Extravaganțele macroscopice ale președintelui Macron (II)

Un spectacol făcut după “rețetele“ tip “Vanity Fair”

Într-o Europă în care au loc reașezări traumatice în plan economic, dublate de alte reașezări în plan politic, marcate de consolidarea dreptei în două țări importante, Franța și Italia – țări ce reprezintă a doua și a treia economie din UE în ordinea importanței – într-un context internațional fluid și amenințător, în care spectrul războiului nuclear îngrijorează nu doar o parte consistentă a claselor politice implicate mai mult în întreținerea decât în potolirea și reducerea conflictelor armate în curs din Orientul Mijlociu și de pe Vechiul continent, un eveniment precum Jocurile Olimpice 2024 de la Paris, nu putea să nu trezească atenția opiniei publice mondiale. Pentru orice țară organizatoare a Jocurilor Olimpice acestea reprezintă un eveniment care impune responsabilitate în ce privește respectarea spiritului genuin a jocurilor, acela al înfrățirii sub semnul păcii a atleților participanți și celor veniți să îi admire și să-i glorifice (în antichitate cântăreții, în timpurile moderne jurnaliștii sportivi și televiziunile). Președintele Macron știa că își joacă o parte din prestigiul personal în organizarea unei Olimpiade care să satisfacă toate exigențele de asigurare a vizibilității marilor sportive, a căror imagine ar fi fost de dorit să reflecte ideea de “Grandeur de la France” atât de împământenită în rândul clasei politice franceze cât și în mentalul colectiv al băștinașilor francezi și al multora dintre conlocuitorii (deloc puțini) provenind din alte colțuri ale lumii, deveniți cetățeni francezi sau nu. A vrut o Olimpiadă pusă sub semnul “includerii” a tuturor straturilor populației, indiferent de vârstă, sex, religie, cultură în numele principiilor fundamentale derivate din lozincile Revoluției (altminteri destul de sângeroasă, dacă ne gândim doar la folosirea la largă scală, în timpul Terorii a “Principiului Ghilotinei”, ca factor lămuritor în raporturile cu “dușmanii de clasă” și opozanții reali sau presupuși). Lozinca cheie și atotcuprinzătoare a acestei Olimpiade ar fi fost, ca atare, “Libertè, Egalité, Fraternite!”, formulă intrată parțial în circuitul public în Secolul Luminilor în 1784, într-o scriere a lui Jean-Paul Marat, viitorul iacobin asasinat în 1793. Expresia a fost preluată parțial în timpul Revoluției de la 1789. Primele două îndemnuri sunt explicitate în articolul 1 al “Declarației drepturilor omului și ale cetățeanului”). Prima întrebuințare a formulării de mai sus ca motto al Revoluției se datorează, se pare, lui Camille Desmoulins, “inventatorul” cocardei tricolore pentru sărbătorirea aniversării unui an (14 iulie 1790) de la căderea Bastiliei. Conținutul celui de al treilea principiu înscris în motto-ul revoluției începută în 1989 și care nu a avut viață lungă, este interpretat în Constituția Anului III (1795) astfel „Nu faceți altora ceea ce nu vreți să vă fie făcut vouă”. După Restaurație al treilea element din motto-ul revoluției apare în textele elaboratorilor mișcării de la 1848. Motto-ul a fost adaptat ca simbol oficial al celei de a Treia Republici – La III-éme République (născută în septembrie 1870 dar dotată de Constituție în 1875 și funcțională ca atare până la capitularea în fața Germaniei la 22 iunie 1940). Motto-ul “Libertè, Egalité, Fraternite!”, a redevenit reper instituțional în Constituția din 1946. În articolul 2 al Constituției franceze din 1958, redactată de o comisie însărcinată de președintele Charles De Gaulle. este citată ca reper constituțional.

