Moda este oglinda societăţii în care există. Este atât un fenomen cultural, cât şi o afacere extrem de complexă şi, ca atare, reflectă atitudinile economice, sexuale şi politice ale unei epoci. Mairi Mackenzie, autoarea acestui volum, este lector de Studii Culturale şi Istorie la Colegiul de Modă din Londra. A scris şi a predat despre epocile modei din zorii erei moderne până în zilele noastre şi a fost curator la numeroase expoziţii.
Volumul este un ghid ilustrat al curentelor sau al „ismelor”, care au conturat istoria modei occidentale, din secolul al XVII-lea până astăzi. „Isme” include curente de la „Rococo” şi „Romantism” la „Orientalism”, „Dandysm”, „Prerafaelism”, „Modernism”, „Hollywoodism”, „Minimalism” şi „Glam”, la „Grunge” şi stilul utilitar…
Cartea este introducerea ideală în fascinanta lume a modei, mai ales pentru că analizează şi stilurile de la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul celui de al XXI-lea. Moda evoluează fără încetare, determinată nu de necesitate, ci de un întreg sistem extrem de complex şi adânc înrădăcinat, în cadrul căruia diferenţele sociale, noutatea în materie de croială şi consideraţiile economice provoacă schimbarea.
De la Baroc la Rococo
Rochie cu panier, Fashion Museum, Bath, Anglia
Alegerea secolului al XVII-lea ca punct de plecare reflectă nu data de la care a început moda, ci data de la care avem piese de îmbrăcăminte care s-au păstrat. Ludovic al XIV-lea, Ludovic al XV-lea, exotism, industria textilă mecanizată, „marchandes des modes”, anglomania, Revoluţia Franceză. Moda Barocului era rigidă, împodobită şi formală, iar materialele textile erau grele şi etalau designul curbiliniu, tipic artelor decorative din acea perioadă. Domnia lui Ludovic al XIV-lea a dominat epoca, iar alegerile sale în materie de îmbrăcăminte au stabilit moda. „Rococo” a fost, în schimb, mult mai fantezist, el ilustrând personalitatea succesorului său, Ludovic al XV-lea. Portretistica secolelor XVII-XVIII constituie o excelentă sursă de informare asupra modei în epocă. În pictura „Ducele şi Ducesa de Lauderdale” a lui Peter Lely, hainele opulente reflectă statutul lor social superior în Anglia Restauraţiei. Rochiile cu crinolină au devenit stilul feminin dominant în secolul al XVIII-lea. Partea din faţă era deschisă, etalând un corsaj ornat şi un jupon din acelaşi material. O asemenea rochie elegantă din mătase, ornamentată discret, cu caracteristici tipice etapei „Rococo”, este expusă la Victoria &Albert Museum din Londra, intitulată „Rochie cu panier”. Peisajul politic tumultuos din Anglia secolului al XVII-lea s-a reflectat în hainele epocii. În timpul guvernării puritanului Oliver Cromwell, îmbrăcămintea era austeră, dar, după moartea lui, venirea lui Carol al II-lea a adus cu sine o modă ostentativă, bogat ornamentată pentru bărbaţi, extrem de extravagantă, fiind caracterizată ca „o epocă bizar de efeminată”. Hainele unui bărbat din aristocraţie erau împodobite cu metri întregi de panglici, mătase fină, ciucuri şi funde. Li se adăugau pantaloni bufanţi cu jupoane. Aceştia erau garnisiţi cu multe panglici şi erau atât de largi încât păreau un fel de fustă. Un asemenea costum de gentleman, cu capă (1670), se poate vedea la Victoria&Albert Museum. În acest timp, rochiile erau mai modeste, alcătuite dintr-un corsaj strâmt, lung şi o fustă. „Rochie cu fir de argint”, datată 1660, din mătase foarte fină, cu dantelă de culoarea pergamentului, este un exemplar rar de piesă de îmbrăcăminte din perioada Restauraţiei. Se află la Fashion Museum, din Bath, Anglia.
