Ehren Schimmel şi proza noastră de după 1989

Am primit, în sfârşit, antologia de ficţiune românească postdecembristă la care a lucrat câţiva ani un tânăr american, Ehren Schimmel, locuind la Cluj. O altă bună bucată de vreme i-a luat să-şi găsească editor în SUA, editorul să-şi facă jobul şi să se ajungă la tipar. Pomenită cam pe scurt şi pe sponci în presa culturală, poate unde şi volumul concret nu era prea uşor de găsit, realizarea e remarcabilă. Dalkey Archive Press s-a arătat grijulie foarte cu această apariţie de tip revistă groasă, cum se obişnuieşte peste Ocean. Are o prefaţă consistentă, contextuări şi explicaţii necesare, clare şi plăcute la lectură, cuprinde 19 texte ale unor scriitori români mai mult sau mai puţin cunoscuţi, precum şi fişe bio-bibliografice ale lor şi ale celor care s-au străduit să-i traducă. Unul dintre texte îi aparţine Adrianei Bittel, editată de Compania – e vorba chiar de schiţa care a dat titlul primului ei volum scos de noi, „Întâlnire la Paris”. (Ceilalţi autori sunt, în ordinea paginilor: Ana Blandiana, Norman Manea, Bogdan Suceavă, Răzvan Petrescu, Gabriela Adameşteanu, Florin Lăzărescu, Caius Dobrescu, Andrei Codrescu, Mircea Cărtărescu, Marius Oprea, Dumitru Tsepeneag, Adrian Sângeorzan, Alexandru Vlad, Dan Lungu, Adrian Oţoiu, Ioana Morpurgo.)

Multă lume a contribuit cu sfaturi şi lămuriri la selectarea textelor şi, foarte probabil, la clarificarea unor realităţi locale care nu trebuiau să rămână criptice. Am schimbat şi eu cu Ehren zeci de e-mailuri, am recomandat câteva nume, i-am furnizat toate informaţiile pe care mi le-a cerut. Am citit apoi cu încântare versiunea engleză a textului Adei şi nota pe care i-o redactase. La drept vorbind, nici nu-mi venea să cred că se putuse obţine ceva atât de corect, propriu şi inspirat deopotrivă, deşi îl luasem pe Ehren foarte în serios de la bun început, fără să ştiu prea bine de ce. Inspira încredere, sigur, ceea ce nu se întâmplă în 99% din cazurile în care un „străin” abordează un editor român cu vreo propunere. Nu ne-am pierdut în consideraţii teoretice în dialogul nostru virtual, aşa că nici încrederea iniţială nu mi-am analizat-o cine ştie ce.
Acum însă, citindu-i introducerea, am înţeles de ce îmi păruse atât de fiabil. Pentru că aici, şi nu în vreun e-mail, îşi expune percepţia despre lumea românească şi despre ce tot păţeşte ea de ceva vreme, el fiind un martor care a stat mult printre noi, precum şi ce caută el în materia zisă literatură, în ceea ce ea oferă explicit şi implicit. Iar literatura „lui”, iată, e pe cât de preţios caleidoscopică o cred şi eu pe „a mea”, pe cât de subtilă şi utilă o găsesc şi eu atunci când scrie ea pre moarte cu inima călcând, dintr-o interioritate care-şi transformă subiectivitatea în act identitar inteligibil, cu adresă, pentru un altul. Şi eu cred că denotaţia merită să stea pe prima treaptă a scării, iar nu conotaţia; şi eu cred, aşa cum dă el de înţeles, că ficţiunea va trebui să contribuie la formularea unei Românii înnoite, la ieşirea ei din smârcuri. Din aceste perspective, textele alese de Ehren sunt toate folositoare – fiecare aduce un valoros ciob de oglindă, şi asta mult dincolo de orice discuţie oţioasă despre valoarea „literară” în absolut.
Am aflat şi că toţi cei curioşi de această reuşită americană pe teme româneşti pot comanda volumul la Librăria engleză „Anthony Frost” din Bucureşti (o găsiţi pe Facebook). Pot să garantez că nici un client nu va fi dezamăgit.

Text preluat de pe blogul Editurii Compania