Falimentarea naturii & extincția umanității

Motto: „este o ciudată ironie că omul modern s-a străduit atât de mult să cunoască lumea din afara lui și atât de puțin pe cea din lăuntrul lui” (Francisc Rainer, 1940)

Resursele finite ale planetei Pământ îndreaptă omenirea într-o competiție  a resurselor de energie. Resursele de energie, așa cum le folosim acum, au și ele un timp determinat de viață, de exploatare. Omul a creat, cu ajutorul tehnologiei, o nouă eră numită «Antropocen», care tinde să înlocuiască Holocenul, perioadă geologică de stabilitate climatică pe întreaga planetă, și care, pentru ultimii zece mii de ani de când durează, a fost spațiul de timp cel mai favorabil evoluției umanității. În Holocen, omul a evoluat spre capătul de drum unde se află astăzi.

În Holocen, omul a devenit singurul animal capabil, prin adaptare cu ajutorul inteligenței și de aici a tehnologiei, să populeze întreaga suprafață a planetei, indiferent de variațiile climatice sau de formele de relief, cu care s-a confruntat. Putem spune că am devenit oameni datorită naturii. Statura verticală legată de mersul biped, explozia vieții psihice legată la rândul ei de continua adaptare la un mediu ambiant, în continuă schimbare, tocmai acest fapt l-a determinat pe om să se afle într-o luptă pentru supraviețuire și performare în adaptare. Rezultatul acestei performări în adaptare este popularea întregii planete iar acest fapt a fost posibil pentru că omul a relaționat cu natura într-o armonie milenară. Și această armonie a fost posibilă și datorită faptului că omul a devenit singurul animal, care a reușit să-și dezvolte, alături de o ambianță fizică adecvată necesităților sale, și o ambianță spirituală, pe măsură ce a migrat la scară planetară. Prin această ambianță spirituală omul a dat o personificare a naturii, a crezut în ea, Natura a devenit un camarad nevăzut și influent, natura devenind „precultură, după cum este și subcultură; ea constituie însă terenul pe care oamenii speră să întâlnească strămoșii, duhurile, zeii. Noțiunea de natură include așadar o componentă supranaturală, ar această suprastructură este mai presus decât cultura în aceeași măsură în care natura însăși este mai prejos”. (Claude Lévi-Strauss, 2011).

La capătul acestui drum se află noua eră numită «Antropocen», deoarece Omul a devenit un factor geologic determinant în schimbarea mediului înconjurător pe întreaga suprafață a planetei, prin exploatarea acesteia continuă și fără frâne.

Este adevărat că există viteze diferite pe suprafața planetei în ceea ce privește relația omului cu mediul, dar există o creștere în dimensiuni a spațiilor care modifică mediul în sens negativ. Nu este legat numai sau nepărat de dezvoltarea mediului urban și industrializare, cât de exploatarea mediului în zone îndepărtate ale plantelei pentru întreținerea confortului și progresului tehnologic din spațiile urbanizate. Ori exploatarea sistematică și fără o prognoză legată de următoarele generații și de cum se va raporta mediul ambiant cu aceste generații viitoare, ei bine, acest lucru reprezintă o problemă, față de care decidenții politici și economici nu au interes să se preocupe. Relația cu mediul și exploatarea lui prin politici durabile este ultimul punct de pe lista lor de priorități.

Natura a ajutat la apariția și formarea noastră iar distrugerea naturii va determina, prin falimentarea naturii și razboiul resurselor, extincția noastră; un posibil final al Antropocenului va fi acesta.

Natura și evoluția umanității

În școala românească de antropologie, Francic Rainer (1874-1944) a descris pe scurt rolul important al dezvoltării naturii, ca urmare a unui schimb de energie:

„Dacă rolul luminii în apariția vieții pe pământ este ipotetic, în schimb e primordial în desfășurtarea ei. Există pe pământ un aparat care captează lumina, o înmagazinează sub formă de energie chimică, care la rândul ei e utilizată în fel și chip. Fără acest aparat, energia solară căzută pe pământ s-ar pierde.