Rochie Rococo, Institutul Costumului, Kyoto
„Barocul” este caracterizat prin ornamente extravagante, linii curbe, splendoare şi rigiditate. Este strâns legat de domnia lui Ludovic al XIV-lea. Zorzoane din dantelă, panglici şi materiale care cădeau în valuri… La fel erau şi coafurile care veneau în completare. În Anglia era la modă coafura „Fontange” (după favorita Regelui Ludovic al XIV-lea), cu o parură înaltă în vârful capului, alcătuită din mai multe etaje de dantelă, susţinute de un fir de aramă, în jurul căreia era aranjat părul. „Rococoul” a coincis cu domnia lui Ludovic al XV-lea, fiind un stil jucăuş şi decorativ. Rochia tipică era „à la française”, cu crinolină, sau „robe volante”, cu pliuri duble pe fiecare parte a cusăturii de pe spate, pentru a crea volum. Corsetul din faţă era strâns pe corp şi avea un V adânc de care era ataşat un corsaj triunghiular rigid. Un splendid costum în acest sens este cel al Doamnei de Pompadour, în care juponul stabilea linia siluetei şi volumul fustei. În culmea gloriei lor, panierele puteau atinge câţiva zeci de centimetri, până la un metru pe fiecare parte. O asemenea rochie, cu capă de mătase crem, este expusă tot la Victoria&Albert Museum. O altă rochie din mătase şi brocart, cu un delicat model vegetal (1760), este prezentată la Institutul Costumului din Kyoto.
Abandonarea corsetelor şi panierelor, îmbrăţişarea stilului neoclasic
Franz Xavier Winterhalter, Sisi
Veşnic în căutare de nou, moda europeană s-a inspirat din cea orientală. Tendinţa către exotism era din ce în ce mai evidentă. Rochiile denumite „robes à la polonaise”, „à la torque”, „à la sultanese” evocă Orientul. Foarte popular a fost „banyanul” matlasat. Denumit după o castă hindusă de negustori, era un mantou larg şi confortabil. Naturalismul a dominat moda franceză începând cu 1780, fiind caracterizat de respingerea artificialităţii şi a extravaganţei, în favoarea simplităţii. „Chemise à la Reine” sau „à la Créole”, denumită aşa pentru că semăna cu o cămăşuţă de noapte, care purta acelaşi nume, reprezenta ultima noutate a perioadei. Era făcută din muselină albă sau pânză de bumbac, avea talie înaltă, mânecile adunate şi cădea direct pe podea. Un „Portret al Mariei Antoaneta”, realizat de Elisabeth Louise Vigée Le Brun, a lansat acest stil.
Jacques Louis David, Portret Pierre Seriziat
Odată cu Revoluţia Franceză mătăsurile au fost înlocuite cu bumbac, podoabele ostentative au fost abandonate. Franţuzoaicele au adoptat stilurile revoluţionare purtate de femei în timpul războiului american de independenţă. Culoarea gri şi-a găsit adepte în rândul femeilor care abandonaseră panierele, corsetele şi pudra perioadei „Rococo”. Portretul lui „Pierre Seriziat”, de Jacques Louis David, redă noua îmbrăcăminte la modă pentru bărbaţii eleganţi, cu pantalonii strâmţi pe picior, cu haină la două rânduri de nasturi, cu guler înalt şi vesta scurtă. Stilul „Directoire” sau „Empire” (1795-1820) era reţinut, inspirat din antichitatea greco-romană. Elemente ale „Neoclasicismului” s-au regăsit în rochia-chemise simplă, aproape transparentă, cu mâneci scurte, încreţite, decolteu adânc şi largă în partea de jos. Bazându-se pe rochiile statuilor antice greceşti, ţesăturile erau diafane şi simple, oferind acel efect drapat, imitaţie a stilului antic. „Portretul doamnei Raymond”, al aceluiaşi Jacques-Louis David, exemplifică stilul neoclasic în modă. O imagine de femeie cu rochie simplă din muselină şi şaluri drapate, este expusă la Muzeul Luvru din Paris.
