăsește reperele. Există, ca urmare, urgențe absolute! Educația nu este socotită printre ele.
Și totuși, nimic nu este posibil fără educație sau fără să implice educația. Mai toate, dacă nu trec prin educație, depind, totuși, de ea. Acesta ar fi un motiv suficient pentru o carte despre educație.
Sunt însă și alte motive pentru a o scrie. Bunăoară, acela că, după 1990, cel puțin în cazul Europei Centrale și Răsăritene, s-a parcurs o <reformă de recuperare> în educație, și nu numai în acest domeniu. Sunt pași înainte, dar și pierderi ce se văd tot mai bine. Unde s-a ajuns? Ce s-a obținut? Încotro este de înaintat? Sunt întrebări ce pot de asemenea justifica scrierea unei cărți despre educație.
Între timp, însă, educația a parcurs pe plan internațional schimbări sub semnul globalizării, neoliberalismului, digitalizării și neuroștiințelor. Unde au dus ele? Iată încă o justificare.
Despre societatea în care trăim se pronunță aproape fiecare om. Despre educație, la tot pasul. Dar prea mulți iau trăirile drept realități, convingerile drept adevăruri și ideologiile curente drept viziuni. Pe lângă faptul că a scăzut vizibil preocuparea pentru lectura atentă și argumentarea precisă!
Desigur, nu este ușor să vorbești despre o realitate atât de vastă cum este societatea. De la început, însă, trebuie făcute distincțiile între impresii și fapte, convingeri și adevăruri, ideologii și viziuni. Mi-am asumat aceste distincții și am atras atenţia asupra consecințelor în scrieri de abordare cuprinzătoare a societății – Cotitura culturală (2005), Metanarativii actuali. Modernizare, dezvoltare, globalizare (2015), Societatea nesigură (2016), Ordinea viitoare a lumii (2017), Identitatea națională și modernitatea (2018).
Pe de o parte, educația este o prioritate a politicilor publice în numeroase ţări. Pe de altă parte, abordarea educației la nivel global nu se poate face extrăgându-te din ceea ce se petrece în educația propriei țări. Educația a rămas, de altfel, un domeniu de politici naționale, în orice organizare. Iar când ai exercitat roluri de conducere și ai luat decizii cu impact larg, ca rector sau ministru al Educației Naționale, nu poți trece pe lângă evoluția acestei educații. Ea rămâne o temă explicită pentru orice fost decident care și-a luat în serios rolul deținut la un moment dat.
Se poate spune, retrospectiv, că România nu a făcut pași înapoi prea mari, dar nu a făcut nici unul major înainte, din 2000 încoace. Afară de ameliorări tehnice, incluzând şi informatizarea, care s-au înregistrat aproape oriunde în lume, ținând de epocă.
În anii 1997-2000, s-a făcut reforma educației moștenite din socialismul răsăritean și s-a pus capăt acesteia din urmă. Au fost anii reformei cuprinzătoare de sistem (Andrei Marga, Anii reformei 1997-2000, 2006), iar în unele universități au fost anii înnoirii (Andrei Marga, Anii înnoirii. Reforma universității clujene 1993-2012, 2015), care au schimbat și au pus pe o direcție fecundă educația în contextul acelor ani.
Au urmat însă ani de deterioare a unor măsuri și ani de degradare a educației ca urmare a nepriceperii, stagnării reformei și a abordărilor pripite. Azi se trăiește mersul înapoi, cu un sistem care nu dă rezultate, cum cei mai mulți o știu, dar care va trebui schimbat ca sistem și în mod chibzuit, cum prea puțini își dau seama și sunt în stare să-și asume. Iată, deci, încă o rațiune de a reflecta într-o carte asupra educației.
Sunt cum nu se poate mai elocvente înfundătura și sărăcia de idei în care se află educația în România văzând nivelul de informare al celor care intră în dezbaterea publică. Vorbirea în cunoștință de cauză, adică după o informare prealabilă, s-a redus prea mult. Toate acestea nu fac decât să arate unde s-a ajuns când răspunderea este pe ultimul loc.
Ce este de făcut? Cum se poate stabiliza durabil educația într-o organizare mai bună? Care sunt reperele acesteia? Sunt întrebări care pot fi, la rândul lor, rațiuni suficiente pentru o nouă carte despre educație.