Acest aparat este planta verde, planta ce conține în protoplasma ei grăunțe de clorofilă. De aceea e în stare să se servească de energia luminoasă ca să spargă molecula de acid carbonic, luată din aer. Oxigenul e liberat în atmosferă. Se pare că oxigenul liber din atmosferă de aici provine. Iar cărbunele este unit cu apa, în anumite proporții și astfel ia naștere glucoza, amidonul. Pornind de aici iau naștere nenumărate combinații chimice. Această sinteză, realizată grație luminii prin corpurile vii – o fotosinteză – și prin care energia luminoasă e transformată în energie chimică potențială, ce acumulează enegia care se va cheltui în toate manifestațiile vitale de pe pământ.  Vegetația verde este un imens acumulator de energie. Toate ființele fără clorofilă, toate animalele, trăiesc direct ori indirect pe seama acestui acumulator de energie solară stabilizată. El este adaptat să utilezeze mai ales razele de lumină cu unde lungi, roșii, galbene. Dar în împrejurările care sărăcesc lumina solară în raze cu unde lungi, se modifică și culoarea materiei acesteia indispensabile în mod corespunzător: ia culoarea complementară luminii de care dispune: verzi, albastre, brune, roșii. Substanța vie de pe planeta noastră este concentrată mai ales în mări, care formează 70% din suprafața globului nostru. Ea există acolo mai ales sub formă de alge microscopice”(Fr.Rainer, 2012).

Distrugerea sistematică a spațiului verde planetar duce la destabilizarea și eliminarea în final a acestui „acumulator de energie solară stabilizată” care este vegetația verde. În consecință, potrivit lui Anders Wijkman, „puțini decidenți par să se sinchisească de faptul că ne erodăm viitorul degradând capitalul natural și serviciile ecosistemice, și destabilizând sistemul climatic. Din acest punct de vedere, criza cu care ne confruntăm privește în egală măsură finanțele și economia, clima, resursele și mediul. Refuzul de a regândi și lărgi modul de a privi lucrurile ar putea avea consecințe dezastruoase”.(Anders Wijkman & Johan Rockström, 2012).

Natura în ansamblul ei, reprezentând mediul și clima, au fost crepusculul umanității și un factor determinant în modelarea ei, către ceea ce suntem astăzi. Datorăm totul naturii. Cum s-au petrecut lucrurile foarte pe scurt?

Încercăm să facem o călătorie, ameliorată de încărcătura de specialitate, care ar plictisi peste măsură probabil cititorul, dar vom încerca să nu ne distanțăm de timpii reali ai evoluției „fenomenului biologic numit «Om»”, așa cum îl numea Fr.Rainer. Mai departe dăm curs unui demers prezentat de Francisc Rainer publicului bucureștean interbelic:

„Înainte de a apare omul, în prima parte a erei terțiare, climatul pe cea mai mare parte a globului era tropical, cu păduri imense. Linia de munți Himalaya era inexistentă.

Ce schimbare s-a petrecut? Cum a pornit evoluția? Prin mijlocul erei terțiare s-a ridicat platoul Central Asiatic, a cărui ridicare nu este sfârșită încă nici acum și care urmează într-un ritm mai lent. Se înțelege că, atunci a urmat o modificare din ce în ce mai pronunțată a climatului.

Pădurea tropicală a trebuit cu încetul să se rărească și aici predecesorii noștrii, care erau animale, care trăiau pe copaci, au trebuit să se dea jos din copaci.

Aceasta este una dintre chestiunile fundamentale ale problemei nașterii omului. Că a fost un animal care a trăit pe copaci, faptul acesta e cert. Dar cum s-a putut decide omul să se dea jos, unde ar putea să aibă dezavantaje? Fără îndoială că explicațiunea este aceasta: copacul a fugit cu el. S-a pomenit treptat-treptat, într-o zonă de stepă, cu arbuști și a trebuit să se acomodeze.

În felul acesta se crede că a apărut faza premergătoare omului, care a fost găsită în insula Iava și în Germania, dar mai rămâne de realizat încă un pas, deci o nouă schimbare însemnată a mediului, fiindcă adaptarea odată făcută, la un mediu dat, nu mai există imboldul de a evolua mai departe și acest imbold l-a dat apariția perioadelor de frig, cunoscute sub denumirea de perioade glaciare.

Într-adevăr, ridicarea platoului central a adus o împărțire a suprafeței pământului în zone, în raport cu schimbările climatului. La nord, o zonă de trunde, un șes învelit numai cu mușchi și licheni^[1]; pe urmă o zonă de păduri sudică^[2]. Între cele două zone de păduri se afla predecesorul direct al omului.^[3]

Când a invadat frigul perioadei glaciale, atunci, se înțelege că aceste zone climatice s-au deplasat și omul s-a pomenit închis între două zone păduroase, apropiate mult mai mult ca la început și s-a acomodat cu condițiile de ambianță, cu totul schimbate.

Ce s-a întâmplat atunci? S-a pornit în clasa mamiferelor o mortalitate extraordinar de întinsă. Multe specii au dispărut și alte specii s-au ivit. Omul a avut timp să se adapteze. El era omnivor, fapt incontestabil al unei adaptabilități însemnate la schimbarea de climă.