George Bernard Shaw, 1864
Secolul al XIX-lea este o reflectare a noii concepţii despre sex şi statut social, în care valorile clasei de mijloc dictau moda. Hainele bărbăteşti au devenit întruchiparea austerităţii: costumul bine croit, de culoare închisă, ca simbol al responsabilităţii. Începând cu anii 1820 a fost reintrodus corsetul, care a devenit şi mai strâns, fustele mai ample, susţinute de numeroase jupoane.
Un dandy trebuia să fie blazat
Dandies Dressing, gravură
„Dandysmul” reprezintă o înclinaţie spre excelenţă în croitorie. Beau Brummell era considerat un oracol al modei de către aristocraţii contemporani lui, transformând stilul de a se îmbrăca într-o etichetă a epocii. Să fii dandy înseamna să ai un aer de distincţie, eleganţă şi siguranţă. După cum spunea Baudelaire, „un dandy este blazat sau pretinde a fi blazat”, ceea ce în limbaj modern s-ar traduce cu detaşare „cool”. Brummell purta o haină extrem de bine croită, de culoare închisă, de obicei albastră. Singura concesie pe care o făcea ostentaţiei era o eşarfă din pânză purtată pe sub o cămaşă cu guler tare.
Rochie de zi, stil Romantism, Victoria&Albert Museum
Estetica raţionalistă a Revoluţie Franceze este înlocuită de stilul „Romantic”, poetic şi dulceag. Specifice modei romantice feminine erau mânecile bufante sau „picior de oaie”. Existau diferite variante ale acestei tendinţe, fiecare model având propriul nume care reflecta aspiraţiile romantice ale epocii: „Donna Maria”, „Medici” şi „Sultan”. O uşoară scurtare a fustelor care acum se umflau, luând forma unui clopot, evidenţiind glezna, a determinat apariţia ciorapilor împodobiţi cu imprimeuri rafinate şi a papucilor de mătase, de culoarea pietrelor preţioase. Rochiile sunt decorate cu ornamente şi brodate cu elemente romantice, precum bobocii de trandafir. Pe cap se purtau bonete la fel de romantice, împodobite cu funde, sau coafuri elaborate. Pentru bărbaţi era la modă cultivarea unui comportament meditativ şi poetic.
Vreau să fiu o Blummer
Odată cu industrializarea, garderobele noii clase de mijloc, în continuă dezvoltare, şi uneori ale clasei muncitoare, au devenit mai variate, iar moda a luat avânt. Apariţia a fost facilitată şi de perfecţionarea maşinii de cusut şi a tiparelor de hârtie care au crescut calitatea hainelor făcute acasă. Efectele industrializării şi-au găsit cea mai pregnantă expresie în apariţia vopselelor artificiale, astfel că apar rochii de culoare violet, roz-ciclam, albastru indigo. Stilul „Savile Row” şi reputaţia impecabilă a croitorilor de aici (Centrul Croitorilor Londonezi) au determinat un extraordinar avânt. Anglomania a fost stimulată de percepţia că Anglia era tărâmul libertăţii, iar hainele purtate, de exemplu, la vânătoare au fost modificate şi adaptate hainelor de zi cu zi. Celebru pentru că a inventat smochingul, Henry Poole a devenit cunoscut ca întemeietorul acestui stil.
Charles Frederick Worth, Metropolitan Museum
Naşterea „Haute-couture”, cristalizând rolul designerului ca arbitru al stilului, îl transformă pe Charles Frederick Worth într-un nume de succes, astfel că împărăteasa Eugènie, soţia lui Napoleon al II-lea, i-a comandat mai multe rochii. Worth primea adesea comenzi de câte 1.000 de rochii diferite pentru un singur bal, creaţiile sale fiind cerute în toată lumea. Aşa este şi somptuoasa rochie a Elisabetei, împărăteasa Austriei, din portretul realizat de pictorul Winterhalter (1865). Creaţiile lui Worth erau caracterizate de folosirea materialelor bogate, iar rochiile se remarcau prin folosirea crinolinei şi prin drapaje. Societatea victoriană era dominată de ritualuri sociale şi coduri de etichetă extrem de complexe. Acest comportament a fost influenţat de Regina Victoria, care, după moartea soţului său, Prinţul Albert, a păstrat doliu pentru tot restul vieţii. Regulile ajungeau până într-acolo încât reglementau ţesătura, croiul, nasturii şi linia siluetei, sau ornamentele. În ceea ce priveşte rochia de mireasă, ea a fost popularizată tot de Regina Victoria, prin stilul „Victorian”. Rochiile de nuntă urmau tendinţele dominante ale modei timpului, cu folosirea crinolinei pe cercuri.