Ne-am oprit asupra acestor amănunte deloc banale deoarece au o oarecare legătură cu modul în care aparatul celebrativ, spectaculos, pus în mișcare pentru ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, a înțeles să se ocupe în acel context de “Les Gloires de la France”. Trimiterile la istoria Franței au fost numeroase, dar se pare că au fost, în virtutea programului ideologic sui generis al marelui spectacul de “imagini, sunet și lumină “ ce a însoțit pe itinerarul stabilit flacăra olimpică până la instalarea și aprinderea ei, în mod surprinzător, în Jardin des Tuileries, între Palais du Louvre și Place de la Concorde, unul din cele mai prestigioase contexte urbanistice și arhitectonice din lume. În proiectul originar („Projet Ariane”) era prevăzută instalarea căldării cu flacăra olimpică în Cour Napoleon, destinată în vremurile Primului Imperiu, ca și Curtea Pătrată (Cour Carèe) cu care comunică, ceremoniilor și revistei gărzilor. Flacăra ar fi trebuit să fie plasată alături de piramida inversată, transparentă, din sticlă și metal, proiectată de celebrul arhitect Ieoh Ming Pei. Structura a fost inaugurată de Francois Mitterand la 4 martie 1989. Făcea parte dintr-un proiect mai larg care viza resistematizarea Luvrului (proiectul Grand Louvre,) demarat tot de președintele Francois Mitterand în 1981 și finalizat în 1997. Nu știu dacă renunțarea la poziționarea lângă piramida transparentă, intens criticată la inaugurare de critica de artă tradiționalistă a vremii a fost făcută pentru evitarea eventualelor critici. Proiectul piramidei fusese de altfel făcut zob deja într-un text critic apărut în 1985 în paginile cotidianului New York Times. “Este o glumă arhitecturală, o criză în ochi, o intruziune – scria comentatorul proiectului- anacronică a simbolismului morții egiptene în mijlocul Parisului”. (Cf. și: https://thebettervacation.com/ro/piramida-luvrului/). Cu timpul Piramida lui Ming Pei a produs efecte urbanistice prin regândirea căilor de acces subterane la Louvre și funcționalizarea parcursului zecilor de mii de vizitatori care îl invadează zilnic. Jardin des Tuileries unde a fost instalată Flacăra Olimpică este o splendidă gradină franceză desenată și realizată în secolul al XVII-lea de arhitectul peisagist André Le Nôtre, celebru în istoria artei peisajului pentru proiectarea faimoaselor Grădini de la Versailles. Și Jardin des Tuileries, create din inițiativa Caterinei de‘ Medici, au ieșit din starea de degradare de la sfârșitul veacului trecut tot datorită proiectului Grand Louvre.

În ce mă privește cred că locul Flăcării Olimpice ar fi fost într-un mare și modern stadion, un loc al competițiilor. Am revăzut cu ocazia scrierii acestor însemnări toate filmările accesibile mie ale deschiderii Jocurilor Olimpice în diferite țări între 1980 (Olimpiada de la Moscova) și 2024 (Olimpiada de la Paris). Am privit cu o emoție ce nu o pot descrie filmările de la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Atena (2004), unde Jocurile Olimpice s-au întors pentru prima oară după Prima Olimpiadă a timpurilor moderne de la la Atena (aprilie 1896). Reevocarea rădăcinilor antice ale competițiilor sportive prin figurile atleților din arta elenică în imaginile suprapuse pe ceremonia ediției Jocurilor Olimpice de la Atena 2004 era remarcabilă. În toate ceremoniile de deschidere și închidere de mine revăzute prevala exaltarea spiritului sportiv și a frumuseței întrecerii. La Paris lăcașul flăcării olimpice a fost plasat în Jardin des Tuileries, între Marele Bazin și Piramida lui Ming Pei, pentru stimularea participării publicului parizian la evenimentele Jocurilor Olimpice. Simbologia locului a condiționat opțiunea poziționării. La aprinderea flăcării olimpice am avut surpriza să văd că de fapt intenția designer-ului scenografiei grandiosului spectacol dăduse recipientului focului olimpic forma unui balon sugerând astfel un omagiu adus fraților Montgolfier care în 27 august 1783 au experimentat în grădinile palatului Tuileries aparatul lor de zbor denumit ulterior montgolfieră. La 19 septembrie 1783 aparatul denumit de Etienne Montgolfier „l ’Aerostate Révellion” s-a ridicat în aer, din locul unde se află acum, provizoriu, flacăra olimpică, primii aeronauți în carne și oase: o oaie, o gâscă și un cocoș poziționați într-un coș atârnat de frânghiile de susținere ale balonului. Până să ajungă ultimii tedofori – ex tripla campioană olimpică la 100 și 200 m și triplul campion olimpic de judoka Teddy Riner – să aprindă focul în centrul Parisului, alți colegi ai lor purtaseră flacăra prin oraș, după ce făcuse un tur de câteva zile prin împrejurimi. Primul dintre ei, Zinedine Zidane. Ca sportiv este simpatic, dar nu pot uita cum, în finala din 2006 a campionatului mondial de fotbal a lovit violent în piept cu capul pe fundașul italian Marco Materazzi, care îl marca foarte strâns, după un schimb neortodox de înjurături de mamă. Zidane a plecat în forță dar cu eleganță, de la Stade de France către fluviul Senna; a luat direcția Trocadero și la un moment dat a și predat prețioasa flacără unui grup de tineri care mai apoi au încredințat-o unui tedofor mascat. Pe fundal trecerii vertiginoase peste acoperișurile Orașului Lumină, dansuri amețitoare și o apariție pe apele Senei a unei ființei misterioase, parcă extrasă dintr-o interpretare modernă a textului testamentar despre Cel care “mergea pe ape”.