Iată cum văd oamenii, care căutau împrejurări de toate  felurile, ce trebuiesc luate în seamă, geneza omului. Dar geneza raselor? Nu avea decât variațiuni de aceeași temă.

Avem Platoul Siberian, apoi al Rusiei europene si câmpia germanică;
Platoul Himalaya cu extensia nordică a munților Altai și Tian-Șan, apoi platoul Iranian și caucazian; Platoul Asiei centrale cu prelungirile lor spre răsărit, adică platouile Gobi și Takla Makan iar spre apus, până spre zona mării Caspice.

Găsim, la un moment dat, omenirea primitivă, pe atunci închisă în spațiul acesta al Tibetului, care era acoperit, în cea mai mare parte, de ghețari ce se întindeau din munții Himalaya, prin seria de munți Altai și Tian-Șan. Pe de altă parte, platoul Iranic, Asia anterioară, era acoperit de ghețuri. N-a rămas pentru omenirea de atunci decât o singură zonă, formată din marea Caspică, lacul Aral, de ținuturi limitate de ghețari, unde s-a putut dezvolta.
Când, în sfârșit, omenirea primitivă s-a putut întinde, s-a întins de-a lungul drumurilor lăsate libere de gheață, care s-a topit și care se prezenta îndată după perioada glacială ca niște stepe acoperite de păduri mari și, atunci, din acest ținut s-au desprins trei drumuri: unul spre Răsărit, ținutul imperiului chinez de astăzi, care a fost ocupat în partea de șes la început și apoi în partea înaltă, unde s-a diferențiat rasa mongolă.

Spre Europa noastră a fost un alt drum, urmat de acea parte din omenire, care s-a diferențiat în rasa albă. Drumul care s-a deschis spre Sud a dat prilej omenirii care s-a folosit de el și s-a stabilit în direcția sudică, să se dezvolte rasa neagră.

Epoca glaciară – Pleistocenul – a cunoscut patru glaciațiuni(Günz, Mindel, Riss și Würm) și trei interglaciațiuni. Perioada: 600 000 îen și 10 000  îen. Istoric și antropologic, Pleistocenul se împarte în trei mari perrioade: Paleoliticul inferior(6000 000 îen – 100 000 îen); Paleoliticul mediu(100 000 îen – 50 000 îen) și Paleoliticul superior (50. 000 – 10 000 îen).

La sfârșitul Pleistocenului se formează marile rase umane.
Culoarul de pătrundere au fost actualele platouri deșertificate Takla Makan și Gobi iar partea de șes este reprezentată de marea câmpie a Chinei și zonele colinare aflate între fluviile Huan-he și Yang-tze. De aici s-a trecut către zona Indochinei prin platotul Yunnan dar și spre arhipelagul nipon prin peninsula correană.

Din zona mării Aral și a mării Caspice migrările au pătruns în Europa Sudică prin platoul ucrainean de azi iar prin Balcani, mai departe în Asia Mică, Europa sudică și centrală. Platoul polonez, câmpia germanică și insulele britanice erau încă acoperite de ghețari precum și zona munților Alpi.

Către sud s-au deschis mai multe culoare prin platoul iranian către câmpiile și zonele colinare din Orientul apropiat și Africa de vest.

O bună parte din platoul saharian precum și din peninsula Arabică nu erau încă zone pe deplin deșertificate, cel puțin zona sahariană mai
păstrează teritoriile acestea – insist – erau bine despărțite unul de altul.

În Sud, marea aceasta muntoasă, izolată – teritoriul rasei galbene -, munții Himalaya în care localizează Von Eickstedt dezvoltarea rasei negre.

Acum sunt fenomene care vin în sprijinul acestei idei.
Iată bunăoară formele umane, care primitiv sunt toate, cum se spune, marginale, sunt întinse spre periferie și în genere nici nu le mai găsim decât în pădurile tropicale.

Pădurile tropicale se crede că ar fi constituit mediul cel mai favorabil pentru diferențiere. Astăzi e admis că dimpotrivă în pădurile tropicale diferențierea încetează, trăsăturile de diferențiere sunt prea neînsemnate.”(Fr.Rainer, 2012).

Factorul determinant al naturii în evoluția sistemului nervos

În consecință adaptările la condițiile locale afectează fiecare parte a corpului, forma și culoarea sa, organele interne, comportamentul și chimia celulelor sale. Sub o presiune selectivă puternică determinată de supraviețuirea unui mediu deschis, cu largă expunere, s-a impus inteligența, drept cea mai importantă cale de supraviețuire, rezistență și adaptare. Calibrarea ceasului molecular și-a finalizat reproiectarea substanței vii într-o formă vie performantă, capabilă să înțeleagă, să învețe și să se adapteze.