Pe măsură ce rochiile femeilor din epoca victoriană deveneau din ce în ce mai elaborate şi mai incomode, au început să se audă murmure de protest. Costumul „Bloomer” a fost una dintre cele mai cunoscute tendinţe de modernizare a modei din secolul al XIX-lea. Cunoscut iniţial sub numele de „costumul turcesc”, acesta era format din pantaloni bufanţi strânşi cu şiret de mătase la manşetă, o tunică cu fustă ce cădea chiar peste genunchi şi un corsaj cu o întăritură care să modeleze talia. Totul era accesorizat cu cizmele din piele moale şi pălărie largă, cu boruri joase. A rămas până astăzi partitura „Vreau să fiu o Bloomer”, pe muzică de Montngomery, din anii 1860.
De la Paşa din Paris la Hollywood
Curentul Orientalist, Paul Poiret, Rochie de seară
În secolul XX moda a suferit transformări radicale şi rapide, cu producţii de serie, modernism, postmodernism, democratizare, pluralism. „Belle Epoque” a fost o perioadă de aur pentru clasele superioare, lucru vizibil în îmbrăcămintea ostentativă, caracterizată prin splendoare şi opulenţă, în care pălăriile erau o componentă esenţială, abundent decorate cu pene, flori şi aranjamente de fructe. Renaşterea stilului „Empire”, cunoscut şi ca stilul „Madame Recamier”, a mutat talia mai sus faţă de poziţia sa naturală, de unde cădeau materiale suple şi moi. Eliminarea constrângerii corsetelor muta accentul de pe talie pe bust, coincizând cu stilul preferat de reformatorii care militaseră pentru eliberarea femeilor de sub dictatura hainelor incomode. „Fără exemplul surorilor Caillot (Regina, Marie şi Marthe), cunoscute pentru rochiile lor elegante, aş fi continuat să fac Forduri. Datorită lor am început să fac Rolls-Royce-uri”, declara celebra creatoarea Madeleine Vionnet. În timpul Primului Război Mondial şi-a lansat creaţiile Paul Poiret, numit şi „Paşa de la Paris”. Baletul rus a cristalizat viziunea sa orientalistă. El a conceput pantaloni de harem, modelele purtau turbane în culorile pietrelor preţioase, decorate cu pene exotice şi ornamente somptuoase, iar materialele bogate erau importate din Orient. Surorile Callot şi Marino Fortuny au fost şi ei exponenţii acestui stil. La Paris, în urma expoziţiei realizate de aşa-numiţii pictori fovi, culorile în modă devin puternice (oranj, violet, negru şi verde-jad), imprimeurile îndrăzneţe şi broderiile orientale bogate.
Paul Poiret
Nu insistăm asupra producţiei de serie şi a pieţei de larg consum, întrucât piaţa după Primul Război Mondial era pregătită deja pentru această evoluţie, costul vieţii era scăzut, aşa încât marile creaţii aproape au dispărut.
Hollywood-ul a avut o influenţă majoră asupra modei anilor ’30. Atât femeile, cât şi bărbaţii erau atenţi la stilul starurilor precum Carry Grant, Gary Cooper, Fred Astaire. Tunsoarea „bob” a Gretei Garbo şi sprâncenele arcuite ale Marlenei Dietrich au fost copiate masiv, iar blondul platinat al lui Jane Harlow a influenţat moda. Beretele purtate de Fay Dunaway în filmul „Bonnie şi Clyde”, costumele create de Ralf Laurent pentru Diane Keaton în „Annie Hall”, ca şi altele au fost imitate pe scară largă.