La Trocadero a cărui platformă are la picioare o bună parte a orașului drapelul olimpic și flacăra erau așteptate de președintele Macron și Thomas Bach, președintele Comitetului Internațional Olimpic, a reapărut Zidan cu torța preluată de la Ființa Mascată (Fantoma Operei?). Simbolistică luciferico-masonică, în plin spectacol, în care “lumina” trecută prin străfunduri va orienta pe cei de Deasupra. Pe platformă îi încredințează torța lui Rafa Nadal, celebrul jucător de tenis care a câștigat de 14 ori râvnitul trofeu al turneului de la Roland Garros.

Câteva scurte luări de cuvânt, în prezența secretarului general al ONU, aflat nu întâmplător în punctul unde se întâlnesc nodurile tematice centrale ale ceremoniei, toate convergând spre ideile exaltării libertăților globaliste și fixării lor între parametrii țintelor 2030-2040-2050 conform obiectivelor prefixate de elitele instalate pro tempore la conducerea Europei și a unei bune părți a lumii. Între timp pe Senna “defilau reprezentativele naționale. Aproximativ 6 800 de sportivi au parcurs în capitala 6 km, la bordul a 85 de ambarcațiuni, trecând prin fața a 320.000 de spectatori aflați pe maluri. A răsunat la un moment dat peste Paris vocea lui Lady Gaga, parte din scena ei dedicatà in marele spectacol pus la cale de regizorul Thomas Jolly cu concursul și implicarea Președintelui Macron. Spectacol în care Lady Gaga a apărut, îmbrăcată în negru, printre norișori vaporoși roz . A cântat un intermezzo din “La Vie en Rose”. Ce legătură are cu “la Gloire de la France” nu se înțelege. Oricum Lady Gaga este Lady Gaga… I-a mulțumit insă pe redactorii de la “Vanity Fair”, cărora le plac scenele înzorzonate și cu aer retro. (Cf. https://www.vanityfair.it/article/cerimonia-apertura-olimpiadi-parigi-2024-lady-gaga-celine-dion).

Thomas Bach fost campion olimpic de scrimă, a rezumat programul Jocurilor Olimpice de la Paris cu o sintagmă călăuzitoare: includere (”inclusion” în engleză), care în dicționare este explicitată precum o acțiune menită să garanteze înscrierea fiecărui individ în societate, independent de prezenta unor elementelor care îi deosebesc pe unii de alții și care pot să pară limitative” (Cf. Wikipedia). Această abordare îmi amintește involuntar de titlul unei cărti a lui Roger Garaudy (1913-2012), D’un réalisme sans rivages (Plon, Paris 1963), carte care în rândurile criticii literare și de artă marxiste din anii ’60-’70 s-a bucurat de o atenție deosebită. Într-o vreme în care diferențele de gen sunt obiectul unor înverșunate dispute între “conservatori” și progresisti” “includerea” la care referea oficialul CIO ar fi trebuit să fie considerată și ea, în sport ca și în artă, un fenomen care nu poate fi abordat decât dintr-o perspectivă “sans rivages”.