Toate aceste forme de substanță vie specializată, structuri specifice, au recalibrat ceasul molecular  cu ajutorul mutației, determinată de modificări în timp ale mediului. Selecția naturală poate doar să elimine, dar mutația poate să adauge. Dar, sunt căi prin care mutația și selecția naturală, împreună, pot duce, în decursul lungilor ere geologice, la construirea unei complexități care seamănă mai curând cu adăugarea decât cu eliminarea. Recalibrarea ceasului molecular s-a produs în viața psihică ca urmare a adaptării organismului la mediu. Acest produs, viața psihică, este eficient în lupta pentru existență și supraviețuire. Istoria omului a fost întotdeauna vital afecată de mediu.

Acest pas, pe scara clasică a cronologiei s-a petrecut cu 2,5 milioane de ani în urmă și înseamnă trecerea de  la faza Australopithecus asemănător cu maimuțele la etapa Homo, fără îndoială, cel mai important eveniment în istoria umanizării.  Acest salt echivalează cun aproape o dublare a volumului cranian. Creșterea rapidă, fără precedent a volumului creierului s-a produs în timpul înlocuirii savanei cu copaci în savana cu tufișuri iar viața hominidelor a ajuns să depindă de ingeniozitate. Ajunși într-o poziție extrem de vulnerabilă în mediul care nu le mai oferea refugii, homo rudolfensis și homo erectus nu se mai puteau bizui pentru a supraviețui decât pe propria inventivitate. Prin urmare, presiunea de selecție pentru creșterea volumului creierului trebuie să fi devenit enormă.

Denumirea homo desemnează emanciparea față de dependența de copaci. Odată dobândită această independență, a fost favorizată sporirea inteligenței, cu condiția ca unitatea evolutivă să fie destul de mică pentru a răspunde la selecție.  Punctul final al recalibrării moleculare, căderea de cortină a acestui mare salt, a fost capacitatea hominidelor de a vorbi. Aceasta reprezintă o altă achiziție evolutivă datorată unei gene. Este vorba de gena FOXP2, responsabilă de abilitatea umană a vorbirii. Apariția ei este legată de creșterea volumului cranian, creștere determinată de câțiva nutrienți ai creierului , acizii grași ADH(acidul docosahexanoic), AA(acidul arahidonic) și AEP(acidul ecosapentanoic). Acești nutrienți sunt legați de lanțul trofic acvatic iar hominidele timpurii care s-au folosit de mediul acvatic în suplimentarea hranei sunt de fapt beneficiarii „căderii de cortină”. Creierul speciilor din savană, unde alimentația era săracă în acești nutrienți, a intrat într-o evoluție degenerativă.

Recalibrarea ceasului molecular a determinat restructurarea majoră a creierului în direcția omului modern și care, la homo habilis, includea: lărgirea, în principal a lobilor frontali și parietali ai cerebelului, o ușoară alungire a emisferelor cerebrale; modelul dispunerii sulcilor lobilor frontali care este similar cu al lui homo sapiens; urmele lobului parietal superior, asociat cu orientarea spațială sunt bine dezvoltate; urmele lăsate de girii lobului frontal includ o proeminență bine marcată în partea posterioară a convoluției frontale inferioare, în zona ariei vorbirii Broca; există în unele cazuri și o fronto-petalie dreaptă; impresiunile girilor supramarginali și angulari, incluzând lobul parietal inferior, care sunt prezente pentru prima dată în linia hominidă. Deoarece această arie formează o parte din aria Wernicke(aria vorbirii din cortex). Homo habilis reprezintă prima specie dintre homininde care prezintă două baze neurale importante pentru abilități în ceea ce privește vorbirea.

Homo habilis dispunea de baza neurală necesară vorbirii și o utiliza pentru vorbire. „Vorbirea, în fazele inițiale, comporta, probabil, un repertoriu fonetic, o versatilitate sintactică și un substrat cognitiv rudimentare”(Tobias). Homo habilis „putea avea unele grade de vorbire și abilitate sintactică, dar nu era pe deplin modern”(Lieberman). În mod clar, acești indivizi de homo habilis erau caracterizați printr-o cultură complexă reprezentată de uneltele de piatră, gătitul hranei cu ajutorul focului, distribuirea acesteia. E limpede că homo habilis avea ceva de spus cu două milioane de ani în urmă.

