După ce a condamnat dur intervenţia militară a Franţei, SUA şi Marii Britanii în Libia, Turcia se alătură acum operaţiunii NATO de impunere a aceleiaşi rezoluţii ONU. Mai mult, centrul de comandă al operaţiunii va fi in oraşul Izmir, din vestul Turciei.
Dincolo de declaraţiile oficiale cum că Ankara a răspuns astfel la susţinerea pe care Liga Arabă şi comunitatea internaţionala au arătat-o acestei misiuni, BBC analizează această întoarcere la 180 de grade a abordării crizei Libiene de către Turcia.
În primul rand, guvernul condus de premierul Recep Tayyip Erdogan a lăsat ca diplomaţia să fie condusă de interesele marilor afaceri. Companiile turceşti sunt printre cel mai competitive din regiune şi desfăşoară afaceri cu statele est-europene, cele ex-sovietice, dar şi cu Iran, Irak şi Siria. Turcia a eliminat vizele pentru Libia, Siria, Iordania şi Liban, ceea ce nu s-a întâmplat în relaţia cu UE.
Interesele economice au dus la dezvoltarea unor relaţii apropiate cu autocraţi precum Hosni Mubarak, Bashar al-Assad sau Muammar Gaddafi. În criza tunisiană, scrie BBC, Turcia a reacţionat greu, luată prin suprindere. În Egipt însă, premierul Erdogan s-a bazat pe instinct şi a cerut preşedintelui Mubarak să demisioneze înaninte chiar ca preşedintele SUA să facă acest lucru.
În Libia, însă, unde la debutul conflictului existau 30.000 de cetăţeni turci, guvernul turc a ales sa se menţină pe o poziţie neutră, până la evacuarea acestora.
Potrivit oficialilor turci, premierul Erdogan s-a angajat în discuţii cu Muammar Gaddafi şi cu fiul său Saif al-Islam, pentru a-i convinge să renunţe la putere şi sa organizeze alegeri libere. Oricare ar fi fost rezultatele acestor negocieri, ele au fost întrerupte de bombardamentele actualei coaliţii de voinţă, începute de Franţa.
În acest moment intervin raţiunile electorale ale premierului Erdogan şi ale Partidului Justiţie şi Dezvoltare, de orientare islamistă. Alegerile din Turcia vor avea loc peste trei luni. Preşedintele Nicolas Sarkozy este unul dintre marii oponenţi ai aderării Turciei la UE, un obiectiv de decenii al Ankarei, iar premierul Erdogan a ales să critice dur atacurile franceze în Libia. Apoi, în momentul în care Parisul a sugerat că NATO nu ar trebui să preaia comanda operaţiunii, Turcia a cerut acest lucru, cu preţul implicării sale în misiune. Premierul Erdogan a insistat însă ca avioanele NATO să nu lovească ţinte la sol în Libia.