Nadal s-a îndreptat apoi cu Flacăra, spre Louvre, într-o ambarcațiune în care a avut precum însoțitori câțiva celebri campioni – Serena Williams, Carl Lewis și Nadia Comăneci. O “escortă de onoare”. De la debarcader panà la locul predestinat Flăcării, în Jardin des Tuileries, aceasta a trecut prin alte numeroase mâini ale unor celebrități sportive, până când, în fine, a ajuns în mâinile ultimilor doi tedofori citați mai sus.

Distopia lumii pefecte în Macroniada Olimpică de la Paris.

Toate cele 13 tablouri ce a compus spectacolul de deschidere a Olimpiadei erau subordonate tematic ideilor care sunt menite, în concepția celor care au ideile clare (ale lor) despre necesitatea resetării modului de viață pe planeta noastră devenită tot mai neîncăpătoare. Exemplificăm cu momentul final al ceremoniei de deschidere când flacăra adusă din Grecia a fost instalată în vasul circular ce trebuia să o adăpostească pe durata Jocurilor. Pentru prima dată în istoria acestora flacăra arde fără a face combustie: este făcută exclusiv din apă și lumină, care nu ard dar luminează. Concepută în laboratoarele Electricité de France (EDF), inelul aflat la bază incorporează 40 de becuri LED care luminează un nor de aburi produs de 200 guri minuscule de vaporizare la mare presiune, pentru a crea efectul flăcărilor. Acest proces “100 % electric” – au explicat purtătorii de cuvânt – intră în cadrul voinței organizatorilor de a conferi Olimpiadei pariziene titlul de “mare eveniment” cu mic consum energetic. În timpul zilei vasul rămâne pe sol, flacăra realimentându-se în modul tradițional, dar după amurg se ridică în aer, “tractat” de balonul tip montgolfieră, până la 60 m. de la sol. Operațiunea se repetă pe toată durata Jocurilor, din amurg până la orele 02.00 din noapte, răstimp în care flacăra olimpică poate fi văzută din depărtare.

Asumată de către organizatorii Olimpiadei de la Paris a obligativității respectării generoasei idei privind economisirea energiei, care în U.E își are un necruțător paladin în dna von Leyen, aflată în deplin acord cu Emmanuele Macron și alți îngrijorați guvernanți, exponenți ai liniilor “rigoriste” în raport cu combustibilii, a dus în cazul de față la neinstalarea aerului condiționat în locuințele sportivilor din Satul Olimpic. Motiv pentru care nu au lipsit scenele (documentate fotografic) cu atleți care în timpul nopții au dormit în spațiile verzi din jurul locuințelor, pentru a avea un minimum de confort în timpul somnului, cel puțin din seara premergătoare probelor, când este chiar nevoie să fi în formă fizică și bine dormit. O lume perfectă fără energia necesară nu este însă posibilă: se intră în câmpul distopiei. Tema energiei curate, parte a “ideologiei green” în virtutea căreia în Europa se riscă sute de mii de locuri de muncă din industria automobilistică, este complementară cu tema ambientalistă a sustenabilității, care la rândul ei se reflectează și în domeniul producției și consumului de carne bovină, crescut enorm în ultimele decenii, motiv pentru care se socotește că amprenta lăsată de crescătoriile industriale de animale trebuie micșorată. A avut ecou în presa internațională declarațiile făcute în ziua de 8 martie presei de înotătorul britanic Adam Pety, legendă vie a stilului Bras, care a făcut colecție de titluri mondiale timp de un deceniu. Semnalând în 6 august că la cantina din Satul Olimpic a găsit viermi în carnea de pește. El a pus în discuție alimentația asigurată atleților de gazde. Referindu-se la faptul că pentru a se încărca cu energie avea nevoie de proteine animale și deci de carne, aceasta fiind raționată “pentru motive ideologice” și înlocuită cu pește și proteine vegetale, a spus că “narativa sustenabilității a fost pusă pe umerii atleților”. Mesajul său, privind gestionarea absurdă, în funcție de o perspectivă ideologizată a organizării principalului eveniment sportiv cvadriennal mondial, era clar.