Homo erectus (alături de subspecia sa homo ergaster) a fost primul hominid care s-a răpândit în afara Africii pe continentul asiatic. Umătorul pas al adaptării a fost trecut datorită faptului că creierul nostru a fost proiectat pentru a înțelege vânătoarea și culesul, împerecherea și creșterea copiilor. Apoi mintea umană are pornirea irepresibilă de a face analogii. Suntem îndemnați să dăm o semnificație ușoarelor asemănări între procese foarte diferite. „Abilitatea de a transmite mai departe, de la o generație la alta, informații culturale care nu sunt conținute în programul genetic ci reprezintă suma experiențelor trăite, această aptitudine a favorizat, de asemenea, apariția limbajului. Mai mult, s-ar putea spune chiar că a impus apariția limbajului”(Ernst Mayr).

Marea varietate a împrejurărilor la care a fost supus, omul primitiv a dezvoltat în mod coștient afecte precum proasta dispoziție, perplexitatea, încrâncenarea, cofruntarea cu un obstacol etc. Datorită adaptării continue la mediu, omul a căpătat expresii speciale, doarece mușchii faciali sunt cei care stau la baza mimicii umane. După părerea lui Darwin, „protejarea ochilor prin contracția orbicularului este un element fundamental pentru unele expresii omenești. Mușchii sprâncenoși sunt mult mai dezvoltați la om decât la maimuțele antropoide. De asemenea încrâncenarea ne protejează de lumina puternică a soarelui la care suntem expuși prin stațiunea verticală. Rîsului i se atribuie o vechime mai mare decât plânsului. El nu se dezvoltă din surâs, ci din contră, surâsul derivă din râs”(Ioan Oprescu, 2011).

Dacă expresia spontană este prezentă atât la om cât și la animal, expresia intențională sau voluntară ce se poate transforma în automatism(mimică de exemplu) se întâlnește numai la om. Ea se realizează pe baza a două procese nervoase: excitația și inhibiția. Inhibiția reprezintă un proces mai recent în dezvoltarea speciei, este mai labilă și are o forță mai mică decât procesele excitatorii. Expresia umană este profund modificată prin dezvoltarea proceselor de inhibiție. Aceste inhibiții urmăresc reprimarea manifestărilor excesive. Are loc totodată și un proces de inhibare completă, de modificare a expresiilor spontane și de înlocuire a acestora prin valori contrare.

Darwin considera că vocea ar fi consecința contracției involuntare și lipsită de finalitate a mușchilor toracici și laringieni. Strămoșii omului ar fi emis sunete muzicale înainte de a fi avut un limbaj articulat. Darwin nu a ținut seama de faptul că „vorbirea și gândirea umană au exercitat o influență asupra musculaturii feței și asupra mișcărilor figurii și ale corpului.
Totodată mai trebuie să avem în vedere faptul că ființa umană face prin expresie un salt în capacitatea sa de a se exprima spontan și de a avea semne expresive simbolice alături de semnele convenționale orale sau grafice, alături de modalitățile limbajului articulat sau scris pe care le folosește. La toate acestea se mai poate adăuga și limbajul corpului”(Ioan Oprescu, 2011).

Este momentul trecerii de la homo erectus, care a fost cel dintîi hominid foarte mobil și care a format rase geografice diferite în larga lui răspândire, prin tranziția homo Heidelbergensis spre homo Neanderthal. Tipul de Neanderthal a prosperat acum circa 250.000-300.000 de ani iar spațiul lor a fost invadat cu cca 100 000 de ani în urmă de un val de populație homo Sapiens, care se crede că a venit din Africa subsahariană, unde apăruseră acum 150 00-200 000 de ani în urmă. Homo sapiens au derivat, în mod evident, din populațiile africane de homo erectus. Caracteristicile de sapiens au fost dobândite probabil în decursul unei perioade de cel puțin o jmuătate de milion de ani de izolare de homo erectus asiatic. Un val de homo sapiens și-a croit drum în cele din urmă în afara Africii și s-a răspândit în toată lumea.

Superbul nostru creier ne-a permis să concepem invenție după invenție, așa încât să devenim din ce în ce mai independenți față de mediu. Nici un alt animal nu a reușit vreodată să supraviețuiască cu succes pe toate continentele și în toate climatele. Darwin remarcase că selecția nu produce niciodată perfecțiune, ci doar favorizează adapări la condițiile existente.

Migrarea continuă și dezvoltarea limbajului, perfecționarea adaptării și acumularea de cunoștințe pe baza întâmplărilor, afectelor, toate acestea, într-o sincronicitate deplină au determinat în evoluția umană conturarea a două două direcții: cultura materială(unelte, obiecte diferite, arme) și cultura imaterială (ritualuri, magie, credințe în duhuri și forțe supranaturale). Între cele două culturi apare un element de legătură: arta (amulete, totemul, simboluri grafice etc). Ele au o atât o funcțiune socială deoarece reprezintă rezultatul experiențelor trăite de comunitate dar și o funcție spirituală, prin invocarea protecției sau bunăvoinței.