În această carte caut să acopăr evantaiul de probleme pe care l-am menționat. O fac dintr-o optică care este nu doar informată cu privire la adâncimea crizei educației de astăzi și la curent cu ceea ce se cercetează și discută în țările de referință, ci este și organizată conceptual. Între impresionismul opiniilor și caracterul rapsodic al abordărilor frecvente, pe de o parte, și teoretizarea la distanță de evenimentele empirice, pe de altă parte, am ales calea unei abordări ce pleacă de la situații circumscrise și articulează soluții reasumând scopul educației, în mod sistematic. Atunci când se pleacă de la situații care s-au modificat între timp indic anul luat în considerare.
Conceptul director și relativ nou pe care cartea îl aduce în atenție este cel al “educației responsabile”. Îl configurez cu ajutorul unor analize și expuneri de puncte de vedere din scrieri publicate de-a lungul ultimilor ani. Acestea au adus concepte și sintagme noi în discuția națională și internațională și au impulsionat cercetări noi. De altfel, cartea semnalează o concepție profilată și promovată continuu.
Spre a pune în relief această concepție, reiau părți din ceea ce am conceput și făcut public odată cu cărțile și studiile consacrate educației aflate deja în biblioteci. Cert este că, printr-un șir de volume, am profilat în cultura României cea mai amplă abordare a educației, mai ales a celei universitare. Volumele menționate, la care s-au adăugat Reforma universității clujene. Discursuri rectorale (2011), După cincisprezece ani. Fifteen Years after (2011), Universitatea veritabilă (2015), conțin această abordare sistematică.
La orice intervenție a unei persoane care a deținut roluri de decizie, mulți cititori pun cvasiautomat întrebarea: dar dumneavoastră ce ați făcut atunci când ați luat decizii? Nu are importanță că în această reacție este de fapt ceea ce Aristotel ar numi un sofism – sofismul numit ulterior argumentum ad hominem, care constă în a deplasa discutarea unei idei spre biografia, calitățile sau defectele celui care o susține. Nu are importanță că în cultura din jurul nostru recursul la sofisme – la acesta și la altele – este frecvent. Se discută infim idei, dar se comentează copios însușiri personale ale celor care le emit. Pentru a face față acestei situații, public în anexă bilanțul mandatului pe care l-am exercitat în fruntea Ministerului Educației Naţionale. Şi aceasta pentru a se observa până unde s-a ajuns în anii reformei din 1997-2000 și de unde o reformă chibzuită și responsabilă a educației va trebui, obiectiv, să înceapă.
Reforma presupune concepte, strategii, măsuri. În cazul României, din reforma din 1997-2000 s-au folosit pe bucăți mai toate – de la reforma curriculară, la finanțarea unităților, la reabilitatea de școli și formarea continuă. Niciun concept și nicio propunere din actualele încercări de reformă a educației – din oricare parte a spectrului profesional, politic și civic au venit – nu se întâmplă să nu fi fost în documentele reformei din 1997-2000. Oricine poate citi aceste documente. Ele au fost exploatate însă numai pe bucăți și fără a le gândi în continuare.
O încercare de reformă fără o asemenea gândire, fără viziune, ca să fim mai expliciți, este sortită eșecului. Ea poate ține oamenii de vorbă, dar nu duce departe.
Sunt de părere că România ar proceda cel mai bine astăzi dacă ar relua reforma din 1997-2000, pentru care a și cheltuit, totuși, considerabil, și ar angaja o reformă nouă, cu concepte, strategii și măsuri noi, într-o nouă situație a țării și a lumii. Este vorba de o reformă nouă, care nu este la remorca unui curent mai mult sau mai puțin extins, și nici punctul de sprijin electoral al cuiva, de o reformă bine informată și conceptualizată, care este, înainte de orice, responsabilă.
Și pe meleagurile pe care trăim a bătut ceasul integrității și al profesionalismului, iar fără răspundere nu iese mare lucru. Sub semnul acestei convingeri este scrisă cartea de față.
(Prefață la volumul Andrei Marga, Educația responsabilă. O viziune asupra învățământului românesc, Editura Niculescu, București, 2019)
Unde poți avea educație bre, atunci când un elev are mai multe drepturi după niște legi tâmpite ca un profesor ?? Cum poți educa un elev, dacă in școală nu ai ordine și disciplină ?? O educație inseamnă mult mai mult decât predarea unei materii, mai mult sau mai puțin prost. Copilul trebuie format,. iar școala românească nu este capabil, nu-și pune drept scop acest deziderat. Dimpotrivă , românu din politic, din legislativ, vrea să aibe doar proști, doar analfabeți funcționali, doar cu fabrici de diplome, nu școală.
În fine cineva pune degetul pe rănile învățământului românesc! Cu știință, cu experiență și cu răspundere! Ar trebui luat în seamă ce se spune de autor, căci ne apropiem de ceasul al doisprezecelea și în învățământ.