Conexată la ideologia green promovată până la saturație în Olimpiada XXXIII a erei moderne și contemporane este și tema curățeniei apelor curgătoare, la care cu toții suntem sensibili. Sena este un fluviu lung 776 km. cu o diferență de nivel între izvor și ieșirea în marea Mânecii de 470 m. Este un fluviu destul de lent, cu un debit mediu de 500 m.c. pe secundă. El trece prin 14 departamente franceze tăind în două conglomeratul urban al Parisului și al banlieus care împreună au o capacitate demografică de 12 milioane de locuitori, cam cât, dacă nu mai mult decât Ungaria, tăiată și ea în doua de Dunăre, un fluviu mult mai lung și majestuos, dar din păcate și el poluat. Rețea de canale subterane de “ape negre” din teritoriul centrului urban și ale diverselor zone ale cartierelor satelit ale orașului Paris este imensă. Organizatorii Jocurilor Olimpice de la Paris au ținut neapărat ca unele întreceri de înot să se desfășoare în apele Senei. Acestea trebuiau aduse la un nivel de curățenie care să le facă balneabile, astfel încât să nu fie pusă în pericol sănătatea sportivilor. Costul declarat al bonificărilor necesare pentru atingerea scopului a fost de 1,4 miliarde de euro. Care erau de adăugat la cele 5 miliarde de cheltuieli generale de organizare. Persoane mult mai competente decât mine în materie au susținut că aceste cheltuieli generale se ridică deja la suma 10 miliarde de dolari. Amintesc (cui a uitat sau nu știe) că gaura din bugetul Greciei cauzată de cheltuielile stratosferice ale Olimpiadei din 2004 a agravat starea datoriei publice și a contribuit din plin și la criza financiară a țării care în 2015 a produs efecte devastatoare. Franța este însă o țară mare, cu o economie puternică, acum confruntată cu mari dificultăți și expusă financiar.

*

În planul politicii de “includere” în domeniul sporturilor de performanță și nu numai, la care m-am referit mai înainte, Olimpiada de la Paris nu mi se pare a fi făcut progrese, fatà de altele, ba mi se pare chiar că a deschis drumul la noi confuzii. În contextul labil al deosebirilor de gen și schimbarea acestuia în țările cu “democrație avansată”, după propria inclinație sau plăcere”, schimbare despre care “stânga” europeană și occidentală în general are poziții permisiviste, contrapuse concepțiilor “de dreapta”, definite uneori fasciste, alteori islamiste, alteori comuniste, aplicate ori de cate ori “cine nu este cu noi este împotriva noastră” (deci “fascist”, sau “comunist”, sau “taliban”), un conflict politic privind identitatea de gen a două persoane, declarate de gen feminin de organizatorii Jocurilor, în funcțiune de ce gen este înscris în pașaport, a luat proporții internaționale. În centrul disputei s-au aflat două persoane, de sex feminin (conform pașaportului) reprezentând vârful piramidei în domeniul boxului feminin, ambele cu un palmares remarcabil și cu o forță a loviturilor de invidiat până și de colegii lor de gen proclamat masculin: algerina Imane Khelif și Yu Ting Lin, taiwaneză, ambele excluse, în urma testelor comandate de International Boxing Organisation, de la campionatul mondial de box feminin din 2023. Testele de atunci au fost definite acum de CIO nule și ca atare ambele au trecut la ofensivă escaladând podium-ul destinat învingătorilor. La încălzirea atmosferei în jurul atletelor intersex au contribuit din plin personaje publice ultra-relevante precum Elon Musk, proprietarul X, și doamna J. Kathleen Rowling, cu 14 milioane de followers pe Facebook și Instagram, autoarea celebrei serii de romane dedicate magului Herry Potter, declarată în 2010 cea mai influentă personalitate din Regatul Unit, mai influentă chiar decât Regina. Este limpede că forța pumnilor celor două stele ale boxului feminin este impresionantă și în afara caracteristicilor de forță ale sexului declarat. Știința momentan nu dă răspunsuri clare, în ciuda faptului că structurile cromozomice indică masculinitate. În numele libertății nu se pot face examinări corporale, care ar putea avea și ele greutatea lor. Lupta pentru drepturile intersex continuă și în sport, este o continuare a revendicărilor LGBT, transgender etc și este implementată în “doctina Woke”, dragă stangii “radical chic”.