Schimbările de climă și ambianță alăturate modificărilor de alimentație și comportament au determinat migrații pe spații geografice foarte întinse și izolarea treptată a unor mari grupui de oameni în Asia de vest, Europa și Africa din cauza ultimei perioade glaciare.

De la Holocen al Antropocen. Omenirea în ultimii zece mii de ani

Cercetările arată că oamenii au părăsit Africa în urmă cu 80 000 de ani, în timpul une perioade de răcire în care Africa suferea de secetă. Oamenii au ajuns în Australia cu aproximativ 60 000 de ani în urmă și, prin Asia, au ajuns în Europa vreo 20 000 de ani mai târziu. Condițiile climatice dificile au fost, foarte probabil, cauza cea mai importantă a migraților. Ultima perioadă interglaciară caldă a început acum vreo zece mii de ani și s-a dovedit a fi neobișnuit de stabilă în istoria Pământului. La doar câteva mii de ani de la începutul acestei faze geologice – numită Holocen -, oamenii au descoperit și dezvoltat agricultura. Oamenii s-au sedentarizat, au domesticit animale, au cultivat plante și au pornit pe drumul civilizației așa cum o cunoaștem astăzi. După ce, vreme de 200 000 de ani, populația de câteva miloane de culegători și vânători a Pământului rămăsese constantă, diverse culturi au apărut una după alta în cursul Holocenului: Mesopotamia, Egiptul faraonilor, cultura Maya, Grecia Antică, Imperiul Roman, epoca de glorie a Chinei și a Islamului timpuriu, civilizațiile africane, Renașterea și, cea mai recentă, societatea industrială. Astfel,   „creșeterwa rapidă a populației și creșterea economică nu ar fi fost posibile fără caracteristicile geologice stabile ale Holocenului. Nu este deloc o exagerare să afirmăm că, în această eră, condițiile au fost ideale pentru oameni. Specia umană s-a descurcat și a supraviețuit o lungă perioadă și înainte de Holocen, dar era vorba de o populație puțin numneraosă, care trăia în condiții extrem de dificile. Avem, așadar, toate motivele să facem tot ce putem pentru a menține condițiile generale de viață și dezvoltare pe care ni le oferă Holocenul. De fapt însă, procedăm exact pe dos. Expunem solul unor solicitări uriașe atât prin impactul nostru asupra climei, cât și prin supraexploatarea pădurilor, a terenurilor arabile, a apei potabile și a resurselor marine. (…)Oamenii de azi consuma șansa la bunăstare a copiilor și nepoților lor. Economia mănâncă din sistemele naturale și le diminuează capacitatea de a mai presta servicii ecosistemice în viitor”(Anders Wijkman & Johan Rockström, 2012).

Claude Lévi-Strauss afirma că „progresul nu este nici necesar, nici continuu. El se realizează prin salturi sau, cum ar zice biologii, prin mutații”. Societățile moderne „sunt făcute să se schimbe, acest este principiul structurii și al funcționării lor. Societățile numite «primitive» ne apar ca atare mai ales pentru că sunt concepute de membrii lor ca să dăinuie. (…)Structura lor socială internă are o urzeală mai strânsă și un decor mai bogat decât ce a civilizațiilor complexe. De aceea, societăți cu un nivel tehnic și economic foarte scăzut pot trăi un setiment de bunătare și plenitudine: fiecare consideră că oferă membrilor ei singura viață care merită să fie trăită”. Aceasta în vreme ce societățile noastre „funcționează pe baza unei diferențe de potențial: ierarhia socială, care, de-a lungul istoriei, a luat numele de sclavie, șerbie, împărțire în case etc. Asemenea societăți creează și întrețin în sânul lor dezechilibre pe care le utilzează pntru a produce mult mai multă ordine – civilizația industriallă – dar pe planul relațiilor dintre persoane, și mult mai multă entropie”. În consecință, „ele își irosesc forțele și se epuizează în conflictele sociale, luptele politice și tensiunile psihice cărora le dau naștere la indivizi. Iar valorile pe care se sprijină la început se uzează în mod inexorabil. Aproape s-ar putea spune că societățile noastre își pierd treptat eșafodajul și tind să se pulverizeze, să-i reducă pe indivizii din care sânt compuse la condiția de atomi interschimbabili și anonimi”(Claude Lévi-Strauss, 2011).