New look a aprins imaginaţia
Elsa Schiaparelli, Rochie suprarealistă
„Suprarealismul”, creat de André Breton la Paris, în octombrie 1924, a influenţat moda şi hainele. Industria a folosit mijlocul artistic al plasării unui obiect sau al unei imagini într-un loc neobişnuit şi şocant, mai ales în domeniul aranjării vitrinelor, al fotografiei. Înclinaţia către „Suprarealism” a Elsei Schiaparelli s-a manifestat în special în detalii. Unele dintre materiale erau imprimate cu elefanţi la circ, tăieturi de ziar, aşa încât designeri extem de diferiţi, precum Lagerfeld, Moschino, Charles de Castelbajac, au folosit motivul alterării formei şi al juxtapunerii în colecţiile lor.
Revenirea nostalgică la silurile de modă caracterizate de rochii şi fuste înfoiate, cu talie mică, la sfârşitul anilor 30, a lansat „Neovictorianismul”. Femeile doreau să imite rochiile create de Walter Plumckett şi purtate de Vivien Leigh, în rolul Scarlett O’Hara, din „Pe aripile vântului”, şi de Katherine Hepburn în rolul Jo din „Micuţele doamne”.
„New look”, al lui Christian Dior, a fost lansat în 1947. Creaţiile Dior erau complexe şi conturau corpul într-o formă feminină idealizată, utilizând materiale solide a căror greutate era dublată cu tafta. Talia era îngustă şi încorsetată, umerii rotunjiţi accentuau bustul rotund, şoldurile erau pline şi puse în evidenţă de perniţe. Fustele erau voluminoase şi aveau multe pliuri. În 1954, Coco Chanel a revenit pe scena modei împotriva lipsei de respect a lui Dior faţă de confortul şi eleganţa naturală a femeilor. „New look” a aprins imaginaţia publicului, reflectând noul ton al modei. Rochia-cămaşă sau rochia-sac a fost o mostră a ceea ce va deveni silueta anilor ’60.
Audrey Hepburn într-o creaţie Cecil Beaton
„Noul Edwardianism” este o încercare de a reinstala valorile unei alte epoci, prin intermediul reînvierii stilurilor vestimentare, o tentativă de a reînvia hegemonia claselor superioare ale societăţii engleze. „Noul edwardianism” a fost o modă masculină elitistă, promovată de croitorii de la „Savile Row”. Silueta era de o eleganţă reţinută, spartană, jachetele erau strânse pe corp, haina costumului, cu guler de catifea încheiat până sus, pantalonii, strâmţi, pălăria, melon. „Existenţialismul” a fost o mişcare culturală aparte, între 1940 şi 1960, legată de primordialitatea liberului arbitru. A devenit o tendinţă în sine, cu pulovere pescăreşti supradimensionate, pantaloni sau jeans strâmţi, bluze pe gât. Să ne-o aducem aminte pe Audrey Hepburn în rolul unei bibliotecare intelectuale, din pelicula „Funny Face”.
Mişcarea britanică a „butick”, din anii ’60, era expresia perfectă a celor ce ofereau la preţuri reduse haine în stiluri extrem de diverse, într-o atmosferă apropiată de cea a unui club de noapte, haine create de o nouă generaţie de tineri designeri. În avangarda acestui curent s-a aflat Mary Quant, care a deschis un magazin avangardist, împreună cu soţul său.
Glam, punk, yuppieism şi grunge
Era spaţială îşi ia numele din colecţia de referinţă a designerului parizian Andre Courrèges din 1964, care afişa stiluri minimaliste, mult alb şi materiale sintetice strălucitoare şi reflectorizante.