Intervențiile lui Musk lui și a dnei Rowling în cazul Imane Khelif a fost pusă în legătură de unii “liberi gânditori” ca o influență indirectă a lui Vladimir Putin care – vezi Doamne! – s-ar fi folosit de serviciile unui oligarh de serviciu identificat într-un personaj care ar fi chiar președintele IBA. Fantezia “sans rivages” funcționează și ea din plin. La ora aceasta Imane Khelif, hiperandrogina intersex, a cucerit deja medalia de aur la categoria -66, în finală, la o altà categorie (panà”) ajungand si adrogina intersex Yu Ting Lin, din Taiwan. În Algeria astàzi este deja mare sărbătoare.

Nu putem să disecăm în acest text conținuturile simbolice ale mesajelor transmise de imaginile, sunetele, intervențiile muzicale, figurile umane și scenografia ce au făcut din Marele Spectacol al deschiderii Jocurilor Olimpice de la Paris și întrecerile desfășurate sub egida acestora evenimentul de referință al publicului mondial pentru câteva săptămâni. Războaiele din diverse colțuri ale lumii au părut și încă vor părea, pentru câteva zile, foarte departe de miracolele frumuseții sportului, tinereții, vieții și loialității sportive. Ceva este putred și în Danemarcile sportului, ceva ce ține de instrumentalizarea acestuia în scopuri propagandistice, în favoarea unei cauze anume, împărtășită de grupuri de presiune, sau pro domo, înțelegând prin aceasta tămâierea de grup, în favoarea unei doctrine sau părți politice, sau auto tămâierea făcută de cine influențează asupra mașinăriei sportive. Nu vreau să presupun că cineva a avut proasta idee de a cred că o manifestare de vizibilitate mondială poate servi ca trambulină pentru a da “peste bot” istoriei propriei națiuni sau religiei populației acesteia în numele valorilor extremismului liberaloid.

În dorința probabilă de a valorifica imaginea apei ca sursă a vieții, lichid în care există și o componență de hidrogen, substanță ale cărei celule sunt nemuritoare și generatoare de viață, cineva a avut idea de a face să țâșnească din apele Senei imagini ale unor personalități feminine intrate în istoria Franței, câteva din lumea scrisului. M-a izbit faptul că lipsea Ioana d’Arc. Așa cum m-a izbit faptul că în periplul tedoforilor prin oraș, pe un itinerar care trecea prin fata complexului de edificii baroce ale Hotel National des Invalides, construit în secolul XVII pentru adăpostirea invalizilor de război, nu s-a făcut un schimb de ștafetă în fața monumentalului Dome des Invalides unde se află mormântul lui Napoleon. Domnul Macron este alintat încă de o parte a opiniei publice franceze cu apelativul „le petit Napoleon”. De la uitare la “cancel culture” nu este decât un pas. Este adevărat că trăim în vremea lui Lady Gaga. Este sigur însă că, în ciuda resentimentelor seculare împotriva Împăratului, Împăratul-soldat a fost un glorios autentic. A făcut onoare Franței. Și aș putea continua.

Mă mărginesc la câteva fraze privind enorma tevatură mediatică creată în jurul unei scene conviviale dionisiace din finalul spectacolului deschiderii Jocurilor o scenă organizată scenografic după schema spațială din Cina cea de Taină a lui Leonardo da Vinci (1494-1497) din bazilica Santa Maria delle Grazie din Milano. A plouat cu proteste din toate părțile. În centrul mesei, tolănit într-un vas înconjurat de bunătăți, stătea un personaj (Dionysos), zeul trac al vinului ce pàrea a fi pe cale de a se înfrupta din bunătățile puse la dispoziție, având în spate pe Sequana, divinitatea gallică a fluviului Sena, al cărui templu de epocă romană se află la izvoarele Senei.