Societățile noastre au atins un stadiu de dezvoltare în care influnța activității umane a adus modificări foarte mari lumii în care trăim, încât, potrivit unor specialiști, e foarte posibil să fi intrat într-o altă eră geologică, «Antropocenul», „în care omul este cea mai mare forță geologică de pe Pământ” în sensul că „impactul a 7 miliarde de oameni și a modului nostru de a consuma asupra Pământului este mai puternic decât procesele biofizice și geologice naturale”( Anders Wijkman & Johan Rockström, 2012).

Prognoza unui faliment

Indolența clasei politice și ipocrizia sistemului financiar au detonat nemulțumiri puternice în intreaga Europă. Alte mari puteri își întăresc forța prin eliminarea treptată, inseszabilă aproape, a libertăților colective și a descentralizării. Marile forțe se pregătesc, prin concentarea puterii în interior (vezi Rusia, China, USA, chiar și micul stat Vatican) de un război de durată, care în faza premergătoare pe care o trăim acum, ea presupune doar stabilirea zonelor de falie dintre sferelel lor de interes și de influență. Potrivit lui Claude Lévi-Strauss „cu totul altfel este lumea în care pătrundem acum: o lume în care omenirea este confruntată cu determinisme mai dure. Sânt determinismele ce rezultă din efectivul său demografic enorm, din cantitatea tot mai limitată de spațiu liber, de aer curat, de apă nepoluată de care dispune pentru a-și satisface nevoile biologice și psihice. (…) exploziile ideologice, care nu și-au pierdut forța în Lumea a Treia, nu constituie cumva reacții de revoltă în fața unor condiții de existență ce diferă brutal de ele din trecut”?! (Claude Lévi-Strauss, 2011).

Astăzi, analiza de risc pune accentul pe amenințările teroriste, pe pericole ecologice și schimbări climatice, pe penuria de resurse vitale, cum ar fi apa, petrolul și unele metale, și pe concurența sporită pentr ele. … impactul asupra mediului depinde de mărimea populației, de puterea ei de cumpărare, precum și de tehnologiile folosite. …creșterea populației se va încheia oricum. Acest lucru se poate întâmpla fie mai devreme, prin scăderea numărului de nașteri, fie mai târziu, prin creșterea mortalității” (Anders Wijkman & Johan Rockström, 2012).

Astăzi este foarte clar, pentru cerectători ai unor discipline cât mai variate, de faptul că „asemenea tuturor formelor de viață, supraviețuim fiindcă ne luăm energia care ne înconjoară și transformăm această energie în ceva ce este mai aproape de noi înșine”(Ian Morris, 2012).

Dar clima se încălzește iar diversele mecanisme de ecou, așa „cum este metanul eliberat de tundra care dezgheață, agravează acest proces”. Urmările vor fi variate: creșterea treptată a nivelului mărilor; frecvența și intensitatea crescută a unor condiții meteorologice extreme; schimbări în regimul ploilor și înrăutățirea condițiilor agricole în multe regiuni al globului. Apoi, ce este de reținut, este faptul că „schimbarea climei are loc într-o lume care luptă deja cu dificultatea crescândă de a-și procura hrana”(Gwynne Dyer, 2008). Împuținarea resurselor vor determina implozia sistemelor politice așa um le cunoaștem astăzi iar vidul de putere va fi disputat de conflicte regionale care tind să avanseze pentru împărțirea prăzii energetice.

Este foarte posibil că „lumea noastră se îndreaptă poate spre un cataclism demografic sau un război atomic ce va extermina trei sferturi din omenire. În acest caz, sfertul rămas va regăsi niște condiții de existență diferite de cele ale societăților pe cale de dispariție”. Dar „(…)chiar eliminând niște ipoteze atât de terifiante, ne putem întreba dacă societăți care devin enorme, fiecare pentru sine și care tind să devină asemănătoare între ele nu vor recrea inevitabil în sânul lor diferențe situate pe alte axe decât cele pe care se dezvoltă similarități. Poate că există un optim de diversitate care, oricând și oriunde, se impune omenirii pentru ca să rămână viabilă”(Claude Lévi-Strauss, 2011).

Soluții pentru viitor

Trebuiesc depășite interesele financiare, investite atăzi în actuala economie de producție și consum. Multe guverne sunt înglodate în datorii și au nevoie de o rapidă conversie a economiei lor într-o creștere convențională pentru a-și restabili echilibrul financiar. Se impune o revoluție atât în atitudini, cât și în organizarea socio-economică.

