EFECTUL P (71)

În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House

Am rămas peste trei săptămâni în insula aceea a fericirii. Trei săptămâni care ar fi devenit poate patru sau cinci sau cine ştie câte, pentru că, odată trecut şocul singurătăţii, şi începând să ne facem tabieturi, apreciam la justa sa valoare confortul de trai de pe acel rai pământesc, iar natura sălbatică din jur ni se părea o necesitate care, chiar dacă nu era indispensabilă, era totuşi suficient de răpitoare pentru a fi nevoie de un motiv deosebit de serios ca să te facă să renunţi de bunăvoie la ea. În ultimele două săptămâni petrecute acolo ne-am organizat timpul astfel încât nu ne mai deranjam reciproc toată ziua, întâlnindu-ne doar seara, dar atunci stăteam de vorbă ore în şir în doi sau în tovărăşia câtorva angajaţi dornici de a-şi petrece vremea cu noi. În restul timpului eu lucram la manuscrisul pe care l-am adus cu mine, iar Poolo îşi vedea de treburile lui. (Dar multe lucruri le-am uitat sau nu le mai pot dovedi cu nimic autenticitatea: ca şi în alte ocazii, Poolo jongla dezinvolt cu amintirile mele, venind cu argumente zdrobitoare şi numeroşi martori pentru a dovedi că anumite întâmplări n-au avut loc, altele ştergându-mi-le pur şi simplu din memorie. Spun asta pentru că mi se întâmpla ca despre ore sau zile să nu mai am curând după aceea niciun fel de reprezentare. Cu ce s-a ocupat în perioadele acelea este imposibil de reconstituit.)

Nu ştiu când şi-a terminat proiectul pentru că mi s-a întâmplat de mai multe ori să dau şi ziua peste el şi să-l văd că se ocupă cu cele mai diferite fleacuri: că joacă table cu frizerul, că pescuieşte în pârâul din spatele vilei sau că îi face într-un mod penibil curte ajutoarei de bucătăreasă, povestindu-i, printre altele, cum l-a uimit pe un maharadja prin modul uimitor în care reuşise să-l călărească pe Vibol, regele elefanţilor sălbatici. Că a lucrat totuşi − şi nu oricum − o dovedeşte faptul că la întoarcere totul fusese pus la punct pentru proiectul care a fost realizat imediat după ce am revenit în capitală. Dar când a lucrat cu adevărat nu ştiu. În treacăt fie spus, în acea perioadă am început să am un sentiment ciudat şi extrem de neplăcut ori de câte ori mă aflam în preajma sa (probabil şi din cauza simţămintelor atât de contradictorii pe care le nutream faţă de el): Poolo îmi reapărea mereu ca în vechile caricaturi din ziarele care-l arătaseră în chip de diavol, amintindu-mi şi toate zvonurile fanatice care n-au încetat nicio clipă să planeze în jurul personalităţii sale. Numai astfel pot să-mi explic impresia foarte persistentă care mă urmărea cum că Poolo se afla în acelaşi timp jucând table cu frizerul pe terasă şi pescuind în pârâul din spatele vilei. Ca să-mi alung această impresie absurdă, mă surprindeam că încerc semi-conştient „să-l prind” − pe faţă mă jenam chiar şi faţă de mine de aceste demersuri − mă postam pe terasă, îmi luam manuscrisul şi maşina de scris acolo, şi în tovărăşia unei stacane de bere rece mă străduiam să mai scriu câteva rânduri. Dar în acelaşi timp un duh rău mă făcea să stau cu urechile ciulite până ce auzeam zdrăngănitul zarurilor în cutia de table. Acesta era semnalul pe care-l aşteptam, săream în picioare şi alergam la balustradă de unde, aplecându-mă puţin în afară, îl vedeam într-adevăr pe Poolo înjurând de mama focului, savurându-şi astfel în felul său partida. Nu pierdeam vremea, uitându-mă la el doar atât cât să mă încredinţez că am văzut bine şi că e acolo. Alergam apoi în partea cealaltă a terasei care înconjura etajul întâi al vilei pe trei laturi ale acesteia şi aplecându-mă de data asta peste o altă balustradă, cea fixată pe latura din spatele clădirii, îl căutam de-a lungul pârâului. Dar sigur că „l-am prins” cu adevărat nu puteam fi niciodată. În primul rând că din locul în care mă găseam nu puteam observa decât o mică porţiune a cursului apei, iar Poolo putea foarte bine să se afle la câţiva metri mai la dreapta sau mai la stânga câmpului meu de vedere. Locul era extraordinar şi era la fel de tentant şi sub..micile cascade şi în porţiunile în care apa era gâtuită de bucăţi de stâncă rostogolite de cine ştie câtă vreme de pe creastă. Apoi apa era împresurată de vegetaţie şi de multe ori trebuia să-l pândesc minute întregi până să-l văd făcând o mişcare, care să-l trădeze în ascunzişul său de verdeaţă. În afară de asta, dacă nu-l zăream, asta nu însemna nimic: el putea foarte bine să se afle totuşi acolo.

După ce-l descopeream în sfârşit, o luam din nou la fugă în partea cealaltă a casei, să văd dacă mai joacă acolo table. Câteodată mai era acolo, altădată nu. De câteva ori tocmai se (re)aşeza la masă. Venise şi el chiar atunci de la pescuit? Totuşi impresia mea de straniu nu m-a părăsit tot timpul cât am stat acolo: nu numai la pescuit şi la table mi se părea că se află în acelaşi timp − de multe ori aveam iluzia că se găseşte în absolut toate ungherele vilei deodată. Câteodată convingerea mea în acest sens era atât de mare, încât mă duceam glonţ într-un anumit loc, fiind sigur că-l voi găsi acolo. De cele mai multe ori acest presentiment mi se adeverea.

Lucrurile astea sunt totuşi parcă nişte elemente prea intime ale vieţii noastre pentru a îndrăzni să le popularizăm cu dragă inimă. Şi nu ştiu de ce. Poate pentru a nu părea altfel decât alţii, poate pentru a nu părea de-a dreptul nebuni, poate din cauza fricii de a nu fi crezuţi şi în primul rând pentru că nici noi nu suntem foarte conştienţi de ceea ce simţim, preferăm să păstrăm această taină cu cea mai mare grijă, făcând foarte discrete incursiuni de confirmare în jur, incursiuni precedate de mii de precauţii. (Nu sunt acestea singurele noastre taine…) La fel am încercat şi eu să mă interesez pe ocolite dacă Poolo nu le producea celorlalţi aceeaşi impresie. Dar un fel de tabu mă împiedică să merg mai departe cu cercetările mele, iar răspunsurile mi se păreau întotdeauna atât de echivoce sau de comun acord învăluite într-o haină ironică încât confirmarea rămânea şi ea de domeniul lui „poate da, poate nu”.

După aceea, când mi-am revenit şi când am încercat după mult timp să mă edific fără echivoc, m-am întors la vilă, dar salariaţii se schimbaseră, iar pe cei vechi nu i-am mai întâlnit niciodată. Oricum, pentru mine chiar şi atunci când am fost a doua oară singur acolo, senzaţia neplăcută că Poolo se dispersase prima oară peste tot îmi reveni la fel de puternic.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.