Dionysos este, într-o versiune a mitului antic, fiul lui Selene, personificare a Lunii pline, Lunii, fiica titanului Hyperion și soră a lui Helios, zeul intruchipând Soarele. Dionysos este un zeu al „eliberării de sine”, nu întâmplător androgin. Elemire Zolla, un splendid scriitor italian, necunoscut în România, îl caracterizează astfel: „ Esența sa este voluptatea fără limită (din nou sintagma „sans rivages”) în care extazul viril masculun se confundă”. Claudio Kulesko, un tânăr filosof din generația emergentă (Univ. Roma 3) susține că „în epoca hiper modernității spiritul dionisiac supraviețuiește în toate expresiile (deci inclusiv în cele artistice – n.n.) prin lipsa de măsură și prin exagerare”. S-ar putea să fie „cazul nostru”, adică al scenei simbolice din spectacol care ar fi chintesența „filosofiei deconstrucției reconstructive” aplicată la Jocurile Olimpice.

A plouat cu proteste din toate pârțile. La propriu peste Olimpiadă a plouat doar două ore, în timpul deschiderii, când șefii de stat și de guverne au fost surprinși nepregătiți cu umbrele în tribuna neacoperită, ca și gărzile de corp ce probabil speraseră că zeița Senei va ordona timp frumos. Impermeabile la ploaie au fost doar personalitățile din tribuna principală acoperită, unde se afla președintele Marcon.

Scena respectivă și întregul spectacol al inaugurării a fost taxată de cunoscutul filosof francez Alain Finkeielkraut, într-o declarație făcută cotidianului Le Figaro „un spectacol grotesc, care, de la drag queen ….la decapitarea Mariei Antoneta a pus în evidență toate stereotipurile epocii. (…). Cuvântul careimi vine în minte în fața acestui fiasco este decadența. Ce s-a întâmplat în vechiul continent? Ce mai rămâne din Franța în Franța și din Europa în Europa? Diversitatea lumii este cu bucurie înghițită de marea mixtură planetară”. Joi 1 August președintele Turciei Recep Tayyp Erdogan , care nu este chiar un apărător al creștinismului, i-a telefonat Papei să își exprime indignarea motivatà de faptul cà „manifestările imorale de la deschiderea Olimpiadei generează indignare și provoacă reacții” . Cu câteva zile mai înainte marți 30 iulie, în cursul unei reuniuni politice, anticipase conținutul conversației cu Papa căruia intenționa să-i împărtășească „imoralitatea săvârșită împotriva lumii creștine și împotriva tuturor creștinilor”. „Jocurile Olimpice – a declarat Erdogan – au fost folosite ca instrument de pervertire și corupere a naturii umane”.

Într-un registru asemănător a protestat pentru ofensa adusă religiei creștine și Îndrumătorul suprem al Iranului, cel dintâi ayatollah Ali Khamenei, un cunoscut luptător pentru drepturile umane și civice în propria țară. El a definit ceremonia-spectacol de deschidere a Jocurilor de la Paris „o insultă adusă lui Iisus Hristos și figurilor sfinte ale religiilor divine”.

În fine, duminică 3 august, după supraîncălzirile mediatice și intervențiile factorilor politici și culturali de prim plan a intervenit și Vaticanul cu o notă în care a „deplâns ofensa făcută atâtor creștini și credincioși de alte religii. În cadrul unui eveniment prestigios unde lumea întreagă se întâlnește în jurul unor valori comune, nu ar trebui să se găsească aluzii care să ridiculizeze convingeri religioase ale multor persoane”. Tonul este soft. Oricum în cadrul Bisericii Catolice se formulase înainte de emiterea notei vaticane o poziție clară a unui grup de înalți prelați – 3 cardinali și 27 de episcopi și arhiepiscopi din lumea întreagă – contra blasfemiei care a pătat ceremonia de deschidere a Jocurilor. Peste care, după iminenta de închidere, se va așterne sigur tăcerea.

Extravaganțele macroscopice ale președintelui Macron (I)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.