Pentru a evita exacerbarea tensiunilor sociale și a conflictelor determinate de concurența pentru resursele naturale în curs de epuizare și pentru spațiu în mediu, e indispensabilă o politică ancorată în principiile echității și justiției. Schimbarea cea mai dificilă va fi necesara redistribuire a puterii de cumpărare și a resurselor. Mediul natural și volumul resurselor se află sub presiune în anumite zone. Singura soluție etic acceptată este ca țările industrializate să-și reprofileze consumul de energie și de resurse într-un mod care să lase loc de creștere și țărilor în curs de dezvoltare. Apoi, acordul global rămâne singurul mod realist de a ameliora condițiile de viață ale populațiilor paupere concomitent cu stabilizarea climei, cu protecția și regnerarea ecosistemelor de interes major.

Potrivit autorilor volumului Falimentul naturii (Compania, 2013), „avem urgentă nevoie să ne reconectăm comunitățile la biosferă. În faza globalizată a transformării ambientale, când societățile umane ale Antropocenului au atins plafonul disponibilităților biofizice, ecologice și de resurse naturale ale Pământului, este absolut necesar să admitem că bunăstarea viitoare depinde de capacitatea noastră de a respecta limitele planetei. (…) Trebuie să adoptăm strategii de gospodărire a întregii planete” deoarece, „simplu spus, nu există un sistem de guvernare a Pământului capabil să facă față provocărilor cu care se confruntă omenirea. Lumea trebuie să respecte un buget fix al carbonului, tot așa cum trebuie să respecte limitele pentru azot și fosfor, limitele în utilizarea solului și a apei potabile etc. Este vorba de o încercare cu care se confruntă toate națiunile. Este nevoie de efortul comun al unor țări-cheie pentru a promova consolidarea unei administrații globale”. În momentul de față „ne aflăm la o răscruce majoră. Lumea mai dispune doar de câțiva ani pentru a ieși din modelele negative existente. Altminteri, ce ne așteaptă este falimentul, nu pur și simplu o amânare la plată”. (Anders Wijkman & Johan Rockström, 2012).

Această răscruce de drumuri majoră pe care o trăim astăzi, a prefigurat-o în anul 1940 antropologul român Francisc Rainer. Soluția, pentru el, e găsește în primul rând în interiorul nostru, mai exact în glasul conștiinței noastre, glas pe care ar trebui să-l ascultăm deoarece „conștiința care este sufletul iar sufletul este Divin”. Iar natura ne-a oferit acest dar cândva, în vremea originilor noastre. Francisc Rainer spune: „dacă natura  a ajutat originilor noastre și a modelat evoluția umană atunci, natura aceasta este ruda mea, nu prin comunitatea sângelui sau a nașterii, dar prin înțelegerea și participarea la divinitate. Pentru asta trebuie să coborâm în marea noastră interioară, la aceleași începuturi ale Eu-lui. Deoarece conștiința umană s-a dezvoltat din conștiința animală numai că, la specia umană, conștiința este punctul cel mai înalt al unui îndelungat proces evolutiv. Conștiința este sufletul iar sufletul este divin. Eul interior este o realitate, este divinul din noi, care veghează necontenit și așteaptă să-l descoperim și să-l cunoaștem. Dumnezeu nu este teorie sau sentiment, este o stare de conștiință pe care noi o putem realiza chiar aici pe pământ. Împărăția lui Dumezeu este în noi, o putem realiza în sufletul nostru. Oamenii au rămas numai cu conștiința animalității, cu eul personal, vizibil, cu carnea pe care ne-o arătăm unii altora. Și cu toate acestea în profunzimea fiecăruia dintre noi există o forță de o grandoare ce nu se poate concepe și  de o misterioasă sublinitate, care este eul veritabil, real, eul superior”(Fr.Rainer, 2012).

BIBLIOGRAFIE:

Rainer, Francisc, Însemnări zilnice.Conferințe.Jurnale de călătorie (ediție îngrijită de Adrian Majuru), editura Oscar Print, București, 2011

Wijkman, Anders &  Rockström, Johan, Falimentul naturii. Negarea limitelor planetei, Editura Compania, București, 2013

Strauss, Claude Lévi, Antropologia și problemele lumii moderne, Polirom, Iași, 2011

Morris Jan, De ce vestul deține încă supremația și ce ne spune istoria despre viitor, Polirom, Iași, 2011

Oprescu, Ioan, Expresia in antropologie, de la nastere la moarte, editura Oscar Print, Bucuresti, 2011

[1] Platoul Siberian, apoi al Rusiei europene si campia germanică

[2] Platoul Himalaya cu extensia noridcă a munților Altai și Tian-Șan, apoi platoul Iranian și caucazian

[3] Platoul Asiei centrale cu cu prelungirile lor spre răsărit, adică platouile Gobi și Takla Makan iar spre apus, până spre zona mării Caspice.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.