O expoziţie de anvergură, „Epoca de aur a cetăţii Dogilor. 1540-1600”, a prilejuit expunerea unui număr impresionant de picturi semnate de marii artişti ai acelei vremi şi o trecere în revistă a principalelor subiecte abordate, de la cele sacre la eternul feminin.
Pictura şi dragostea s-au întâlnit de-a lungul întregii istorii a artei. Ce poate reda mai bine acel „coup de foudre”, născut dintr-o încrucişare de priviri, decât imaginea unui trup de femeie sau a unei scene amoroase, pictate în modalităţi diverse de-a lungul timpului, în funcţie de comandamentele sociale şi religioase ale fiecărei epoci.
Tintoretto, Suzanna
Biblia şi nudurile Renaşterii
Renaşterea a excelat în ştiinţa de a găsi pretexte pentru figurarea femeii şi mai ales a nudului. După o epocă în care lumea simţurilor fusese pusă la index, artiştii recurg la mitologie şi la poveştile biblice pentru a crea tablouri în care senzualitatea satisfăcea gustul estetic al unui public iubitor de artă, dar şi de plăcerile existenţei. Poate cele mai relevante opere de artă din acest punct de vedere le întâlnim în Veneţia secolului al XVI-lea.
Una dintre temele cele mai ofertante a fost „Suzanna la baie”, episod apocrif din „Cartea lui Daniel”, menit să condamne cu severitate voyeurismul. Dar punerea în imagine a poveştii prilejuieşte pictorilor libertatea de a prezenta frumuseţea nudului feminin, pentru că numai o femeie foarte frumoasă ar fi stârnit dorinţa de surprindere ilicită a toaletei ei intime. Tintoretto, Bassano, Veronese semnează minunate compoziţii pe această temă. La Tintoretto, carnaţia devine sursă de lumină în tablou, lumină care se răsfrânge pe figurile bătrânilor. Personajul are aerul unei cochete, obiectele de toaletă – pieptenele, bijuteriile, unguentele, cearşaful de mătase – sunt de o preţioasă materialitate, oglinda devine atributul feminităţii debordante. Inocenţa femeii nu mai contează. Artistul îi glorifică frumuseţea, o transformă în obiect al dorinţei, condamnarea bătrânilor se transformă în contrariul ei. Scena devine mai îndrăzneaţă în compoziţia pe aceeaşi temă a lui Veronese. De data aceasta avem de-a face cu un semi-nud, dar cei doi bătrâni sunt plasaţi lângă femeie, în ceea ce am numi astăzi o tentativă de viol. Lubricitatea scenei este accentuată de statuia satirului figurată în spatele Suzannei. Ilicită, violentă sau simplu voluptuoasă, întreaga zestre de istorii biblice şi mitologice serveşte drept subiect de inspiraţie artiştilor, care o folosesc pentru a se adresa senzualităţii privitorului.
Tizian, Venus din Urbino
Zeii Olimpului şi dragostea terestră
Figura de referinţă rămâne Tizian, ale cărui alegorii sunt tot atâtea ocazii de poetizare, de glorificare a frumuseţii. Figura cel mai des menţionată, din acest punct de vedere, este Danae. O profeţie îl anunţase pe Acrisios, regele Argosului, că va fi ucis de fiul propriei sale fiice, frumoasa Danae. Regele îşi închide atunci fiica într-un turn de bronz inexpugnabil. Dar Zeus, atras de frumuseţea tinerei, se transformă într-o ploaie de aur cu scopul de a se uni cu ea. Din această uniune se naşte eroul Perseu. Deşi fără să vrea, acesta realizează profeţia. În timpul unor jocuri sportive, el lansează discul care îl loveşte pe Acrisios. Cu această femeie culcată, de o senzualitate debordantă, Tizian reinventează limbajul picturii veneţiene, făcând-o mai expresivă şi mai aptă de a comunica sentimente şi emoţii. Noul naturalism care se degajă din această pânză a fost admirat de Michelangelo. În faţa acestui tablou a avut loc, pe când Tizian era oaspetele Papei Paul al III-lea, întâlnirea celor doi mari artişti ai secolului. Subiectul este reluat şi de mai tinerii discipoli ai longevivului artist, Veronese şi Tintoretto. Primul este autorul unor alegorii, ca „Deziluzie”, „Respectul”, „Infidelitate”, în care împacă ipocrizia epocii cu nevoia ei intensă de senzualitate, într-o Veneţie bogată, dornică de distracţie şi de plăceri. Sunt ocazii de a pune în scenă necazurile şi plăcerile dragostei, cu tentă moralistă uneori. În „Respectul”, de exemplu, nudul feminin culcat trimite la prea uşoarele îndemnuri ale simţurilor cărora omul, invitat de Cupidon, trebuie să ştie să le reziste. Şăgalnicul şi neîndurătorul zeu ocupă locul central în compoziţie. Ţinând într-o mână săgeata, simbolul dragostei, cu vârful îndreptat în jos, şi reprimând avântul bărbatului cu sabia din cealaltă mână, Cupidon invită la temperarea dorinţei. O uşoară contradicţie între atributele olimpianului mesager al amorului şi temperanţa figurării lui în Veneţia renascentistă.
