1947: Enzo Ferrari construieşte prima maşină care îi poartă numele. Până atunci, pentru a-şi satisface pasiunea pe care o avea de mic copil pentru maşini şi curse de automobile, fusese pilot de încercare şi apoi pilot de curse pentru Alfa Romeo.
Prima sa creaţie a fost Ferrari 125 S, costruită în doar 4 exemplare, cu motor de 12 cilindri, revoluţionar pentru acea vreme. Anul 1947 care, pentru alţii, însemna încă amintirea războiului, pentru Ferrari înseamnă începutul legendei care va transforma o maşină, făcută din metal, fantezie şi pasiune, într-o imagine colectivă de vis.
Maşina aceasta cu alură de fulger roşu a fost asemuită, de multe ori, cu o operă de artă – tocmai acelea care fac ca Italia să fie “mai altfel” decât alte ţări.
Multe detalii contribuie la transformarea acestei maşini în legendă. Însuşi simbolul firmei, căluţul argintiu, are o poveste ieşită din comun: părinţii unui tânăr aviator, Francesco Baracca, căzut în Primul Război Mondial, asistă la o cursă de automobile la care Enzo Ferrari participă ca pilot şi sunt atât de impresionaţi de personalitatea sa încât oferă imaginea pe care fiul lor o avea pe avion, caluţul, ca marcă pentru echipa Ferrari.
Despre maşini ştiu prea puţin, în schimb visele mă pasionează. Curiozităţile mele nu sunt de domeniul tehnic, sunt de amănunt. Voiam să văd ce nu se vede. Ce este în spatele acestei maşini? Ce oameni excepţionali o proiectează? Cum arată fabrica în care se naşte o Ferrari? Cine sunt cei care păşesc, în fiecare zi, pe poarta fabricii?
Maranello, o mică localitate de lângă Modena, se concentrează în jurul acestei maşini: fabrica, muzeul “Galleria Ferrari”, echipa Formulei Unu, liceul tehnic unde se formează viitorii tehnicieni.
În faţa intrării la întreprindere, angajaţii se recunosc de departe – îmbrăcaţi cu salopete sau halate roşii, poartă pe piept imaginea căluţului ca pe o decoraţie.
Dincolo de poarta bine păzită a fabricii, pe străzile care o străbat, oamenii se deplasează cu bicicletele întreprinderii, roşii şi ele, fireşte. Parcurgem străzi pe care nu este nici măcar o frunză căzută dintr-un copac.
În schimb maşini Ferrari, proaspăt ieşite din halele de producţie, ruleaza agale cu botul acoperit de o membrană ca o hârtie.
“Le înveliţi pe motiv de secret industrial?”, întreb. Răspunsul e mai prozaic decât îmi imaginam: le învelesc ca să nu le zgârie vreo pietricică. Între timp, acompaniatoarea mea începe să îmi dea informaţii: în cei 67 de ani de când există, fabrica a produs în total în jur de 170.000 de automobile. Astăzi se produc, exclusiv pe bază de comandă, aproximativ 7.000 de bucăţi pe an.
Cu alte cuvinte, fiecare Ferrari se naşte deja pentru persoana care o cumpară şi fiecare maşină se personalizează după dorinţa viitorului proprietar. Pentru culoare, mi se spune, acesta poate sa aducă un eşantion propriu.
Poate să aleagă până şi culoarea aţei cu care se va coase tapiţeria scaunelor. Singura condiţie este ca cererile să fie compatibile cu “demnitatea” maşinii, cu renumele ei.
Am vizitat cele două hale de producţie. De fapt nesfârşite saloane, înconjurate de câte doi pereţi de sticlă, ca să se lucreze la lumină naturală.
Între cei doi pereţi trece aer condiţionat, pentru ca temperatura sa nu fie prea agresivă şi umiditatea constantă. In mijlocul uneia dintre hale, două grădini cu copaci şi plante. Miroase a curat. Nu se aude huruit de maşini sau ţăcănit de motor. E linişte. Managementul Ferrari, mi se explică, a lansat proiectul «Formula Om» menit să asigure condiţii optimale de muncă. Privilegiile însă acoperă şi alte domenii: cei aproape 3.000 de angajaţi pot beneficia de împrumuturi cu dobândă redusă, cărţi gratis pentru şcoala copiilor, check-up anual gratuit, restaurant şi sală de sport în incinta întreprinderii. Producţia maşinilor continuă să fie artizanală, totuşi unele procese repetitive, obositoare sau plicticoase, au fost înlocuite cu tehnologie avansată. Ne oprim în faţa unei camere de sticlă din mijlocul halei. Înăuntru lucrează neostenit doi roboţi cu mişcări sacadate. Stau spate în spate, nu se ating. De aceasta au fost numiţi “Romeo şi Julieta”, ca perchea imposibilă. Romeo are sarcina de a încălzi o piesă la 160° ca metalul să se dilate. Julieta răceşte altă piesă în hidrogen lichid la – 196°, pentru a o restrânge. Astfel micşorată, piesa rece reuşeşe să intre în piesa încălzită ca apoi să fie readuse brusc la temperatura si dimensiunea iniţială. Piesa care rezultă din acest proces este mai mult decât sudată, e de nedesfăcut.
În Centrul de cercetare (pe care îl pot vedea doar la exterior), la etajul I păşim pe nişte alei-pod înconjurate de apă. Construcţiile mai recente, mi se explică, au fost proiectate de mari arhitecţi pentru ca fabrica, din punct de vedere estetic, să nu fie mai prejos decât maşina pe care o produce.
Ultima surpriză, acompaniatoarea mă anunţă că în fabrică lucrează şi două românce-inginer, dar se scuză, nu îmi putea spune numele lor. Sunt mişcată la gândul celor două românce ajunse la nivel atât de înalt. Deci se poate şi aşa…
De fapt, îmi imaginam: în spatele acestei maşini nu putea să fie decât o realitate ieşită din comun. Doar că realitatea, uneori, depăşeşte imaginaţia.
Nu-mi doresc o Ferrari, dar vederea ei îmi provoacă aceeaşi plăcere ca un tablou de Giotto sau Caravaggio. Nu mă interesează premiile curselor automobilistice, dar pasiunea oamenilor care produc maşina aceasta merită aceste satisfacţii. Nu îmi doresc aripile lui Icar, dar mă pasionează visul său de înălţime.
În fond, chiar şi în perioada aceasta de criză care îşi întinde tentaculele în toate părţile, există – din fericire – o acţiune care nu costă nimic: a visa.
Pentru a vizita Galleria Ferrari: informaţii utile se găsesc pe site-ul www.galleriaferrari.com. Biletul întreg costă 15 Euro, cel redus, pentru copii, 5 Euro.
Anul trecut, numărul vizitatorilor muzeului au fost de 320.000. Cu alte cuvinte, al 5-lea muzeu din Italia ca prezenţe.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.