Paco Rabane, Rochie din zale
„Glam”, definită de un ritm rock and roll bine marcat şi „made in USA”, este combinat cu abilitatea britanică de a face show cu stil. „Glam” (Glitter) a fost atât o mişcare vizuală, cât şi un gen muzical, stilul tinerilor din anii ’70, o antiteză a mişcării hippy, iar moda a trecut rapid de pe scenă în stradă. Penele, machiajul plin de sclipici, jachetele cu paiete şi pantalonii de satin, amestecul de futurism şi strălucire hollywoodiană al anilor ’30-’40, al lui Bryan Ferry şi al formaţiei „Roxy Music”, părul portocaliu coafat cu creastă şi salopetele strâmte ale lui David Bowie au devenit extrem de populare în rândul publicului. Pe de altă parte, romantismul nostalgic s-a inspirat stilistic din idilele pastorale ale unei Anglii victoriene, el fiind perfect ilustrat de creaţiile Laurei Ashley. Mâneci bufante, tip „picior de oaie”, bumbacuri ieftine, imprimeuri florale delicate, volănaşe, manşete şi decolteuri cu dantelă, fuste lungi cu mai multe rânduri de drapaje erau componentele tipice ale acestei imagini. Între 1960 şi 1970, elementele exotice au influenţat istoria modei: adaptarea banyanului de către europeni, a mătăsurilor imprimate în stil chinezesc, a rubaşcelor (rochie lungă cu curea, purtată de ţărăncile rusoaice). De-a lungul carierei sale, Yves Saint Laurent a folosit cu succes elemente luate din moda popoarelor, creând stilul numit „Multiculturalism”. Renumite au rămas colecţiile sale ruseşti, dar şi cele inspirate din „opera chinezească” şi din cea africană, în care îmbină tehnici de haute-couture cu motivele diferitelor popoare. Să mai amintim şi moda „punk”, ai cărei adepţi erau descrişi ca nişte copii vehement revoltaţi împotriva modei şi cu nicio agendă în afara celei de a şoca cu orice preţ (erau identificaţi prin uniforme care implicau zgărzi de câine, haine rupte, un păr viu colorat, cu ţepi, piercinguri cu ace de siguranţă). „Avangardismul japonez” a avut un mare impact asupra anilor ’80, provocând un adevărat şoc şi uimire în lumea modei. Designerii Rei Kawakubo şi Yamamoto prezentau colecţii care sfidau şabloanele tradiţionale, cu haine jerpelite care nu se conformau niciunui standard de modă. „Yuppieismul” a fost definit ca un curent dominat de statutul conservator şi obsedat de haine de firmă din secolul XX. Acesta se inspira din costumul bărbaţilor aflaţi în posturi de conducere (Giorgio Armani a lansat o formă exagerată a costumului business clasic), iar femeile, la rândul lor, au adoptat acest stil al costumului ce transmitea senzaţia de putere (fustele drepte până la genunchi, culorile dintr-o paletă restrânsă de bleumarin şi bej). De la moda „Grunge”, care-şi avea originea în curentul muzical din Seattle, caracterizată prin lipsa de rafinament şi de artificii, la „Deconstructivism”, care a răsturnat concepţiile tradiţionale asupra vestimentaţiei pentru a scoate la iveală cusăturile, tivurile uzate şi elementele interioare, punând sub semnul întrebării atitudinile convenţionale ale designului, până la „Postmodernism”, ce caracterizează ruperea de istorie şi funcţionalitate, simplitatea care respinge diferenţele dintre cultura elitistă şi cultura populară, există o mare varietate de direcţii.
De la stilul celebrităţilor la Vintage
John Galliano, pentru Dior
Se spune că trăim într-o epocă a celebrităţilor în care există o adevărată fascinaţie şi un apetit nestăvilit pentru informaţiile despre locurile în care merg starurile, despre ce fac şi cu cine şi, în acest sens, legate de stilul celebrităţilor, aşa încât Gianni Versace aducea în primele rânduri numai supermodele celebre, cu ţinute extrem de sexy. În ultimul timp, s-a răspândit moda „Vintage”, cea a hainelor „second hand”. Să porţi „Vintage” însemna să te comporţi ca individualist şi fin cunoscător. Profitând de propriul patrimoniu, unii designeri, precum Balenciaga, Yves Saint Laurent, au lansat colecţii pornind de la această moştenire, reproducând piese „clasice” în anii recenţi.
Autoarea, Mairi Mackenzie, aminteşte faptul că în ultimii ani se constată moartea haute-couture, adică a modei de înaltă clasă. În 2009 nu mai existau decât 11 case oficial înregistrate.
Volumul „Să înţelegem moda”, publicat la Editura RAO, se distinge printr-o solidă cultură în acest domeniu, dar şi prin calitatea imaginilor, prin eleganţa grafică şi tipografică.