Veronese, Venus la oglindă
Preluând şi el temele abordate întâi de Tizian, Tintoretto, fără a reuşi să rivalizeze cu inegalabila senzualitate comunicată de pictura înaintaşului, dezvoltă, în mod aproape ironic, aspectele narative ale tablourilor erotice ale acestuia. „Danae” reia aceleaşi elemente ca pictura lui Tizian, dar registrul poetic al poveştii nu este la aceeaşi înălţime, devenind „aproape o proză trivială”, după expresia unui critic francez. Nu mai rămâne aproape nimic din senzualitatea operei lui Tizian şi din erotismul său triumfător. Tintoretto pictează un personaj mai aproape de o prostituată avidă, care, în loc să se întoarcă către nemuritorul ei amant, vrea să se asigure că ploaia de monede de aur este strânsă cu grijă de servitoarea ei, cu care pare legată printr-un fel de asociere comercială.
Desigur, Cupidon nu putea intra în pictură fără Venus, frumoasa zeiţă a dragostei. Figurarea ei este relevantă pentru idealul de frumuseţe al epocii. În posturi aparent caste ca în „Venus la oglindă” de Tizian, în care cochetăria îşi face loc prin jocul de priviri din oglindă, sau mai apropiate de imaginea unei curtezane, în compoziţia cu acelaşi titlu a lui Veronese, puternica Veneră, simbol când al dragostei celeste, când al celor mai pământeşti senzualităţi, traversează, de altfel, întreaga pictură a secolului al XVI-lea veneţian, artiştii adăugându-i atribute metaforice, cum ar colomba sau coloane cu aluzii falice, ca la urmaşul manierist Lambert Sustris.
Tizian, Tarquinius şi Lucretia
Frumuseţi în pericol
În sfârşit, un subiect întâlnit şi la Tizian, şi la Tintoretto prilejuieşte scene de violentă sexualitate. Povestea este mitologică. Virtuoasa Lucretia este violată de regele Tarquinius. Preferând moartea dezonoarei, ea se sinucide. Revolta romanilor determină sfârşitul lui Tarquinius şi fondarea Republicii. Cei doi artişti se opresc asupra luptei ce precede violul. Interpretarea lui Tintoretto este mai violentă decât cea a maestrului său. În această compoziţie sumbră, agresorul îşi târăşte cu violenţă victima smulgându-i hainele. În furia sa, el devastează interiorul, distruge mobile, răstoarnă statuile care susţin baldachinul de deasupra patului şi rupe colierul Lucretiei, ale cărui perle se împrăştie peste tot. Dacă poza personajului feminin exprimă în manieră realistă rezistenţa opusă agresorului, ea lasă să transpară influenţa asupra pictorului a modelelor sculpturale, aşa cum o sugerează compararea cu statuia în bronz căzută pe podea.
Reprezentarea scenelor mitologice sau istorice cu accentuat caracter dramatic, care amestecă violenţa cu frumuseţea, seducea gustul comanditarilor veneţieni începând cu anii 1550. Crimele scelerate, cu tot cortegiul lor de frumuseţi feminine în pericol, cunosc un mare succes în colecţiile aristocraţiei epocii.
